Și stelele mor...

mă uit la tine,

dar parcă nu te mai observ la fel;

mai ești aceeași, oare?

sau te-ai schimbat inevitabil?

mă tot gândesc cum ar fi fost să nu se

fi-ntâmplat.

oare, m-ai uitat?

întrebarea mă apasă,

căci stai la mine-n gând ca într-o așteptare, iar eu nu știu ce să-i spun.

și oare, a fost ușor să-mi pierzi pâna și amintirea?

fiindcă tu treci pe lângă mine de parc-aș fi doar un străin.

dar cum pot să-ți fiu într-un anume fel, când eu țin la tine, iar tu la mine nu?

ne fac pe noi ceva a fi sentimentele neîmpărtășite?

căci tu nu mai știi nimic din ce-mi aparține, dar eu te am în minte,

ești ca un gând ce parcă nu-mi mai trece, stând scris pe o pagină citită de zeci de mii de ori.

Who’s there to stop us from bets we can’t win,

chasing the thrill as we’re bound to give in?

Eyes wide to the risk, hands warm from the flame,

we cradle what scorches and cling all the same.

You said we were timeless, souls intertwined,

I thought I’d be yours—some piece of me sighed.

Yet the fires we fed burned bright and then died,

a fever that faded, left cold by your side.

You loved me in pieces, all dressed in disguise,

sweet-talking forever with empty-eyed lies.

And I, like a fool, took a rose by its thorn,

believed in the beauty, ignored that I’d mourn.

You spun me dreams that dissolved into haze,

promised me solace yet left me ablaze.

Now I sift through ashes, each ember a ghost,

tracing the ruins of what I loved most.

Sub cerul argintiu de stele,

Se-ntinde tainic peste zare,

Povestea ce-n visuri se pierde,

Și-n inimi lasă alinare.

Pe malul unui râu ieșise,

O floare albă cam plăpândă,

E luna-n cer, regină-n vise,

Ce-n ape clare se răsfrângă.

În vals de îngeri, doruri zboară,

Prin văi ascunse de mister,

Și glasuri tandre, lin tresară,

La marginea unui eter.

Timpul, parcă, 'și pierde rostul,

În dansul nopții fermecate,

Iar umbrele, în mii de clipe,

Se leagă-n doruri neuitate.

Tu, visător cu ochi de aur,

Privești la cer, cerând răspuns,

La tot ce inima îți cere,

În ritmul unui vechi disjuns.

Și-n dimineața ce-ți zâmbește,

Cu blânde raze te-nvrăjbește,

Rămâi cu gândul dus departe,

În lumea-n care totul arde.

Căci viața e un vis de ceară,

Topit în clipe de splendoare,

Și tot ce-i efemer ne-nvață,

Că dragostea-i nemuritoare.

Primul sărut a fost pe strada mea,

Acum trebuie să merg singur pe ea.

Ne văd pe noi peste tot și mă opresc,

Exact în același loc, îmi amintesc

Cât de fericiți eram amândoi,

Că vara se termina cu noi.

A devenit locul nostru, dar n-am știut

Că tot acolo vom avea și ultimul sarut.

Nu știu daca e noroc sau sunt blestemat.

Că trec prin locul ăla de fiecare dat'.

Dar mă doare că nu mai sunt cu tine,

Parca nu merg acasă, daca nu ești lângă mine.

De când nu ești, strada-i tristă și pustie,

Iar eu tot rătăcesc, căutându-te pe tine.

În zori de zi, în lumina răsăritului,

Adolescența se ivește, un vis neîngrădit.

În suflete tinere, pasiuni se aprind,

Iar visele prind aripi,înspre cerul nesfârșit.

Cu inima plină de curaj și cutezanță,

Tânărul adolescent se avântă cu speranță,

În lumea lipsită de nuanță,

În care căutarea sinelui îi dă o siguranță.

Vrei s-ajungi, s-ajungi cu vântul

Doar acolo unde gândul

Poate-ajunge-ntr-un minut,

Un minut și nu mai mult.

Dar oricum, ești mic, ești mare,

Tot ce faci un rost își are.

Când vei crește-ți va fi dor

Fiindcă totu-i trecător.

