Și stelele mor...
Când noaptea coboară, în mantie de dor,
Ne șoptește misterul: și stelele mor.
Lumini căzătoare din ceruri senine,
Își sting existența, printre destine.
În vastul albastru, un licăr divin,
Sclipire și cântec, în infinit plin.
Dar timpul le prinde, pe cele mai vii,
Și stelele mor, lăsând amintiri.
În viața lor scurtă, cu străluciri rare,
Aduc bucurie, visări și candoare.
Pe boltă dansează, în vals de fiori,
Și stelele mor, dar nasc noi splendori.
Când privim spre înalt, în noaptea adâncă,
Gândim la sfârșituri, dar și la izbândă.
Căci din moarte renaște, un nou început,
Și stelele mor, dar nu mor de tot.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Sergiu Dulgheru
Am iesit din zona de confort, zic ca e un inceput :))
Дата публикации: 6 июля 2024
Просмотры: 429
Стихи из этой категории
Mersul Edenului, Izolarea Bolii
Amărâta-i a noastră inima
Cea care mângâie conștiința
Și-și exprimă concepțiile necoapte,
Că și orologiul ce se roade ușor
Că să spună melos cântecul neastâmpărat și
Transcendent asupra trăirilor pământeșți.
Tu, cel cu îndemnarea divină de a compune
Pricepi să-ți pătrunzi în tegumente
Ce timp bovinele zbieră
Și te închini suveranului ceresc
Pentru încă un prilej.
Încăperea ornată cu specul vestit care răsfrânge înfățișarea unei ființe lipsită de caracteristici corporale, un trup ce este sprijinit de pardoseală ce se frământă domol asupra ale ei membrane. Aceeași pardoseală ce Îi glăsuiește o compoziție separată de argoul sărac spânzurat de a ei limba.
Anatomia lor se desface înrăutățit de oasele care mai de mult se cuprindeau că și cum erau chiar acelasi neam. Ultima lor bucătură este suspendată de ai ei dinți, prevezi dulcea salvare și ca o dorința ce s-a amestecat cu trupul Domnului Ceresc încăperea strălucește și reflectoarele se prefac în ochi. Înainte de a te scapă, cel divin îți rostește
-De ai fi știut că o barieră nu e evidențierea stingerii, ai fi mai avut al tău craniu.
Sensul
Coborând, din cer de-a lungul apusului, pășând pe a soarelui raze.
Speranțele și visele, zboară bătând din frumoasele aripi, pline de luciul miilor de stele.
Coborând din ceruri, cu speranța în viața, fără vicii și iubire sfântă fără multe fraze.
Creatorii, nevinovați cu puritate în suflet, credința sa o trasmit fără motive rele.
Creatorii destinului, vieții care deja a trecut, cu mii de ani în urmă.
O viața, ce sa terminat, atât de ușor ca o singură clipă în a soarelui apus.
Și în zguduirea, sa zbuciumata și groaznică, ca mii de bivoli în cea mai mare turmă.
Ușor, a citit sensul vieții oricărui om, fără multe cuvinte care trebuiau de spus.
Visele neîmplinite, sunt ca o carte a copilăriei, care se reflectă în clipele vieții.
Când ne-au văzut visele noastre pe noi la răscrucea destinui, parcă nu ar fi văzut sclipirea din ochii obosiți.
Este greu, de văzut și de auzit ,cum gândurile cu greutatea munților cad în pragul dimineții.
Este greu, de primit, viața unui lup singuratic ce traversează marginea universului construiut pe oasele visătorilor omoriți .
Doar curajoșii, care au putut să se ridice din genunchi roși până la sânge își creează destinul.
Și sufletul este calm și plin de bunăvoință, atunci când și-au găsit propria sa pace.
Vă rog, să turnați în pahare curajul, pentru oameni ca să treacă prin această tristețe atingănd seninul.
Că atât de tare sunt pline paharele cu frică și ură încât chiar și demonul de pe umărul stâng tace.
Trebuie, doar să înțeleagă oamenii, că este un mare păcat tăcerea indifirentă.
De fapt, voința și efortul fiind apa râului care schimbă chiar și forma pietrilor cu timpul trecător.
Nu trăiiți ca mașinile care sunt create pentru o sclavie obsedată și permanentă.
Trăiiți, suprinși de o obsesie nebună neuitând de frumusol sens al vieții devenind deja un om nemuritor.
Treziți-vă oameni buni,doar nu sunteți o turmă de berbeci care umblă în rând ascultând glasul blestemat.
