Umbra timpului
Timpul trece ca o boare,
Ca un vis fără hotar,
Șterge urme, lasă soare,
Leagă doruri în altar.
Curge-n orele tăcute,
Sculptează-n noi ce n-am știut,
Frunze cad, izvoare ascultă
Pașii celor ce-au trecut.
L-aș prinde-n palme să rămână,
Dar fuge-n vânt, fuge în zori,
Ne dă aripi, ne îndrumă,
Ne topește ca pe nori.
Timpul vine, timpul pleacă,
Numai clipa e a ta,
Fă din ea o stea ce veșnic
Într-un suflet va dura.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Iancu Cristina
Дата публикации: 1 марта
Добавлено в избранное: 3
Комментарий: 1
Просмотры: 297
Комментарий
Стихи из этой категории
Inelul Solomonar
În strălucirea sacrală a înțelepciunii,
Unde magia veche stă închisă în simboluri aurii ,
Cuvinte arse cu foc, tălmăcite doar cu sfinții,
Semn măreț al cunoașterii ascunse și adânci,
Pe bolta de safir se-așează petale de catifea
Plutind ușor inima timpului pe fildeș și abanos
Spre margini de topaz ale dimineții calea
Descifrând taina stelelor și glasul vântului sfânt.
Reminescența de glorie trecută și căderi umane,
Se răsfrâng în calupuri, croind noi blasfemii
Ca să stingă orice umbră de amurg cu farmece
Aruncând vorbe ca un râu sălbatic involburat,
Dar din colț de patos, strălucește înțelepciunea,
Arhiplină cu inscripții aurii, argintii și flori,
Nu reușesc nicidecum să tulbure mintea
Unui simplu bicisnic, răzvrătit cu ale veacuri!
Wondering Mind
Driving through deeps and sorrows,
The lone darkness my memory borrows,
Guiding it to the pale bliss of the moon,
But deep down I know, they'll return soon.
Wondering mind of the vapid night,
How much should I experience your might?
In the dark and velvet shroud I guide,
But why should I be the one thrown aside?
But it's my preemptive resignation,
Traveling far into the deep abstraction,
Going as distant as the lengthy railway,
Knowing in dark there is no portal to decay.
In the house familiar there's no peace,
Because my mind can't find coherence,
Endlessly destined for others to aglow,
My own selfish ambitions to overthrow
From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"
Gaura alba
Precum un lup galactic,incerc să-mi caut luna
Pentru inceput insă,m-am lovit de zidul chinezesc
Si nu aveam să-l depăşesc
Fără a mea scară de hârtie
Ajutati-mi calea rătacitoare,improscată cu praf de stele
Sa ajunga in final,pe coarda gandurilor mele
Cafeaua de dimineata presărata cu ambitie din muntele de zahar
Este nepoata ceaiului nocturn
Al carui abur cald,inmoaie ochii de ceara
Prin care se aude zgomotul copitelor de cal
Ocolind maidanul in trap
Indreptându-se in amurgul serii de duminica
Către buricul plămanului profund
Scopul final fiind impulsionat
De esența vietii,absentând nemotivat
Black as the day, white as the night
I see myself swaying sweet dreams where I was born in the mists of the dark, sieging the
I see myself crying tears of needles, losing myself under the pressure of melody, feeling the
incoming defeat by an avalanche of my own thoughts, never waiting for the end.
From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower"
Când
Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.
O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.
Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.
Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.
În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.
Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
Inelul Solomonar
În strălucirea sacrală a înțelepciunii,
Unde magia veche stă închisă în simboluri aurii ,
Cuvinte arse cu foc, tălmăcite doar cu sfinții,
Semn măreț al cunoașterii ascunse și adânci,
Pe bolta de safir se-așează petale de catifea
Plutind ușor inima timpului pe fildeș și abanos
Spre margini de topaz ale dimineții calea
Descifrând taina stelelor și glasul vântului sfânt.