Sub cerul nopții, stele plâng în taină,
Te-aștept mereu, cu inima-mi străină.
Prin vise trec, doar tu îmi dai alin,
Promisiunea ta, rămâne-n mine clar destin.

Te-aștept în parc, sub ramuri de castan,
Cu dorul neînvins, în sufletu-mi orfan.
Trec zile lungi și nopți fără cuvinte,
Speranța nu mă lasă, te port mereu în minte.

Întoarce-te, iubito, să fim iar amândoi,
Să-mplinim promisiunea, să fim din nou eroi.
În umbra lunii, stele ne-or veghea,
Iubirea noastră sfântă, mereu va triumfa.

"Acolo e liniste/acasă s-a luat curentul și lampa e un trandafir incediat/Ieri au ingropat-o pe Raluca/in sicriul ei mic și dantelat a rămas duhul sfânt/,intr-un felinar cu licurici/pielea ei oranj atingea toate ,profețiile pamantului/De -acum nu mai am prieteni la,scoala/colegul de banca ma va privi /oblic,mâinile mele vor sta la,spate /și vor numără 6 luni."

Coborând, din cer de-a lungul apusului, pășând pe a soarelui raze.

Speranțele și visele, zboară bătând din frumoasele aripi, pline de luciul miilor de stele.

Coborând din ceruri, cu speranța în viața, fără vicii și iubire sfântă fără multe fraze.

Creatorii, nevinovați cu puritate în suflet,  credința sa o trasmit fără motive rele.

Creatorii destinului, vieții care deja a trecut, cu mii de ani în urmă.

O viața, ce sa terminat, atât de ușor ca o singură clipă în a soarelui apus.

Și în zguduirea, sa zbuciumata și groaznică,  ca mii de bivoli în cea mai mare turmă.

Ușor, a citit sensul vieții oricărui  om, fără multe cuvinte care  trebuiau de spus.

Visele neîmplinite, sunt ca o carte a copilăriei,  care se reflectă în clipele vieții.

Când  ne-au văzut visele noastre pe noi la răscrucea destinui, parcă nu ar fi văzut sclipirea din ochii obosiți.

Este greu, de văzut  și de auzit ,cum gândurile cu greutatea munților  cad în pragul dimineții.

Este greu, de primit,  viața unui lup singuratic ce traversează marginea universului construiut pe oasele visătorilor omoriți .

Doar curajoșii,  care au putut să se ridice din genunchi roși până la sânge își creează destinul.

Și  sufletul este calm și plin de bunăvoință,  atunci când și-au găsit  propria sa pace.

Vă rog,  să turnați în pahare  curajul, pentru oameni ca să treacă prin această tristețe atingănd seninul.

Că  atât de tare sunt pline paharele cu frică și ură încât chiar și demonul de pe umărul stâng tace.

 Trebuie, doar să înțeleagă  oamenii, că este un mare păcat tăcerea indifirentă.

De fapt, voința și efortul  fiind apa râului  care schimbă chiar și forma pietrilor cu timpul trecător.

Nu trăiiți ca mașinile  care sunt create pentru o sclavie obsedată și permanentă.

Trăiiți, suprinși de o obsesie nebună neuitând de frumusol sens al vieții devenind deja un om nemuritor.

Treziți-vă oameni buni,doar nu sunteți o turmă de berbeci care umblă în rând ascultând glasul blestemat. 

Treziți-vă oamenii, cercurile iadului deja  sunt predestinate pentru noi.

Treziți-vă, ridicați-vă, priviți în jur, lumea este foarte frumoasă chiarți are miile de minuni ce sunt de nenumărat.

Uitațivă doar în oglindă și îți vei vedea păcatul și sufletul murdărit de noroi.

Nu există o pedeapsă mai teribilă pentru cei care și-au vândur propriile vieți pentru zvonurile galbenilor aurii.

Greu e  să privim tortura conștiincioasă a celor care și-au pierdut viața primind gustul aspru de blestemare.

Trăiți visele frumoase  pentru propriile dorințe strălucitoare și străvezii.

Trăiește astfel încât să pară că în curând soarele va înceta să mai strălucească fără  a voastră chemare.

Farmecul  lumii,  se descoperă  prin prisma luminii  orașelor într-o seară liniștită.