Treziți-vă oamenii, cercurile iadului deja sunt predestinate pentru noi.
Treziți-vă, ridicați-vă, priviți în jur, lumea este foarte frumoasă chiarți are miile de minuni ce sunt de nenumărat.
Uitațivă doar în oglindă și îți vei vedea păcatul și sufletul murdărit de noroi.
Nu există o pedeapsă mai teribilă pentru cei care și-au vândur propriile vieți pentru zvonurile galbenilor aurii.
Greu e să privim tortura conștiincioasă a celor care și-au pierdut viața primind gustul aspru de blestemare.
Trăiți visele frumoase pentru propriile dorințe strălucitoare și străvezii.
Trăiește astfel încât să pară că în curând soarele va înceta să mai strălucească fără a voastră chemare.
Farmecul lumii, se descoperă prin prisma luminii orașelor într-o seară liniștită.
Sute și miile, de sclipiri din îndepărtare lumenează drumul spre pacea mult dorită.
Întâlnirile și despărțirile, trecerea pentru totdeauna a pragului în direcția necunoscută.
Câștigurile și dezămăgirile, deschiderea ușilor noi pentru rupereaa funiei de pe gât strânsă pe vremea cea mai posmorită.
Ea e
-Dar, mamă, tată,
comoara nu-i aici!
Aici nu-i soare
și nici norii nu sunt gri.
Nu găsești bogăție
averi sau sărăcie.
Nici apă, nici uscat nu e,
totul e un van,
iar împrejurul, nu pare uman.
-Pentru că, comoara a plecat.
Așa s-a dus și s-a ascuns,
cum râurile,
în pământ au pătruns
cum acul,
pânza a străpuns.
Pentru că ea
Ea e o comoară.
Gaura alba
Precum un lup galactic,incerc să-mi caut luna
Pentru inceput insă,m-am lovit de zidul chinezesc
Si nu aveam să-l depăşesc
Fără a mea scară de hârtie
Ajutati-mi calea rătacitoare,improscată cu praf de stele
Sa ajunga in final,pe coarda gandurilor mele
Cafeaua de dimineata presărata cu ambitie din muntele de zahar
Este nepoata ceaiului nocturn
Al carui abur cald,inmoaie ochii de ceara
Prin care se aude zgomotul copitelor de cal
Ocolind maidanul in trap
Indreptându-se in amurgul serii de duminica
Către buricul plămanului profund
Scopul final fiind impulsionat
De esența vietii,absentând nemotivat
Filozofia zilei
Filozofia zilei ne cuprinde
Și gândirea ne surprinde.
Analizăm fapte și expresii
Și ne întrebăm dacă-s impresii.
Totul se afundă în nevoit
Și ce oare drum este croit?
O cale ușor de hoinărit
Dar apoi greu de cântărit.
Atenți la multe evenimente
Ce trezesc tot felul de sentimente,
Abandonăm din start tabloul
Fiindcă ne influențează fiasco-ul.
Dorim ca alții să ne ajute,
Puterea lor să ne-mprumute.
Dar oare noi nu putem
Să arătăm cine suntem?
Abili în gânduri și creații,
Răzbind prin grele situații,
Ne ocrotim tradițiile-n viitor
Ce îl sperăm strălucitor.
Studenta in Belgrad
„Protest“
„Mamă,
am devenit un râu
mă revărs în tinerețea ale cărei carnete de student strălucesc precum aurul,
bucăți pe care niciun software punctat din lume nu le poate număra.
Mamă,
mi-e bine aici
Lupt împotriva celor care poartă glugi și arată degetul mijlociu
Fluier lașilor din înaltele castele
Mamă, vocea mea, vocea noastră se aude
ca unda care tună deasupra
De la focurile de avertizare
Astăzi au călcat încă o fată, mamă
Ieri au călcat un câine pe care toți îl iubeam
Nu pot să mă întorc acasă
Trebuie să curg până nu curățăm străzile,
Casele, orașele, țara,
Altfel mă voi usca prea devreme ca tine, ca tata.
Nu-ţi face griji. Voi fi pe trotuar.
Este cald printre semeni tăi.
mamă, o mașină accelerează.
Ochii șoferului sunt lipsiţi de viaţă.
Zbor și cad, mamă, și la moment nu simt durerea,
Dar aud oasele mele cum zbiară.
