Și stelele mor...

Primul sărut a fost pe strada mea,

Acum trebuie să merg singur pe ea.

Ne văd pe noi peste tot și mă opresc,

Exact în același loc, îmi amintesc

Cât de fericiți eram amândoi,

Că vara se termina cu noi.

A devenit locul nostru, dar n-am știut

Că tot acolo vom avea și ultimul sarut.

Nu știu daca e noroc sau sunt blestemat.

Că trec prin locul ăla de fiecare dat'.

Dar mă doare că nu mai sunt cu tine,

Parca nu merg acasă, daca nu ești lângă mine.

De când nu ești, strada-i tristă și pustie,

Iar eu tot rătăcesc, căutându-te pe tine.

mă uit la tine,

dar parcă nu te mai observ la fel;

mai ești aceeași, oare?

sau te-ai schimbat inevitabil?

mă tot gândesc cum ar fi fost să nu se

fi-ntâmplat.

oare, m-ai uitat?

întrebarea mă apasă,

căci stai la mine-n gând ca într-o așteptare, iar eu nu știu ce să-i spun.

și oare, a fost ușor să-mi pierzi pâna și amintirea?

fiindcă tu treci pe lângă mine de parc-aș fi doar un străin.

dar cum pot să-ți fiu într-un anume fel, când eu țin la tine, iar tu la mine nu?

ne fac pe noi ceva a fi sentimentele neîmpărtășite?

căci tu nu mai știi nimic din ce-mi aparține, dar eu te am în minte,

ești ca un gând ce parcă nu-mi mai trece, stând scris pe o pagină citită de zeci de mii de ori.

Sub cerul argintiu de stele,

Se-ntinde tainic peste zare,

Povestea ce-n visuri se pierde,

Și-n inimi lasă alinare.

Pe malul unui râu ieșise,

O floare albă cam plăpândă,

E luna-n cer, regină-n vise,

Ce-n ape clare se răsfrângă.

În vals de îngeri, doruri zboară,

Prin văi ascunse de mister,

Și glasuri tandre, lin tresară,

La marginea unui eter.

Timpul, parcă, 'și pierde rostul,

În dansul nopții fermecate,

Iar umbrele, în mii de clipe,

Se leagă-n doruri neuitate.

Tu, visător cu ochi de aur,

Privești la cer, cerând răspuns,

La tot ce inima îți cere,

În ritmul unui vechi disjuns.

Și-n dimineața ce-ți zâmbește,

Cu blânde raze te-nvrăjbește,

Rămâi cu gândul dus departe,

În lumea-n care totul arde.

Căci viața e un vis de ceară,

Topit în clipe de splendoare,

Și tot ce-i efemer ne-nvață,

Că dragostea-i nemuritoare.

De ce să te aștept, când lumea se zbate,

În haosul zilei, tu ești calmul dorit?

De ce să te aștept, când inima bate

Cu dorul de tine, în ritm de ecou?

De ce încă-ți păstrez amintirea,

Când timpul totul va uita?

E oare vindecare, iubirea,

Sau doar un drum spre altundeva?

În ochii ei albaștri, văd trecutul,

O umbră fină, o dulce amintire,

De parcă timpul a pierdut minutul,

Și-n ei văd iar a ta iubire.

Pe buzele-i de rouă, simt cuvinte,

Ce-odinioară îmi vorbeau de dor,

În gesturi tandre, regăsesc fierbinte

A ta chemare, suflet călător.

Și când lumina serii cade lină,

În ochii ei d-azur te-ntrezăresc,

Ca un vis vechi ce-n noapte se-anină,

Și-n profunzimea lor, iar te iubesc.

În nopți tăcute și reci, gândurile mă poartă,

La clipele dulci, când împreună eram o artă.

În sufletul meu, Tu ești mereu prezentă,

O amintire frumoasă, veșnic vie și intensă.

Mi-e dor de zâmbetul tău, de privirea ta senină,

De momentele petrecute, când eram în armonie divină.

Aștept cu nerăbdare ziua-n care vei vedea,

Că nimeni altcineva nu-ți poate lua locul în viața mea.

Regrete mă-nconjoară, m-apasă chiar în piept,

Căci în dragoste, am greșit și-am fost nepăsător, de-a drept.

Iar în adâncul inimii mele, iubirea pentru tine încă arde,

Chiar dacă într-a ta El și-a găsit un loc aparte.

Și totul începe

Și se termină cu tine,

Prima ploaie de vară nu ține,

Prima dragoste nu se uită niciodată.

Și tare aș vrea să-ți spun c-am trecut peste,

Dar amândoi știm că adevărul nu ăsta este.

Îndurerat,suspin și plâng,

Fragmente de inimă spartă eu strâng.