Reminescența de glorie trecută și căderi umane,
Se răsfrâng în calupuri, croind noi blasfemii
Ca să stingă orice umbră de amurg cu farmece
Aruncând vorbe ca un râu sălbatic involburat,
Dar din colț de patos, strălucește înțelepciunea,
Arhiplină cu inscripții aurii, argintii și flori,
Nu reușesc nicidecum să tulbure mintea
Unui simplu bicisnic, răzvrătit cu ale veacuri!
Wondering Mind
Driving through deeps and sorrows,
The lone darkness my memory borrows,
Guiding it to the pale bliss of the moon,
But deep down I know, they'll return soon.
Wondering mind of the vapid night,
How much should I experience your might?
In the dark and velvet shroud I guide,
But why should I be the one thrown aside?
But it's my preemptive resignation,
Traveling far into the deep abstraction,
Going as distant as the lengthy railway,
Knowing in dark there is no portal to decay.
In the house familiar there's no peace,
Because my mind can't find coherence,
Endlessly destined for others to aglow,
My own selfish ambitions to overthrow
From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"
Gaura alba
Precum un lup galactic,incerc să-mi caut luna
Pentru inceput insă,m-am lovit de zidul chinezesc
Si nu aveam să-l depăşesc
Fără a mea scară de hârtie
Ajutati-mi calea rătacitoare,improscată cu praf de stele
Sa ajunga in final,pe coarda gandurilor mele
Cafeaua de dimineata presărata cu ambitie din muntele de zahar
Este nepoata ceaiului nocturn
Al carui abur cald,inmoaie ochii de ceara
Prin care se aude zgomotul copitelor de cal
Ocolind maidanul in trap
Indreptându-se in amurgul serii de duminica
Către buricul plămanului profund
Scopul final fiind impulsionat
De esența vietii,absentând nemotivat
Black as the day, white as the night
I see myself swaying sweet dreams where I was born in the mists of the dark, sieging the
I see myself crying tears of needles, losing myself under the pressure of melody, feeling the
incoming defeat by an avalanche of my own thoughts, never waiting for the end.
From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower"
Când
Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.
O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.
Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.
Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.
În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.
Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
Другие стихотворения автора
În brațele tale
În brațele tale m-am regăsit,
Ca marea ce-și află limanul dorit.
Privirea ta blândă mă poartă departe,
Prin vise ce ard și prin inimi deșarte.
Te caut în noapte, te chem în tăcere,
Ești focul ce arde în a mea durere.
Pe buze-mi rămâne sărutul fierbinte,
Și dorul ce naște din vechi jurăminte.
O clipă cu tine e viață întreagă,
E visul ce timpul nu poate să-l șteargă.
Iar inima mea, prizonieră, tresare
Când tu mă atingi și iubirea mă doare.
Rămâi lângă mine, rămâi până-n zori,
Să-mbrățișăm vise, să fim nemuritori.
Căci lumea se stinge, dar noi vom rămâne,
Două suflete arse de-o dragoste-n lume.
Parfumul Tău În Suflet
Ești mirosul ce-n aer rămâne mereu,
O esență ce mă leagă, mă ține de greu.
Te caut în alții, dar nimeni nu poartă,
Aceeași căldură ce-n inima-mi tresaltă.
Tu ești amintirea ce nu vrea să plece,
Chiar și în vise, adânc mă stăpânește.
În fiecare clipă, în fiecare drum,
Te simt aproape, chiar și când nu-i un freamăt scrum.
Nu pot să te uit, nici să te înlocuiesc,
Tu ești ce simt, ceea ce încă iubesc.
Chiar dacă tu nu ești, rămâi în trecut,
Ești parfumul meu, ce-n suflet e neîntrerupt.
În brațele tale
În brațele tale m-am regăsit,
Ca marea ce-și află limanul dorit.
Privirea ta blândă mă poartă departe,
Prin vise ce ard și prin inimi deșarte.
Te caut în noapte, te chem în tăcere,
Ești focul ce arde în a mea durere.
Pe buze-mi rămâne sărutul fierbinte,
Și dorul ce naște din vechi jurăminte.
O clipă cu tine e viață întreagă,
E visul ce timpul nu poate să-l șteargă.
