Cârtița
Stau,
nu simt nici gerul, nici incendiul;
deși tremur, nu-i de vină curentul...
Nu mă mișc,
deși încerc un vârf de deget să ridic,
nu reușesc, privesc și mă oftic...
Și degeaba se chinuie fostu-mi lăcaș–
acum e gol, chiar dacă l-au îmbrăcat;
după care speranța i s-a scufundat...
Cu ochii închiși,
mă gândesc la amintirea veche cu mine,
m-aș întoarce să le zic și lor că nu e bine...
Nu mă știu,
dacă plâng, nu e ca și cum ei mă aud,
așa că mai bine stau și-i ascult...
Se întâmplă mai rar,
să-i aud cum aprind un mic dar,
și acela parcă luminează tot în zadar...
Alte ori îi auzeam pe alții,
apoi mă gândeam și la ai mei... săracii,
să treacă și să-mi mai ude măcar macii.
Prin întregul tot mai negru,
ascult și aștept să vină sfârșitul cel greu,
să apară și el când și ei se vor sătura să vină la mine...
mereu.
Категория: Стихи о смерти
Все стихи автора: Andrei Iancu
#moarte #întuneric #regret #cale
Дата публикации: 11 ноября 2023
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 528
Стихи из этой категории
viata nu e viata de e moarta
Traiesc trairile uitate
Si privesc prin ochi privirea
Calator printre morminte
Las in urma amintirea
Ratacit sub cerul vesnic
Sunt purtat de propria soarta
Caut casa parinteasca,mama
Tot umblind din poarta-n poarta
Timpul sterge amintirea
Daruind-umi somnul infinit
Unde parc-o viata trece
Ne simtind ca am trait
Nu traiesc sa fac istorie
Doar traiesc ca asta imi este dat
Incerc sa schimb ceva in viata mea
Dar ce-am putut c-am am schimbat
Viata nu e viata de e moarta
Casa nu e casa de no ai
Visul nu e vis daca nu dormi
Ingerii nus ingeri fara rai
Cruce grea
Cruce grea, legată de gât,
Obiect tăios, prea adânc.
Cruce grea, cu lanț strâns.
Cruce grea, îmi îndoi spinarea,
Cruce grea, vine salvarea.
Cruce grea, de ce eu?
Cruce grea, marmură albă,
Cruce grea, te port ca o salbă.
Cruce grea, joc de vară.
Cruce grea, îmi este greu,
Obiect mistic, în balanță.
Cruce grea, lasă-mă să plec și eu.
Să fim împreună din nou...
La căpătâiul tău,bărbate
Ore n șir nenumărate
Vegheam nopți și zile,
Rătăcindu mi mințile
Te zvărcoleai în așternut,
Răzbit de cancerul temut,
Istovit de a i ține piept,
Domnul meu,cel bun și drept.
Te căzneai din răsputeri,
Să nu mi divulgi căt suferi,
Ștergeai lacrima în taină
Și o pitulai sub haină .
Zâmbeai din colțul gurii,
Sfidănd chinul tumorii.
Eu îți plângeam de milă,
Rugăciuni rosteam, umilă.
Și te ai stins pe inserat;
Urlă marea,clopotele bat..
Eu mă târăsc prin amintiri
Pustie n simțuri și trăiri .
Ce rost am eu,fără tine,
Să te urmez ar fi mai bine?..
Sa fim împreună din nou,
Mă bântuie al tău ecou;
Mă ntind in patul răvășit
Să mi aștept al meu sfârșit ..
Diferenta
Am vazut si am trait
Povestiri de mic copil,
Găsind prieteni la tot pasul
Mi-am vazut viitorul acru.
Într-o lume-n tunecată
Îmi făceam din viata artă,
Desenând cu doru-n pană
Pe pânza timpului in goană.
Ger si planset de vifor
Scrie singur in viitor.
Singuratic stau și eu de zor
În al meu cosciug ușor.
Doar un strop de frumusețe
Să apară-n nopatea grea,
Ca să facă diferenta
Între moarte și-un dar.
Irascibilitatea omoara
Mi-as zdrobi capul de perete,
Sa nu iti mai aud surzitoarele zbierete.
Ti-as zdrobi si capul tău,
Si ti-as taia gatul cu un fierăstrău.
In fiecare zi imi smulg parul din cap,
De gandurile macabre incerc sa scap.
La tot ce ma gandesc tu esti,
Imi imaginez cum in fata mea nu mai traiesti.
As lua soarele de pe cer,
Sa te vad cum arzi liber.
Vreau sa suferi brutal,
Sa ajungi sa nu mai fi stabil mental.
Persoana mai insuportabila n-am mai intalnit,
Din pacate nu vei avea un final fericit.