Mamă, mi-e frig acum,
Dar sângele de pe trotuar este cald,
Roșu ca şi capota mașinii,
Precum carnetul meu de student,
Și în timp ce sângele curge mă gândesc că nici astăzi
Nu voi ajunge acasă.
Autor: @encodedmoon“
/traducere/
https://nova.rs/magazin/prica-se/video-u-narodnom-pozoristu-u-beogradu-sinoc-je-horski-procitana-studentska-pesma-protestna-i-zbog-potresnih-reci-svi-su-plakali/
Mersul Edenului, Izolarea Bolii
Amărâta-i a noastră inima
Cea care mângâie conștiința
Și-și exprimă concepțiile necoapte,
Că și orologiul ce se roade ușor
Că să spună melos cântecul neastâmpărat și
Transcendent asupra trăirilor pământeșți.
Tu, cel cu îndemnarea divină de a compune
Pricepi să-ți pătrunzi în tegumente
Ce timp bovinele zbieră
Și te închini suveranului ceresc
Pentru încă un prilej.
Încăperea ornată cu specul vestit care răsfrânge înfățișarea unei ființe lipsită de caracteristici corporale, un trup ce este sprijinit de pardoseală ce se frământă domol asupra ale ei membrane. Aceeași pardoseală ce Îi glăsuiește o compoziție separată de argoul sărac spânzurat de a ei limba.
Anatomia lor se desface înrăutățit de oasele care mai de mult se cuprindeau că și cum erau chiar acelasi neam. Ultima lor bucătură este suspendată de ai ei dinți, prevezi dulcea salvare și ca o dorința ce s-a amestecat cu trupul Domnului Ceresc încăperea strălucește și reflectoarele se prefac în ochi. Înainte de a te scapă, cel divin îți rostește
-De ai fi știut că o barieră nu e evidențierea stingerii, ai fi mai avut al tău craniu.
Sensul
Coborând, din cer de-a lungul apusului, pășând pe a soarelui raze.
Speranțele și visele, zboară bătând din frumoasele aripi, pline de luciul miilor de stele.
Coborând din ceruri, cu speranța în viața, fără vicii și iubire sfântă fără multe fraze.
Creatorii, nevinovați cu puritate în suflet, credința sa o trasmit fără motive rele.
Creatorii destinului, vieții care deja a trecut, cu mii de ani în urmă.
O viața, ce sa terminat, atât de ușor ca o singură clipă în a soarelui apus.
Și în zguduirea, sa zbuciumata și groaznică, ca mii de bivoli în cea mai mare turmă.
Ușor, a citit sensul vieții oricărui om, fără multe cuvinte care trebuiau de spus.
Visele neîmplinite, sunt ca o carte a copilăriei, care se reflectă în clipele vieții.
Când ne-au văzut visele noastre pe noi la răscrucea destinui, parcă nu ar fi văzut sclipirea din ochii obosiți.
Este greu, de văzut și de auzit ,cum gândurile cu greutatea munților cad în pragul dimineții.
Este greu, de primit, viața unui lup singuratic ce traversează marginea universului construiut pe oasele visătorilor omoriți .
Doar curajoșii, care au putut să se ridice din genunchi roși până la sânge își creează destinul.
Și sufletul este calm și plin de bunăvoință, atunci când și-au găsit propria sa pace.
Vă rog, să turnați în pahare curajul, pentru oameni ca să treacă prin această tristețe atingănd seninul.
Că atât de tare sunt pline paharele cu frică și ură încât chiar și demonul de pe umărul stâng tace.
Trebuie, doar să înțeleagă oamenii, că este un mare păcat tăcerea indifirentă.
De fapt, voința și efortul fiind apa râului care schimbă chiar și forma pietrilor cu timpul trecător.
Nu trăiiți ca mașinile care sunt create pentru o sclavie obsedată și permanentă.
Trăiiți, suprinși de o obsesie nebună neuitând de frumusol sens al vieții devenind deja un om nemuritor.
Treziți-vă oameni buni,doar nu sunteți o turmă de berbeci care umblă în rând ascultând glasul blestemat.
Treziți-vă oamenii, cercurile iadului deja sunt predestinate pentru noi.
Treziți-vă, ridicați-vă, priviți în jur, lumea este foarte frumoasă chiarți are miile de minuni ce sunt de nenumărat.
Uitațivă doar în oglindă și îți vei vedea păcatul și sufletul murdărit de noroi.
Nu există o pedeapsă mai teribilă pentru cei care și-au vândur propriile vieți pentru zvonurile galbenilor aurii.
