Orbire
(Avem să credem că timpul se oprește–
pentru niște clipe,
ființa nu crede că îmbătrânește–
apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)
Printre adunătura de capete proaste–
colcăie misterul;
pățania trăită de comunitățile noastre–
refuză să-și poarte colierul...
Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–
lumina din el tot nu licărește;
și-n neagra închisoare umplută cu pietre–
mai caută altele, caută prostește...
Să fie mai mult decât întăia dată–
și tot așa și înainte;
într-o zi adaugă, într-alta se pierde–
nici lumina nu se mai vede...
Se adună apoi la statuia cea mare–
a unui posibil creator;
își întind mâinile fără rușine–
spre a se îndeplini dorința unui muritor...
Se desprinde uscată și rămurica dulce–
borcanul refuză să se umple,
culese au fost aromele mai bune–
și efectul lor plăcut va trece...
(Îi chinuie să treacă și de viața asta–
mai grea sau mai ușoară,
nu mai contează fapta lumii bune,
e demult uitată... îngropată...)
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Andrei Iancu
#orbire #societate #filosofie #întuneric #lumină #pietre
Дата публикации: 14 февраля
Просмотры: 439
Стихи из этой категории
Păcatul
Sunt lacrimi de durere ce azi purtăm în noi,
Sunt secole întregi de mii și mii de ploi,
Un amalgam ciudat de sincere regrete,
Păcatul Evei poartă a Domnului pecete.
Cortegiul funerar și doliul ce-l purtăm
La pieptul îmbrăcat, dar parcă și mai gol,
Sunt semnele tristeții, al marelui păcat,
De a-ți cunoaște taina, mărite împărat.
Cu remușcarea în suflet, cu inima zdrobită,
Cu plumb topit în sânge și în privire frică,
Călătorind prin lume și pregătind morminte,
Noi ne rugăm la tine și la icoana-ți sfântă,
Să ierți păcatul Evei e a omenirii luptă.
Un iad cu flăcări înghețate
Un iad cu flăcări înghețate pâlpâie pe exterior
De l-atâtea nedreptăți, prea multe judecăți
Si m-am răcit pe interior, totu-i searbăd
Când ești bolnav de multe și nimic nu te mai scapă
Prea multă sensibilitate în olandeză
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Te veel gevoeligheid
Een slechte gevoeligheid is op zijn eigen manier goed. Het is goed om gevoelig te zijn, om onze spijt te uiten als iemand minder prettige gebeurtenissen heeft meegemaakt, om bij hem te zijn, naar hem te luisteren, hem gerust te stellen, hem te begrijpen, zijn lijden te verzachten, met hem mee te zuchten, mee te huilen om ze in te wikkelen als ze het koud hebben, om ze te verbinden als de kat ze krabt (dat het ook hun schuld was dat hij ze krabde, omdat ze niet weten hoe ze ermee moeten spelen), om er een ijspak op te leggen vanuit de koelkast over een verstuikte enkel, veeg hun tranen af, geef ze medicijnen om hun koorts te verlagen, lippenbalsem om te voorkomen dat ze zo kloven krijgen, ontsmet hun bloedende nagelriemen als ze niet wisten hoe ze hun manicures moesten doen, ze wilden langere nagels dan ze van nature hadden, want dat is de mode, en nu zitten ze alleen maar met bloed, laten we muskietennetten plaatsen, zodat ze er niet zo veel op bijten, hun bloed zuigen, geen malaria of gele koorts overbrengen, laten we insecticiden nemen, als ze er nog steeds op staan om het huis binnen te komen, laten we dan ook een ventilator kopen om de geur van insecticiden te verspreiden, het raam op een kier houden zodat muggen niet naar binnen komen en de geur van insecticiden naar buiten komt. Laten we de ketel zo afstellen dat hij ook warm water geeft, en niet alleen koud, want dan is er nog meer zorg nodig. Economieën houden niet echt rekening met de individuele behoeften van mensen, ze zijn meer een egoïstische behoefte van één man.