Sute  și miile, de sclipiri din îndepărtare lumenează drumul spre  pacea mult dorită.

Întâlnirile  și despărțirile, trecerea pentru totdeauna a pragului în direcția necunoscută.

Câștigurile și dezămăgirile, deschiderea ușilor noi pentru rupereaa funiei de pe gât strânsă pe vremea cea mai posmorită.

Nostalgia mă cuprinde la orice oră din zi și din noapte,

Ascultând acele șoapte

Ale vremurilor ce au apus

Sunt multe de spus,

Dar mai presus de toate cele ce s-au scurs,

Am avut experiențe, pe parcurs,

Pe care le port cu mine în suflet

Și le retrăiesc la fiecare răsuflet.

Doamna nostalgie vrea să îmi comunice ceva,

Deși, credeam că e vorba de altceva.

Așa că vorbim, dicutăm, ne sfătuim ca două prietene,

În timp ce îmi înfrumusețez coafura cu mai multe pieptene,

Alese în funcție de grosimi

Și de lungimi. 

Discuția noastră deja se încinge,

Cufundată în impresii, nu realizez că pisica mea mă linge,

O întreb ce mi-a lipsit

În clipe în care, în mod iscusit,

M-am bucurat de lucruri mărunte

A căror semnificație o pot descrie cu lux de amănunte?...

O privire maternă de-a ei mă călăuzește,

Cu mult tact pedagogic, ea urzește

Explicarea stării ce se instalează...

E două dimineața, e tihnă, deci doar ea mai compilează

Cu voce blândă, dar fermă, îmi spune

Că, de fapt, nu am știut să le ofer și altora din acele lucruri bune.

Zgârcenia nu a fost o calitate

Care să mă ajute să ating acea deplinătate

A bucurii mele enorme,

Ce s-ar fi împlinit printr-un set de norme

Prin care să fi dat

Ceea ce pentru mine mult a contat.

În clipa în care am realizat,

Cât de mult, pe bunuri materiale am mizat

Nostalgia mă privea cuminte,

Cu o sinceritate ce nu prea se dezminte.

Am spus că trebuie să mă schimb neapărat,

Să îndrept ceea ce poate i-a supărat.

Oglinda timpului se frânge,

Niciun suspin nu mai rămâne,

Nu este pierdere, nici sânge,

Ci revărsare-n cele bune.

Ce-a fost o clipă împrumutat,

Se-ntoarce-n marea de lumină,

Un zbor spre tot ce e curat,

O regăsire fără vină.

Noi nu pierdem ce am iubit,

Ci doar veșmântul cel de zgură,

Când totul pare asfințit,

De fapt, lumina devine pură.

Pășim pe punți de curcubeu,

Lăsând în urmă umbra lumii,

Să ne-ntâlnim cu Dumnezeu,

În veșnicia albă-a spumii.

Tic-tac, tic-tac

Ceasul ce era odată semnal de atac

De când lumea si pământul

Este unicul în fața căruia oamenii tac.

Fiecare minut, secundă și oră

Dispar în anotimpuri de grindină și rouă

Oamenii martori la o mare dezolă

De-ar ști ei...

Că o clipă poate face cât nouă.

Prezentul suntem chiar noi,

Un suflet slab și o creație divină

Las timpul să se scurgă prin rimă

Golindu-mi inima de cerneală fină.

Tic-tac, tic-tac

O bătaie în piept urmată apoi de o liniște de veac...

Am auzit mai demult despre un bărbat,

Că este cu adevărat

Un boschetar, identificat.

Atunci m-am întrebat...

Ce l-a transformat?

Și răspunsul a apărut din abisat,

A rămas singur după orfelinat.

De curând, am întâlnit un băiețel,

Fuma în vamă, și eu stăteam lângă el.

Am făcut și un apel,

Să aflu de unde și-a luat model,

Și am găsit, într-un fel,

Că tatăl său a plecat de când era în pântecel.

Acum, pe stradă, am întâlnit o fată ce se sabota

I-am spus: „Ce este în sinea ta?” 

Și-a zis: „Mama nu mă accepta.”

Fiecare-i un univers, cu-al său destin,

Așa că nu judeca, înțelege-l pe deplin !