Greu e să privim tortura conștiincioasă a celor care și-au pierdut viața primind gustul aspru de blestemare.
Trăiți visele frumoase pentru propriile dorințe strălucitoare și străvezii.
Trăiește astfel încât să pară că în curând soarele va înceta să mai strălucească fără a voastră chemare.
Farmecul lumii, se descoperă prin prisma luminii orașelor într-o seară liniștită.
Sute și miile, de sclipiri din îndepărtare lumenează drumul spre pacea mult dorită.
Întâlnirile și despărțirile, trecerea pentru totdeauna a pragului în direcția necunoscută.
Câștigurile și dezămăgirile, deschiderea ușilor noi pentru rupereaa funiei de pe gât strânsă pe vremea cea mai posmorită.
Ea e
-Dar, mamă, tată,
comoara nu-i aici!
Aici nu-i soare
și nici norii nu sunt gri.
Nu găsești bogăție
averi sau sărăcie.
Nici apă, nici uscat nu e,
totul e un van,
iar împrejurul, nu pare uman.
-Pentru că, comoara a plecat.
Așa s-a dus și s-a ascuns,
cum râurile,
în pământ au pătruns
cum acul,
pânza a străpuns.
Pentru că ea
Ea e o comoară.
Gaura alba
Precum un lup galactic,incerc să-mi caut luna
Pentru inceput insă,m-am lovit de zidul chinezesc
Si nu aveam să-l depăşesc
Fără a mea scară de hârtie
Ajutati-mi calea rătacitoare,improscată cu praf de stele
Sa ajunga in final,pe coarda gandurilor mele
Cafeaua de dimineata presărata cu ambitie din muntele de zahar
Este nepoata ceaiului nocturn
Al carui abur cald,inmoaie ochii de ceara
Prin care se aude zgomotul copitelor de cal
Ocolind maidanul in trap
Indreptându-se in amurgul serii de duminica
Către buricul plămanului profund
Scopul final fiind impulsionat
De esența vietii,absentând nemotivat
Filozofia zilei
Filozofia zilei ne cuprinde
Și gândirea ne surprinde.
Analizăm fapte și expresii
Și ne întrebăm dacă-s impresii.
Totul se afundă în nevoit
Și ce oare drum este croit?
O cale ușor de hoinărit
Dar apoi greu de cântărit.
Atenți la multe evenimente
Ce trezesc tot felul de sentimente,
Abandonăm din start tabloul
Fiindcă ne influențează fiasco-ul.
Dorim ca alții să ne ajute,
Puterea lor să ne-mprumute.
Dar oare noi nu putem
Să arătăm cine suntem?
Abili în gânduri și creații,
Răzbind prin grele situații,
Ne ocrotim tradițiile-n viitor
Ce îl sperăm strălucitor.
Studenta in Belgrad
„Protest“
„Mamă,
am devenit un râu
mă revărs în tinerețea ale cărei carnete de student strălucesc precum aurul,
bucăți pe care niciun software punctat din lume nu le poate număra.
Mamă,
mi-e bine aici
Lupt împotriva celor care poartă glugi și arată degetul mijlociu
Fluier lașilor din înaltele castele
Mamă, vocea mea, vocea noastră se aude
ca unda care tună deasupra
De la focurile de avertizare
Astăzi au călcat încă o fată, mamă
Ieri au călcat un câine pe care toți îl iubeam
Nu pot să mă întorc acasă
Trebuie să curg până nu curățăm străzile,
Casele, orașele, țara,
Altfel mă voi usca prea devreme ca tine, ca tata.
Nu-ţi face griji. Voi fi pe trotuar.
Este cald printre semeni tăi.
mamă, o mașină accelerează.
Ochii șoferului sunt lipsiţi de viaţă.
Zbor și cad, mamă, și la moment nu simt durerea,
Dar aud oasele mele cum zbiară.
Mamă, mi-e frig acum,
Dar sângele de pe trotuar este cald,
Roșu ca şi capota mașinii,
Precum carnetul meu de student,
Și în timp ce sângele curge mă gândesc că nici astăzi
Nu voi ajunge acasă.
Autor: @encodedmoon“
/traducere/
https://nova.rs/magazin/prica-se/video-u-narodnom-pozoristu-u-beogradu-sinoc-je-horski-procitana-studentska-pesma-protestna-i-zbog-potresnih-reci-svi-su-plakali/
Другие стихотворения автора
Vis de ceară
Sub cerul argintiu de stele,
Se-ntinde tainic peste zare,
Povestea ce-n visuri se pierde,
Și-n inimi lasă alinare.