Laten we ook niet bezuinigen op supplementen die het immuunsysteem versterken, zoals vitamine C, dat heerlijk citroenachtig smaakt en niet te veel kost, het is betaalbaar, je kunt het krijgen via een simpele limonade, dus hebben we geen reden om het niet te kopen? .
Laten we dikke, donzige blouses kopen, alleen goed als je thuis blijft. Laten we hun gezichtsverzorgingsmasker nemen, een masker dat het vroegtijdig verschijnen van kraaienpootjes en expressielijnen voorkomt. We zijn te jong om rimpels te hebben!
Over het algemeen is gevoeligheid het zusje van vrijgevigheid en zorgzaamheid, maar wat doen we als het uit de hand loopt, nieuwe hoogten bereikt, geen grenzen kent? Is dat nog steeds een heilzame, gezonde, goed begrepen gevoeligheid? Nee natuurlijk niet. Iets in onze manier van zijn kraakt al, en deze gevoeligheid is het belangrijkste symptoom. Het zou gepast zijn om onszelf vragen te stellen: "Waarom ben ik zo?", "Overdrijf ik?", "Wat zorgt ervoor dat ik zulke intense reacties krijg op in wezen triviale dingen?"
Je zult het antwoord ergens in je verleden verloren vinden. Is de gevoeligheid waar we het over hebben het resultaat van een traumatische levensepisode? Heb je bij een examen niet zo lang geduurd als je had verwacht en heb je sindsdien besloten alles op te geven, omdat je denkt dat het geen zin meer heeft? Heb je niet de kansen gekregen waar je op hoopte? Kunt u door omstandigheden niet doen wat u van plan was? Als het antwoord op minstens de helft hiervan 'ja' is, dan hebben we het niet bepaald over gevoeligheid, maar over een negatieve reactie op dingen die zijn gebeurd, die ons tijdelijk pijn hebben gedaan en een niet-genezen wond volledig hebben achtergelaten.
Hoe kan zo’n wond genezen worden? Het steeds vaker krabben. Zitten en analyseren, waar komt die boosheid die gepaard gaat met gevoeligheid vandaan? Je had de moed om naar een ik weet niet welke Zweedse universiteit te gaan. En op 19-jarige leeftijd heb je echt moed nodig om te vliegen, om het huis van je ouders te verlaten, van een provinciestad, precies naar een groot universiteitscentrum. En wat er te zien is, de weg naar succes en interessante vaardigheden om op het CV te zetten, is niet alleen besprenkeld met vredige momenten, dat zij iemand is die graag schreeuwt, schreeuwt en studenten vernedert omdat ze deze noordelijke taal niet perfect uitspreken - Germaans, dat ik de tijden niet perfect ken, dat ik de grammatica en syntaxis niet beheers... nog steeds perfect? Ik weet niet eens wat perfect zou zijn, hoe perfect zou zijn, en ik denk niet dat subjectieve perfectie er toe doet. Als er objectieve normen zouden zijn, dan is het inderdaad de moeite waard om je daaraan te houden en te proberen ze te bereiken, want op die manier kan de vooruitgang echt gemeten en waargenomen worden. Terwijl, als het doelen zijn die slechts één persoon wil en de rest niet, het geen zin heeft om onszelf te vergelijken; we kunnen sowieso niets waarderen of afwegen op basis van wat we horen. Zeker is dat wie studenten vernedert omdat ze het niet perfect weten, het hart heeft van een boswachter die op een lopende band bomen omhakt zonder te kijken naar wat hij heeft achtergelaten. Ja, de evaluatiecriteria zijn heel objectief, hoe kun je als 58-jarige vrouw, die je je hele leven alleen maar met Zweeds omringd heeft, bedenken dat een 19-jarige student je gelijke moet zijn in beheersing, in vaardigheid ? We zijn er om te leren. Als we geboren zouden worden om te leren, zouden we ons voor geen enkele specialisatie inschrijven en dat is alles. Wat zouden we nodig hebben als we het al wisten? Was het niet goedkoper, geen huur, geen treinreizen, geen slaapzalen, geen bibliotheeklidmaatschap, geen eten en nog veel meer andere voorzieningen? Het is grappig wat er gebeurt als 58-jarige vrouwen je beoordelen op basis van hun eigen waarden. Het is alsof de student meditatie geeft aan een 8-jarig kind. Hij kan in die jaren nauwelijks in zijn eigen taal schrijven, laat staan in het Engels, Frans... Zou het niet traumatiserend zijn om hem uit te schelden waarom hij geen tijd had om de inhoud perfect onder de knie te krijgen? Terwijl? dat de persoon die privéles geeft vaag wordt in de uitdrukking? Tijd, dat wil zeggen, hij had met zijn moeder kunnen onderhandelen om haar te vragen hem na 5 maanden te laten bevallen, en niet na 9 maanden, zoals normaal is, om eerder ter wereld te verschijnen, om eerder te leren, alleen maar omdat die persoon dat is. wil wie les geeft. Er is ook de kwestie van de aardse tijd. Zolang we op dezelfde planeet leven, hebben we allemaal evenveel tijd, 24 uur, niet meer.
