Cârtița

Tratat greșit; tratat cu ură? poate...

Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.

Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,

Ce mă reținea de fapt să nu atac?

Nimicul din umbră atent mă urmărea,

Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,

Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...

Și pentru ce? să nu mă țină minte?

Am abandonat și acea amintire,

Și-am încercat să schimb ceva la mine:

O privire caldă și-un zâmbet în primire...

În zadar, nimeni nu dorea să știe.

Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,

M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,

Așa că am luat o nouă hârtie...

Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.

Pentru acea ,,executare slabă",

Am aruncat și cea mai nouă pensulă.

Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,

Deși sânge mult cădea acum pe gresie...

,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"

Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?

Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,

Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.

,,Este la fel, nimic de apreciat",

Atunci, între crăpături ochi am adăugat,

Și i-am atașat cu multă atenție...

Să se poată crea o reciprocă percepție.

,,Prea multe elemente într-un cadru închis",

Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,

Și-am întins pe sul piese și piese...

Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.

Am adus creația în fața unui muzeu,

Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.

Apoi, am urmărit să obțin o reacție,

Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...

Tu, cel care mă privești de sus,

iartă-mă pe mine...

și ajută-mă, te rog, să fie mai bine...

Inima mi-e ruptă, trupu-i monoton,

scapă-mă de regrete și de tot ce este rău...

Te-ai uitat de sus, m-ai văzut cum plâng,

știi că simt că pier pe acest pământ...

Zilele sunt lungi, nopțile nu dorm,

vina ce o port e ca zbătaia-n somn...

Plâng și după tine, plâng și după mine,

mare e povara când te uiți la mine.

Mă sperie un gând, mă sperie aparte,

doar tu știi să le-aranjezi pe toate.

Și-ți cer să mă ajuți, să mă mai suporți,

chiar dacă și tu necazul mi-l porți...

Durerea mi-o alină, mintea mi-o însenină,

și stinge-mi focul aprins la inimă.

Ghidează-mă atent, căci simt un sentiment,

și fă-mă să aleg doar ce este corect.

Tu, cel care mă privești de sus,

salvează-mă pe mine, 

și nu mă părăsi, rămâi lângă mine...

Se sparg două ferestre — prima de la intrare și a doua la alegere,

cioburile se pun pe pagina ziarului cu loteria,

și adăugați la final bijuteria, 

o piatră roșie, dintre cele sugerate de artizanul de peste trecere;

Se taie două-trei capilare — de preferat dintre cele de la degete,

și stropiți fin peste toate cele mai sus culese,

astfel încât să ia asupra lor acea tentă sau nuanță aprinsă,

care să nu trădeze intenția de nestemată promisă;

Se vizitează câteva case — una, două, poate chiar trei,

despre care știți că așa ingrediente dețin și ei,

și le împrumutați cu grijă pentru mai târziu,

lăsându-le în schimb o pietricică și mesaj cu ,,vă mulțumim!";

Se are în vedere discreția cu care vă umpleți traista,

și nu apelați la manevre care îngreunează situația,

mai improvizați și dumneavoastră câte o înfățișare,

cu care vă prezentați mai apoi la o posibilă vânzare;

Dacă v-ați împotmolit la vreun pas, din păcate,

ori artizanul, ori ceilalți invidioși n-or să vă lase în pace,

așa se întâmplă de obicei cu fiecare investiție riscantă,

mulți pierd din vedere o șansă și mai puțini o și realizează!

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

 În mijlocul somnului, parcă după moarte;

vreau să deschid ochii și nu se mai poate...

Aud cum pășesc și simt toată povara,

nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...

Și pășesc timid, merg spre destinație,

până când golul pierde din intonație...

Atunci mă opresc și urlu în neant,

gândul mă lasă, nici urmă de liant...

Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,

dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...

Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,

sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...

Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?

ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...

Peste o vreme mă opresc din mers,

mă tem c-o să am amintiri de șters...

Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,

un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...

Dac-am murit atunci sau mai târziu,

am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...

Liniștea serii se-mbrăcă într-o farsă,

La pândă mai stătu și dușmanul de-afară,

Pe la pervaz, se preschimbă pe nesimțite,

Și privi la ceasul atârnat de niște grinde.

Era întuneric și-un gând îl trezi,

Pe bătrânul ce din senin se zgribuli.

Privi cu necaz spre geamul din față:

,,Ce putea fi? o pasăre hoață!"