Pe malul unui râu ieșise,
O floare albă cam plăpândă,
E luna-n cer, regină-n vise,
Ce-n ape clare se răsfrângă.
În vals de îngeri, doruri zboară,
Prin văi ascunse de mister,
Și glasuri tandre, lin tresară,
La marginea unui eter.
Timpul, parcă, 'și pierde rostul,
În dansul nopții fermecate,
Iar umbrele, în mii de clipe,
Se leagă-n doruri neuitate.
Tu, visător cu ochi de aur,
Privești la cer, cerând răspuns,
La tot ce inima îți cere,
În ritmul unui vechi disjuns.
Și-n dimineața ce-ți zâmbește,
Cu blânde raze te-nvrăjbește,
Rămâi cu gândul dus departe,
În lumea-n care totul arde.
Căci viața e un vis de ceară,
Topit în clipe de splendoare,
Și tot ce-i efemer ne-nvață,
Că dragostea-i nemuritoare.
Iartă-mă
tot spun c-am crescut, că m-am maturizat,
dar de ce atunci când îmi treci prin minte, totul a rămas constant?
nu tu în sine,
căci ai crescut și tu, te-ai schimbat acum,
dar...
ale mele sentimente au rămas pe loc, ele nu
s-au extins în altă parte,
nu vor pe altcineva în afara ta.
și mă întreb: de ce?
de ce nu mă vezi la fel și tu?
de ce-mi rămâi în loc
ca o așteptare?
te-am rănit intenționat
și-mi implor iertarea,
iar tu mă pedepsești neîncetat,
însă, sunt om,
mai rănesc intenționat,
iartă-mă.
August
În nopți tăcute și reci, gândurile mă poartă,
La clipele dulci, când împreună eram o artă.
În sufletul meu, Tu ești mereu prezentă,
O amintire frumoasă, veșnic vie și intensă.
Mi-e dor de zâmbetul tău, de privirea ta senină,
De momentele petrecute, când eram în armonie divină.
Aștept cu nerăbdare ziua-n care vei vedea,
Că nimeni altcineva nu-ți poate lua locul în viața mea.
Regrete mă-nconjoară, m-apasă chiar în piept,
Căci în dragoste, am greșit și-am fost nepăsător, de-a drept.
Iar în adâncul inimii mele, iubirea pentru tine încă arde,
Chiar dacă într-a ta El și-a găsit un loc aparte.
Și totul începe
Și se termină cu tine,
Prima ploaie de vară nu ține,
Prima dragoste nu se uită niciodată.
Și tare aș vrea să-ți spun c-am trecut peste,
Dar amândoi știm că adevărul nu ăsta este.
Îndurerat,suspin și plâng,
Fragmente de inimă spartă eu strâng.
Privesc în ochii tăi, eternitate,
Şi văd acelaşi tainic anotimp;
O dragoste mai mare decât toate,
O dragoste ce nu cunoaşte timp.
Vântul rece al schimbării a suflat,
Și anotimpul iubirii ne-a fost luat;
Critici și reproșuri au pătruns,
Între noi și-al iubirii răspuns.
Pe cerul dragostei am scris,
Cântec de dor ultima oară,
Va rămâne oare doar un vis,
Iubirea noastră de o vară?
Remnants of us
Who’s there to stop us from bets we can’t win,
chasing the thrill as we’re bound to give in?
Eyes wide to the risk, hands warm from the flame,
we cradle what scorches and cling all the same.
You said we were timeless, souls intertwined,
I thought I’d be yours—some piece of me sighed.
Yet the fires we fed burned bright and then died,
a fever that faded, left cold by your side.
You loved me in pieces, all dressed in disguise,
sweet-talking forever with empty-eyed lies.
And I, like a fool, took a rose by its thorn,
believed in the beauty, ignored that I’d mourn.
You spun me dreams that dissolved into haze,
promised me solace yet left me ablaze.
Now I sift through ashes, each ember a ghost,
tracing the ruins of what I loved most.
Thorns
Every rose has its thorns.
Show me yours—
I have hands
willing to bleed.
Petals fall,
scars remain;
proof of the path
we dared to take.
Hold out your wounds,
bare and true—
I’ll cradle them softly
in evening’s dew.
Now I behold—
no thorns to bear,
for she is a tulip
amidst roses rare.