Deze subjectieve perfectie van anderen geeft aanleiding tot allerlei soorten gevoeligheden. Het heeft ook geen zin om ernaar te streven het aan te raken. Wij weten niet wat de persoon die niet blij met ons is wil. We weten niet wat hij denkt, hoe hij denkt, wat hij verkiest, wat hij niet verkiest, hoeveel, wat, hoe en in welke mate.
De subjectieve perfectie van anderen is verlammend, zowel emotioneel als feitelijk. Als de studente elke keer dat ze haar mond opent vernederd wordt, zal ze er dan nog steeds op kunnen vertrouwen dat ze een kans maakt om een goede Zweedse spreker te worden? Zal ze in het diepst van haar ziel nog steeds de kracht vinden om verder te gaan, te willen oefenen, te lezen, te verbeteren, totdat ze de vloeiendheid, de cadans en de muzikaliteit van de taal verkrijgt? Nee, dat is onmogelijk. Hij had goede bedoelingen die gaandeweg uiteenvielen.
De subjectieve perfectie van anderen vertraagt, onderdrukt. Alsof je leraar elk geluid laat plannen wanneer je het moet zeggen en hoe je het moet zeggen. Zou deze leertechniek u niet intimideren? Waar is de passie, de charme, de meest onregelmatige en veelzijdige schoonheid van taal? Wanneer heb je tijd om je te concentreren op woordenschat, grammatica, syntaxis en wat ze wil, als de focus altijd ligt op hoe je spreekt? Wordt het geen obstakel dat je niet kunt overwinnen? Net als bij meerkeuzetoetsen opgelost. U bent bij een vraag gekomen waarop u het juiste antwoord niet weet, ook al heeft u deze al goed beantwoord. Wat ben je aan het doen? Loop je daar vast en kom je niet verder, alleen omdat je het daar niet weet? Het zou een groot verlies zijn, zowel voor de taxateur als voor u (in de eerste plaats).
Als reactie op de subjectieve perfectie van anderen moeten we onze eigen waarden opbouwen, onze eigen perfectie, waarbij aandacht objectief moet zijn, om verschillende redenen: om niet die gevoeligheid te bereiken die ons ervan weerhoudt te doen wat we willen en zelfs dat gevoel te hebben. we evolueren, zoveel als menselijk mogelijk is, zonder beperkt te worden door anderen, door andere aspecten en doorandere omstandigheden.
Identitate
Mă trezii și văzui în oglindă,
O pată ca o urmă de pantof închisă–
Pe chipul meu; o durere aprinsă,
Stătu în transă, parcă amorțită...
Pe arșița acoperită de duhoare,
Singură nu respiră, ci moare,
Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,
Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.
Deranjat de chinul ce-l îndură,
Mă grăbii spre găleata cu untură,
Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,
Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.
Din dorința salvării morții cu-a mea față,
Din perete, lama mă cutremură de-ndată,
Și privii spre singura oglindă atârnată,
Și văzui o față distrusă și pătată.
Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,
Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,
Tăieturi pe față-mi mai creară,
Dureri și-o strigare cam amară.
Când în locul umbrei din sticla rară,
Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,
Crăpă și rama de p-acel perete,
Să n-aibă cine-o plânge după sete.