Hoțul se uită și el mai atent,

Și pe bătrân îl enervă un sentiment.

Trase o pânză peste ochii ființei,

Să poată dormi mai bine, fără intervenții.

Jocul abia începuse, cât ar fi crezut,

Orice-ar fi fost, hoțul nu se dădu bătut,

Bocăni în geam de câteva ori,

De la un timp, pe bătrân îl cuprinseră fiori.

Nu se auzise la fel ca celelalte,

O nerăbdare se simți acolo-n spate.

Se duse încetinel la fereastra sa spartă,

Nu văzu nici urmă de împielițată.

O ușă mai veche începu a scârțâi,

Bătrânul auzi un pas și-ncremeni,

O liniște mai mare decât ce auzi,

Să fi fost oare adevărat ce simți?

Obosit, se ghemui în pat,

Lângă bătrân se-auzi un oftat,

Săracul, nu găsi niciun chibrit de aprins

Și ieși din căsuță cu sufletul cuprins.

La ușă, musafirul își lăsase arma,

Bătrânul o luă să-și apere viața.

Mai mare decât se putea aștepta,

Nu conta cine era, dar nu mai pleca!

Văzând că nu ieși, bătrânul se retrase,

Tot mergând, brusc se-mpiedicase,

Căzu atât de rău și-l dureau acum toate,

Nu mai observă că era pe moarte...

Hoața ieși din căsuța cea săracă,

Îl ridică pe bătrân și-l luă cu ea în cârcă,

Bătrânul se zbătu, dar în zadar, cu forțe...

Așa apare, când dormi în taina nopții.

Când luna-nchide pleoapa

Suferinței arzătoare... 

În seri de vară, cand soarele moare,

Mi-e săpată groapa.

Cimitir de stele, un sicriu

Așteaptă, s-arunci o pată.

Culoarea să ia drept pradă

Nemărginitul gri pustiu. 

Sunt incă viu în el. 

Aștept ochiul să mi-l deschizi, 

Privirea să mi-o aprinzi.

Să nu te sfiești de fel. 

Intră-n gând, străbate... pe mine

Și lasă-mă, printre rândurile tale

Să mă pierd ca într-o vale,

Unde tot ce-i rău, acum e bine. 

Fii vântul ce frunzele-mi adie, 

Stârnește focul cel dintâi. 

Cuprinde al meu căpătâi,

Și dă-mi sărutări. O mie. 

Să ne-nălțăm în amurg. 

Două flori spre stele, 

Uitând de suspinele grele

Ale ceasurilor care curg. 

Ori doi aștrii-n cer, 

Ce se ating cu a lor lumină. 

Nu-i păcat, si nu-i nici vină

Sa fim eterni... Atât, eu sper.

Doar cadru mă mai ține

Mâinile-ncleștate, asta îmi aparține

Ploaie, se scurge din mine tot

Biletul spre sfârșit, un zgomot

Căci o să plec curând

Amintiri privind zărind

Grăbește-te, dacă-ai vrea să mă vezi

Dar tu nu-n cerca să mă salvezi

Nu spun când …sau cum

N-ai prea vrea să ști oricum

Trupul mie de piatră, cad în jos

Dar sufletu’ -i sticlos

   Pădurea neagră sub iarna albă,

   Ne prevestește o mare boală.

   Puncte cenușii se ivesc în zare

   Și trăsare mortul de la raza fierbinte de soare.

   Era rece zăpada,iar acum s-a topit,

   Și a spălat apa oasele de câine

   Ce a murit subit la începutul iernii,

   Iar lângă el un tablou miraculos -

   O cioară pictată pe asfalt

   Pe drumul noroios în apusul serii .

Primavara-n suflet sau doar printre noi?

Un simplu anotimp,cuprins de nenumarate ploi.

Un rau de lacrimi reci,scurgandu-se-n trecut,

O singura alinare,sa-mi fie de temut.       

Cat de fragil si tandru,este un simplu om,

Trecator prin lume,dar cu sufletul gol.

Transformand realitatea, intr-un vis lucid

Rasunand din rasputeri,urletul neauzit. 

De ce lasam uitarea,pierduta printre vai ?

Dar si nepasarea,scurgandu-se intre noi.

Prea multa rautate,durere si suspin,

Pentru o viata rece,cu un necunoscut destin.