Vis de ceară
Sub cerul argintiu de stele,
Se-ntinde tainic peste zare,
Povestea ce-n visuri se pierde,
Și-n inimi lasă alinare.
Pe malul unui râu ieșise,
O floare albă cam plăpândă,
E luna-n cer, regină-n vise,
Ce-n ape clare se răsfrângă.
În vals de îngeri, doruri zboară,
Prin văi ascunse de mister,
Și glasuri tandre, lin tresară,
La marginea unui eter.
Timpul, parcă, 'și pierde rostul,
În dansul nopții fermecate,
Iar umbrele, în mii de clipe,
Se leagă-n doruri neuitate.
Tu, visător cu ochi de aur,
Privești la cer, cerând răspuns,
La tot ce inima îți cere,
În ritmul unui vechi disjuns.
Și-n dimineața ce-ți zâmbește,
Cu blânde raze te-nvrăjbește,
Rămâi cu gândul dus departe,
În lumea-n care totul arde.
Căci viața e un vis de ceară,
Topit în clipe de splendoare,
Și tot ce-i efemer ne-nvață,
Că dragostea-i nemuritoare.
Iartă-mă
tot spun c-am crescut, că m-am maturizat,
dar de ce atunci când îmi treci prin minte, totul a rămas constant?
nu tu în sine,
căci ai crescut și tu, te-ai schimbat acum,
dar...
ale mele sentimente au rămas pe loc, ele nu
s-au extins în altă parte,
nu vor pe altcineva în afara ta.
și mă întreb: de ce?
de ce nu mă vezi la fel și tu?
de ce-mi rămâi în loc
ca o așteptare?
te-am rănit intenționat
și-mi implor iertarea,
iar tu mă pedepsești neîncetat,
însă, sunt om,
mai rănesc intenționat,
iartă-mă.
August
În nopți tăcute și reci, gândurile mă poartă,
La clipele dulci, când împreună eram o artă.
În sufletul meu, Tu ești mereu prezentă,
O amintire frumoasă, veșnic vie și intensă.
Mi-e dor de zâmbetul tău, de privirea ta senină,
De momentele petrecute, când eram în armonie divină.
Aștept cu nerăbdare ziua-n care vei vedea,
Că nimeni altcineva nu-ți poate lua locul în viața mea.
Regrete mă-nconjoară, m-apasă chiar în piept,
Căci în dragoste, am greșit și-am fost nepăsător, de-a drept.
Iar în adâncul inimii mele, iubirea pentru tine încă arde,
Chiar dacă într-a ta El și-a găsit un loc aparte.
Și totul începe
Și se termină cu tine,
Prima ploaie de vară nu ține,
Prima dragoste nu se uită niciodată.
Și tare aș vrea să-ți spun c-am trecut peste,
Dar amândoi știm că adevărul nu ăsta este.
Îndurerat,suspin și plâng,
Fragmente de inimă spartă eu strâng.
Privesc în ochii tăi, eternitate,
Şi văd acelaşi tainic anotimp;
O dragoste mai mare decât toate,
O dragoste ce nu cunoaşte timp.
Vântul rece al schimbării a suflat,
Și anotimpul iubirii ne-a fost luat;
Critici și reproșuri au pătruns,
Între noi și-al iubirii răspuns.
Pe cerul dragostei am scris,
Cântec de dor ultima oară,
Va rămâne oare doar un vis,
Iubirea noastră de o vară?
Remnants of us
Who’s there to stop us from bets we can’t win,
chasing the thrill as we’re bound to give in?
Eyes wide to the risk, hands warm from the flame,
we cradle what scorches and cling all the same.
You said we were timeless, souls intertwined,
I thought I’d be yours—some piece of me sighed.
Yet the fires we fed burned bright and then died,
a fever that faded, left cold by your side.
You loved me in pieces, all dressed in disguise,
sweet-talking forever with empty-eyed lies.
And I, like a fool, took a rose by its thorn,
believed in the beauty, ignored that I’d mourn.
You spun me dreams that dissolved into haze,
promised me solace yet left me ablaze.
Now I sift through ashes, each ember a ghost,
tracing the ruins of what I loved most.
Thorns
Every rose has its thorns.
Show me yours—
I have hands
willing to bleed.
Petals fall,
scars remain;
proof of the path
we dared to take.
Hold out your wounds,
bare and true—
I’ll cradle them softly
in evening’s dew.
Now I behold—
no thorns to bear,
for she is a tulip
amidst roses rare.