Înconjurată de propriul gând
Îngândurată printre fum de țigară.
Blocată într-o agonie amară,
Înconjurată printre umbre străine,
Dorind ca totul să se termine.
Umblând prin întuneric crunt,
Și pierdută, mă scufund
Încercuită de neliniște tulburătoare,
Mă regăsesc într-o pădure fermecătoare.
Apoi, simt cum se stinge în vânt,
Fiecare sentiment frânt
Renăscând înapoi ca sacrificiu,
Pentru satisfacția păcătosului viciu.
1 Part Castelul misterios
Unde-va departe,
Stă un castel misterios,
De ce secrete are parte,
Frica stătea în os.
Mulți oameni au fost acolo,
Și nu s-au mai întors,
Deoarece nu era scăpare,
Din castelul cel mai mare.
La fiecare pas ,
Căprioare, iepurași,
Prințese ce erau doar imaginare,
Și mii de fluturași,
Dar oare unde dispăreau?
Cavalerii duși de rege,
Dar oare ce credeau?
Despre această lege.
Dar acolo e frumos,
Dar frica au avut-o,
Dar ei visau miraculos,
Ce era doar un vis care creea magia.
Dar tot facea imaginarea,
Era-ntuneric și pustiu,
Dar și totuși e magia,
Ce era și un coșmar.
Și nimeni n-au aflat,
Secretul din castel,
Și nimeni n-au aflat,
Secretul măricel.
Другие стихотворения автора
Colții
Eram mică...
dulce floricică, fugeam pe câmpie și mă-mpiedicam...
În bătaia austrului stăteam,
nu priveam în spate, nu mă întristam!
Val de armonie, mamă...
când te priveam, râdeai de bucurie și mă-mbrățișai...
Așa de mult mă iubeai,
nu te supărai, mereu mă iertai...
Dansam în ploaie...
prin bălți săream, broscuțe-adunam și nu răceam...
Peste tot eram,
nu mă plictiseam, mereu mă jucam...
Lătra și cățelul de la poartă...
la el mă duceam, îl hrăneam, pe cap îl mângâiam...
Ce fericită eram,
nicicând nu plângeam, doar zâmbeam...
Dar vremea a trecut,
am crescut, mare m-am făcut și am uitat...
Cum eram?
trăiam și mă bucuram?
...
Sunt din nou mică,
mă văd în oglindă, mai bătrână și mai gârbovită...
Mă doboară crivățul,
lacrimile-s amare, curg fără-ncetare...
Liniștea m-a terminat, mamă...
ai plecat de mult, te-ai dus și m-ai lăsat,
Așa de tare mă zbat,
de ce m-ai uitat, de ce nu m-ai luat?
Tremur în teroare,
e o teamă adâncă, arzătoare și mă distruge...
Oare poate se mai duce?
nu-i scăpare, nu-i oare altă cale?!
Rage în beznă și javra flămândă,
e liberă prin curte, mișună de zile multe...
Ce colți mari are...
nu știu cum de trăiește, dar mă dușmănește...
...
Vremea s-a înrăit...
m-am îmbolnăvit, am decăzut și am murit,
Ce fericită eram...
doar dihania-mi mai îngroapă oasele pe maidan...
Spre zero
Păși mărunt prin trecătoarea rece,
Tremura de frig și lăcrima,
Însuși gerul se chinuia a o trece,
Prizonieri, pe calea tot mai grea.
Viscolul trecu prin inima sa fiartă,
De dureri și pierderi neîncetate,
Prăbușindu-se și el cu dorința spulberată,
Captiv în ale sale gânduri măcinate.
Ghemuindu-se pe drumul din sticlă,
Văzu multe umbre în necaz,
Spaima-i crescu mai tare și-l irită,
Lumina atentă-l privea de la pervaz.
Căută puterea, dorința să mai meargă,
În zadar, se chinuia acum să plece,
Nici trupul firav, nici inima de gheață,
Nu se mai mișcau de pe podeaua rece...