Iar inima mea, prizonieră, tresare
Când tu mă atingi și iubirea mă doare.
Rămâi lângă mine, rămâi până-n zori,
Să-mbrățișăm vise, să fim nemuritori.
Căci lumea se stinge, dar noi vom rămâne,
Două suflete arse de-o dragoste-n lume.
Parfumul Tău În Suflet
Ești mirosul ce-n aer rămâne mereu,
O esență ce mă leagă, mă ține de greu.
Te caut în alții, dar nimeni nu poartă,
Aceeași căldură ce-n inima-mi tresaltă.
Tu ești amintirea ce nu vrea să plece,
Chiar și în vise, adânc mă stăpânește.
În fiecare clipă, în fiecare drum,
Te simt aproape, chiar și când nu-i un freamăt scrum.
Nu pot să te uit, nici să te înlocuiesc,
Tu ești ce simt, ceea ce încă iubesc.
Chiar dacă tu nu ești, rămâi în trecut,
Ești parfumul meu, ce-n suflet e neîntrerupt.
În brațele tale
În brațele tale m-am regăsit,
Ca marea ce-și află limanul dorit.
Privirea ta blândă mă poartă departe,
Prin vise ce ard și prin inimi deșarte.
Te caut în noapte, te chem în tăcere,
Ești focul ce arde în a mea durere.
Pe buze-mi rămâne sărutul fierbinte,
Și dorul ce naște din vechi jurăminte.
O clipă cu tine e viață întreagă,
E visul ce timpul nu poate să-l șteargă.
Iar inima mea, prizonieră, tresare
Când tu mă atingi și iubirea mă doare.
Rămâi lângă mine, rămâi până-n zori,
Să-mbrățișăm vise, să fim nemuritori.
Căci lumea se stinge, dar noi vom rămâne,
Două suflete arse de-o dragoste-n lume.
Parfumul Tău În Suflet
Ești mirosul ce-n aer rămâne mereu,
O esență ce mă leagă, mă ține de greu.
Te caut în alții, dar nimeni nu poartă,
Aceeași căldură ce-n inima-mi tresaltă.
Tu ești amintirea ce nu vrea să plece,
Chiar și în vise, adânc mă stăpânește.
În fiecare clipă, în fiecare drum,
Te simt aproape, chiar și când nu-i un freamăt scrum.
Nu pot să te uit, nici să te înlocuiesc,
Tu ești ce simt, ceea ce încă iubesc.
Chiar dacă tu nu ești, rămâi în trecut,
Ești parfumul meu, ce-n suflet e neîntrerupt.
În brațele tale
În brațele tale m-am regăsit,
Ca marea ce-și află limanul dorit.
Privirea ta blândă mă poartă departe,
Prin vise ce ard și prin inimi deșarte.
Te caut în noapte, te chem în tăcere,
Ești focul ce arde în a mea durere.
Pe buze-mi rămâne sărutul fierbinte,
Și dorul ce naște din vechi jurăminte.
O clipă cu tine e viață întreagă,
E visul ce timpul nu poate să-l șteargă.
Iar inima mea, prizonieră, tresare
Când tu mă atingi și iubirea mă doare.
Rămâi lângă mine, rămâi până-n zori,
Să-mbrățișăm vise, să fim nemuritori.
Căci lumea se stinge, dar noi vom rămâne,
Două suflete arse de-o dragoste-n lume.
Parfumul Tău În Suflet
Ești mirosul ce-n aer rămâne mereu,
O esență ce mă leagă, mă ține de greu.
Te caut în alții, dar nimeni nu poartă,
Aceeași căldură ce-n inima-mi tresaltă.
Tu ești amintirea ce nu vrea să plece,
Chiar și în vise, adânc mă stăpânește.
În fiecare clipă, în fiecare drum,
Te simt aproape, chiar și când nu-i un freamăt scrum.
Nu pot să te uit, nici să te înlocuiesc,
Tu ești ce simt, ceea ce încă iubesc.
Chiar dacă tu nu ești, rămâi în trecut,
Ești parfumul meu, ce-n suflet e neîntrerupt.
Maria Spulber