Un sir lung de ganduri,despre viata toata 

O alinare calda,tinandu-ma strans de speranta.

Dar ce sens au toate framantarile interioare?

Daca la final,moartea are rezolvare.          

    Când crucea ce-o duci, 
    greu, tot mai greu te apăsă 
    şi fără putere cazi în genunchi, 
    ridică-ţi privirea spre Cerul ce-adastă,
    la tine cum urci...
   

    Și nu te opri... ci mergi mai departe
    pe drumul ales şi-ai să ştii, 
    că singur nu eşti, mai există şi alţii, 
    ce-ntocmai ca tine, cu sufletul smuls,
    cu ochii răniţi de roşul apus, 
    cu greu se târăsc spre Punctul Final...
    
    - aproape devine un lucru banal...
    aceeaşi Golgotă... acelaşi Suspin,
    aceeaşi dorinţă de Cald și Senin -
    
    O, Doamne... lasă-mă să mor 
    rănile-adânci, prea cumplite, mă dor..

Împărăția cerului a coborât

pe pământ!

Norii albi au fulguit

tărâmului veșmânt,

Puff alb de gheata acoperise

tot in zare,

Peisajul rece al sufletului alinare.

Craiasa zăpezii se contura din fantasme,

Magia cristalina părea a fi

rupta din basme.

Ceata era deasa, printre copaci se aduna!

Un element sublim ce prin

mister ma minuna.

Romanta a înghețat sidef

pe podul iubirii,

Timpul s-a oprit pentru imortalizarea

amintirii.

Imi auzeam doar pașii prin zăpada

și poeziile in gând,

Melancolia era rece,sunt prin

viața doar trecând.

Ma răscoleau amintiri din vieți anterioare,

Sau erau amintiri pierdute,

șanse trecătoare?

M-am trezit la viața prea devreme,

prea târziu?

Sa fi pierdut pe drum al vieții

greu pariu?

Singuratatea era dulce și

durerea parca ma alina,

Fiind eu cu mine însămi nimic

nu ma poate ruina!

Am adunat dezamăgiri și le decoram

adânc in suflet,

Unde am fost când se auzea al

sarutului sângeriu urlet ?

Dau vina pe soare, sa nu

sclipească el in mine!

Naivitatea e slăbiciune,

ma duce departe de sine.

Natura e cruda și din instinct

ne ascundem după flori,

Realitatea fiind gata sa dea

șinei spinării fiori.

La sfârșit de drum a început

adevarata aventura,

Moartea era romantica lăsându-mi

pe inima gravura.

Eu și umbra mea ne oglindeam

prin sentimente,

Vom sta departe de culorile

lumii prea stridente.

Cu eclipsa de soare și marea

neagră in gând,

Alungand tristetea m-am decis

sa ies din rând!

Intre rai și iad exista doar

propria perceptie,

Totul își are loc in aceasta

perfecta creație!

Sunt gânduri rupte din melancolia

unei dimineți reci,

Poti întipării povesti si sentimente

pe orice cale treci.

Zapada se topea după mine

și eu făceam la fel ca ea!

Destinul era hotărât sa ma

învețe sa fiu rea.

Vocea îmi era calda si auzeam

doar pur amor,

Sentimente puse-n versuri

ce alunga orice dor.

Singuratatea o priveam ca dar,

depresia,nectar.

Calea mea sobra spre al

oglinzii rece altar.

Trecand prin zi se făcea

încet doar noapte,

Si noaptea era mai adânca decât

a fanteziei suave șoapte.

M-am reîntors la tine dulcele-mi,

... mister ?

Nu aveam cuvinte cu care

sa te descriu altfel .

Cerul era negru întunecat și

in abis ne regăseam,

Straluceam cu tine a stele și in

romanță tresăream.

Vei fi tu veșnic al cerului

neagră privire?

Undeva in adâncul inimii

doream de a ta știre.

O zi din viața mea ce s-a

rezumat in poezie,

Gandurile-mi scrise sunt

durerii anestezie.

Sfarsitul ma făcea curioasa de ce

urma sa vina.

Aveam in interior un univers

ce sufletu-mi alina.

Cuvintele erau o arma rafinata ce ma

însoțeau la orice pas,

Insusi lumea a fost creata prin

holograma unui glas!

Iti voi atinge sufletul prin

paginile acestei cărți.

Vino cu mine sa descoperim ale

fanteziei întunecate hărți!