Lumina se uită cuprinsă de-agonie,
Deasupra coșmarului se ridică să-l vadă,
Aproape că-l înghiți negura din mie,
Care aștepta ca sufletul să-și piardă.
Speranța-l părăsi și ea de multă vreme,
Doar lumina îl plângea de sus,
Cu cât și el privea la umbrele rele,
Cu atât și ea devenea un apus...
Pierdut în mintea sa lipsită de căldură,
Se legăna lin să se dezghețe,
Umbrele însă gemeau când îl văzură,
Îl simțeau chiar și fără fețe.
Mica pornire își pierdu avansul,
Se prăbuși din nou, nu mai plângea,
Își închise ochii, auzind doar râsul,
Dorința umbrelor din preajma sa.
Cât să mai sufere? Ce să mai pățească?
Sfârșitul se repetă orice-ar fi,
Pe fețe îndoliate, durerea îngheață,
Nimeni și nimic n-o poate opri...
Iartă-mă
Tu, cel care mă privești de sus,
iartă-mă pe mine...
și ajută-mă, te rog, să fie mai bine...
Inima mi-e ruptă, trupu-i monoton,
scapă-mă de regrete și de tot ce este rău...
Te-ai uitat de sus, m-ai văzut cum plâng,
știi că simt că pier pe acest pământ...
Zilele sunt lungi, nopțile nu dorm,
vina ce o port e ca zbătaia-n somn...
Plâng și după tine, plâng și după mine,
mare e povara când te uiți la mine.
Mă sperie un gând, mă sperie aparte,
doar tu știi să le-aranjezi pe toate.
Și-ți cer să mă ajuți, să mă mai suporți,
chiar dacă și tu necazul mi-l porți...
Durerea mi-o alină, mintea mi-o însenină,
și stinge-mi focul aprins la inimă.
Ghidează-mă atent, căci simt un sentiment,
și fă-mă să aleg doar ce este corect.
Tu, cel care mă privești de sus,
salvează-mă pe mine,
și nu mă părăsi, rămâi lângă mine...
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răgnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
Timp
Liniștea serii se-mbrăcă într-o farsă,
La pândă mai stătu și dușmanul de-afară,
Pe la pervaz, se preschimbă pe nesimțite,
Și privi la ceasul atârnat de niște grinde.
Era întuneric și-un gând îl trezi,
Pe bătrânul ce din senin se zgribuli.
Privi cu necaz spre geamul din față:
,,Ce putea fi? o pasăre hoață!"
Hoțul se uită și el mai atent,
Și pe bătrân îl enervă un sentiment.
Trase o pânză peste ochii ființei,
Să poată dormi mai bine, fără intervenții.
Jocul abia începuse, cât ar fi crezut,
Orice-ar fi fost, hoțul nu se dădu bătut,
Bocăni în geam de câteva ori,
De la un timp, pe bătrân îl cuprinseră fiori.
Nu se auzise la fel ca celelalte,
O nerăbdare se simți acolo-n spate.
Se duse încetinel la fereastra sa spartă,
Nu văzu nici urmă de împielițată.
O ușă mai veche începu a scârțâi,
Bătrânul auzi un pas și-ncremeni,
O liniște mai mare decât ce auzi,
Să fi fost oare adevărat ce simți?
Obosit, se ghemui în pat,
Lângă bătrân se-auzi un oftat,
Săracul, nu găsi niciun chibrit de aprins
Și ieși din căsuță cu sufletul cuprins.
La ușă, musafirul își lăsase arma,
Bătrânul o luă să-și apere viața.
Mai mare decât se putea aștepta,
Nu conta cine era, dar nu mai pleca!
Văzând că nu ieși, bătrânul se retrase,
Tot mergând, brusc se-mpiedicase,
Căzu atât de rău și-l dureau acum toate,
Nu mai observă că era pe moarte...
Hoața ieși din căsuța cea săracă,
Îl ridică pe bătrân și-l luă cu ea în cârcă,
Bătrânul se zbătu, dar în zadar, cu forțe...
Așa apare, când dormi în taina nopții.
Culeg
Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,
Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...
Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,
Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!
Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...
Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!
Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...
Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,
Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...
Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!
Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,
Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...