O sa te ucid salbatic,
Cand ma uit in oglinda vad un psihopatic.
Cu o moarte toţi suntem datori în viaţă
Cu o moarte toţi, suntem datori în viaţă,
Şi oare omul, cât o să mai trăiască.
Trăieşte doar atât, cât îi este dată,
Şi atât cât timp, EL Dumnezeu îl lăsă.
Atunci când bunul Dumnezeu, îţi spune stop,
El ţi-a dat viaţă şi tot El ţi-o ia pe loc.
Şi pleci, de pe acest pământ curat,
De parcă nici, tu nu ai fii existat.
Şi de aceia, cât noi suntem în viaţă,
Să fim doar buni şi să avem o inimă curată.
Căci într-o zi la ceruri, sus noi vom urca,
Că acolo, este o lume bună, nu e rea !
Другие стихотворения автора
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răgnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
Sfera
E noapte,
prin ceața densă am zărit-o...
–ajută-mă! mi-e groază!
E înaltă,
stă atârnată... ba nu, plutește!
în valuri repezi ea gonește...
E plină,
strălucește ca un far în sânul mării,
cu raza mi-a lovit ochelarii...
E perfectă,
colțuri nu are și e netedă,
se-nvârte-n jur ca o planetă...
Ce înseamnă? ce vrea de la mine?
cad pe trepte pân' la o linie.
Mă ridic și n-o mai văd în noapte...
a dispărut, mă urăște poate...
E zi,
sub lumina astrului e oarbă,
mai bine, nu-mi mai este teamă!
E scundă,
face un pas tiptil și obosește,
îi e greu că nu mai gonește...
E goală,
în suflet și aparență,
de rușine, mă privește cu greață...
E distrusă,
spartă la mijloc și zgâriată,
un gând atunci mi se arată.
Fug după ea; fug să o prind,
o ating, vreau s-o ridic.
În zadar, ea nu mai dorește,
și peste mine atunci se prăbușește...
E vis?
nu, e realitate și doare,
doare când te pălește...
E moarte?
poate, primele chinuri,
lacrimile curg șiroaie, râuri...
E bine?
rău oricum nu-mi este,
zbier când aud acea veste...
E sfârșit?
nu pentru mine, ci pentru sferă,
și mă zdrobește, sigur mă urăște!
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
Moara de Jar
Am crăpat pământul-mamă și ne-am îndepărtat,
Deasupra crestei muntelui plat o moară s-a ridicat;
Și-atunci ne-am cutremurat și eu, și-ai mei, și cei fără de nume,
Și-am privit în spaimă către cerul care se scălda în spume;
În transa pieirii am stat toți îngrămădiți și priveam mai adânc,
Până când s-a rupt și Cerul și doar fumul negru putea fi văzut;
Steaua sorții unei omeniri întregi lumina acum parcă orbește,
Spre moară, oameni cu minți slabe se-ndreptau copilărește;
Și-au plâns pe drumul lung și plin de fumul ce-nconjura moara,
Iar la sfârșit au căzut cu toții și și-au îmbrățișat soarta;
Când mi-a sosit și mie vremea să-mi primesc pedeapsa grea,
Am văzut deja ce măcina și la urmă jarul nostru rămânea...
Risipă
În mijlocul somnului, parcă după moarte;
vreau să deschid ochii și nu se mai poate...
Aud cum pășesc și simt toată povara,
nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...
Și pășesc timid, merg spre destinație,
până când golul pierde din intonație...
Atunci mă opresc și urlu în neant,
gândul mă lasă, nici urmă de liant...
Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,
dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...
Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,
sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...
Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?
ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...
Peste o vreme mă opresc din mers,
mă tem c-o să am amintiri de șters...
Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,
un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...
Dac-am murit atunci sau mai târziu,
am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...
Ard
Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,
nu,
El râde când o rază îl lovește și pe loc–
arsura e ceea ce-și dorește,
numai să fie...
Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul
de îl înfingi în spate și să cadă,
însă nu prea departe...
Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,
rămâne până se oprește și mai vrea:
nu se potolește...
Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,
să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,
să-l vadă ca pe o salvare...
Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,
să stingă din scânteie, să o lase să plece,
dar nu mă părăsește...
Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,
să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,
și se chinuie prin fum și multă gheață...
Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,
focul pornește mai repede până ce crește,
mă arde mai tare și nu se oprește...
A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,
și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–
și de flăcările de la frunte...
Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,
căutam să nu plec fără nicio părere,
și m-am rugat în serile infernale...
Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,
să nu m-audă nimeni că urlu de durere,
să nu mă vadă nicio privire...
Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,
căutam să scap și de surzenie și de noua durere,
apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...
Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,
dar focul tot rămâne,
nu dispare...