Privesc în ochii tăi, eternitate,

Şi văd acelaşi tainic anotimp;

O dragoste mai mare decât toate,

O dragoste ce nu cunoaşte timp.

Vântul rece al schimbării a suflat,

Și anotimpul iubirii ne-a fost luat;

Critici și reproșuri au pătruns,

Între noi și-al iubirii răspuns.

Pe cerul dragostei am scris,

Cântec de dor ultima oară,

Va rămâne oare doar un vis,

Iubirea noastră de o vară?

Par bine pretins prin imagine,

Plăsmuită printr-un ideal de margine,

Mărginit real de nevoi adunate de parabole,

Lenevind la lecții, înlesnind vocale

Ce par goale, simțind gustul moale,

Levitând printre animale la vale.

Vlăguit de venin, venind spre tine,

Tinerețea terminând liniștea ce ține...

Sau trebuia—urând și urmând, tremurând,

Visând, râzând cu fiecare gând,

Plutind spre tine, absorbind,

Când mă întind, uitând, vorbind, apoi luminând

Amintirile ce ies ca firele,

Legând lesne lovituri către sinele

Ce, cu ceasul la gât, manipulând timpul,

Blând, dar timpuriu albind, alăturând ipocritul aidomă cu mitul—

Favorabil prin dogmă, cu noimă spre noi.

Oi fi orbit ori ironizând același gunoi?

Cu ochii goi, prin imagini vioi,

Sloi la sol, slăvind soli vâlvoi.

Cu iubirea prin fire, plin de uimire,

Reunind reușita cu simțire,

Ceasul credul ce pare umil,

Simțindu-l de mult senil...

Pe vinil pornind subtil

Aceeași piesă ce oferă speranță,

Prin credință, la ceva pur, la suprafață,

Acum mă lasă să urlu, ignorând din viață.

Cu vină, ce devine odată cu mine,

Prin ruine termină, cu silă susține

O pierdere—pierind prin imagine, pretind

Că tind la mai mult, dar mereu mințind.

Plăpând, plăcut, până pe pană să apar,

Parvenit precum prezint ce separ,

Speriat, preparând pomul împodobit,

Pomenit prin podoabă, împotmolit.

Erou când e rău, prin minte salvând,

Fața zâmbind în mine lăsând cu sacrificii,

Enervând etica elaborată, eradicând,

Când ridicând ecranul răzuit de elegii,

Te văd și încerc să te uit,

Uitând ce văd, căutând să fiu dorit.

Îmi doresc stele,

dar fără lumina din ele;

urmărind doar noaptea,

așteptând minunea stinsă-n sete.

Adun doar ca să răpun

același animal nebun,

dormind prin ordin,

trezindu-se când devin

ce nu-mi place să cred

că sunt, dar apar,

mereu când mă încred

în mine să repar.

Vag, prin valuri vin,

vorbind vinovat, vindec prin închin;

în gură de rechin, mă zbat în chin,

sperând la ziua când am să revin.

Parcă simt un discomfort, 

Fără să depun efort,

Prima dată m-am speriat,

Căci cumva m-am degradat.

Dar apoi veni din suflet,

Și-o durere ca un urlet,

Mă ghidă spre-a mea crevasă,

Posterioara prețioasă.

Se făcu din chin cadou,

Și primi-i un bibelou.

Dar avea puteri ascunse,

Transparent, dar tot impunse.

De te-ai uita fix în sticlă,

Și îl sui frumos pe plită;

Poti sa-i pui o intrebare

Dintr-un subiect oarecare.

Că obiectul misterios,

Întrebat scopul din dos:

"Ieri doar ce m-ai invocat,

Doar în fund ești constipat?!

Sincer nu m-am așteptat,

Ieri cazat, azi evacuat."

Atâtea inimi funcționale,

dar moarte la figurat…

Mă uit în jurul meu…

mă doare.

Alături de cine

m-am înconjurat?

Animalele ne plâng de milă,

văzându-ne așa-zisa „umanitate”.

Oare chiar trăim cu toții

într-o societate obiectivă,

sau doar fugim

de propria realitate?

Să fim condamnați

la o viață funcțională

într-un abis plin

de pustiu?

Nu ești tratat

așa cum ar trebui să fii,

asta e cel mai dureros…

știu.

Copilărie dragă...

Îmi pare rău 

Tu te-ai stins 

Doar eu am mai rămas .

Pășesc în tăcere 

Peste traumele trecutului

Le simt prin vene 

Și mă îngheață încet.

Tu... cu ai tăi ochii

De un albastru rece 

Dece a trebuit să furi ?

Culorile mele de odinioară.

Ceva atât de prețios 

Ceva atât de inocent 

Ceva atât de firav...

Ceva de neatins...

Dragă copilărie

Al meu rol era...

De a mă juca ,de cânta...a desena 

Nu  te-a proteja.