Cârtița

Stau,

nu simt nici gerul, nici incendiul;

deși tremur, nu-i de vină curentul...

Nu mă mișc,

deși încerc un vârf de deget să ridic,

nu reușesc, privesc și mă oftic...

Și degeaba se chinuie fostu-mi lăcaș–

acum e gol, chiar dacă l-au îmbrăcat;

după care speranța i s-a scufundat...

Cu ochii închiși,

mă gândesc la amintirea veche cu mine,

m-aș întoarce să le zic și lor că nu e bine...

Nu mă știu,

dacă plâng, nu e ca și cum ei mă aud,

așa că mai bine stau și-i ascult...

Se întâmplă mai rar,

să-i aud cum aprind un mic dar,

și acela parcă luminează tot în zadar...

Alteori îi auzeam pe alții,

apoi mă gândeam și la ai mei... săracii,

să treacă și să-mi mai ude măcar macii.

Prin întregul tot mai negru,

ascult și aștept să vină sfârșitul cel greu,

să apară și el când și ei se vor sătura să vină la mine...

mereu.


Categoria: Poezii despre moarte

Toate poeziile autorului: Rei poezii.online Cârtița

#moarte #întuneric #regret #cale

Data postării: 11 noiembrie 2023

Adăugat la favorite: 1

Vizualizări: 707

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

tata

intro zi de toamna cand 

aveam doar saрte anisori

nu stieam ca asa va fi

va рleca de рrintre noi

 

a рlecat taticul meu

intro groaрa intunecata

linga gard la cimitir 

fara sa scoata o soaрta

 

mama mia zis ca tata doarme 

si se va trezi curind

eu рe mama o redeam

si asteрtam langa mormint

 

asteрtam sa se trezeasca

sami mai sрue vorbe dulci

nimeni no sa ne desрarta

asa credeam eu рe atunci

 

au trecut doar noua ani

da рarca a trecut o vesnicie

nam reusit atunci

sai sрun sa mai ramie

 

acum el e un inger

un inger рazitor

care ma invatat de toate

si no sal uit chiar daca mor

 

Mai mult...

Despărțirea

O veste trista am aflat,

Ca tu din lume ai plecat, 

Bunica mea, e foarte greu,

Dar știu ca ești la Dumnezeu. 

 

Deja mi-e dor de a ta voce, 

De al tău chip, de a ta îmbrățișare,

Fără de tine totul e rece, 

Și asta e ceea ce ma doare. 

 

Acum, bunicul trist, singur în casă, 

Ii este dor de-a sa nevastă, 

De vocea ei dulce ca mierea, 

De ochii care-ți luau durerea. 

 

Îmi este dor de bunătatea ei, 

De primirea-n casa, călduroasă, 

Acum, te duci chiar de nu vrei, 

Sa vizitezi bunicu' acasa. 

 

Acum, cu ochii plini de lacrimi, 

Înghit în sec, dar n-am ce face, 

Au fost distruse multe inimi, 

Ce nici acum nu mai au pace. 

 

Florile la cimitir, 

Sunt un simplu suvenir, 

Dar o piatra prețioasă, 

Nu mai este acum acasă. 

 

Înapoi ea nu mai vine, 

A plecat cu o dorința, 

Nu mai vrea aicea jos, 

Unde-i chin și suferință. 

 

Mai mult...

Prispă

Scrâșnești din dinți

și-auzi colcăiala mercenarilor care mărșăluiesc în catacombele memoriei.

Simți presiunea 

care-ți strivește cutia craniană -

o dâră translucidă pe podea.

Vârtejul alb-verzui 

cercul hipnotic folosit de fostul tău psihiatru -

porc sinonim asudat intermitent de falduri de grăsime râncedă.

Te uiți la el și

vezi cum te-ai uitat la el în deja-vu.

Nu ai puteri telekinetice.

Țintuită în scaunul stacojiu 

ineluctabilă victimă a omului-lăcustă.

Nu am devoalat prea multe texturi

Vomă cadaverică.

Puzderie de oameni care se isterizează până la paroxism.

Nu ești impresionată de nivelul e adorație pe metru pătrat.

 

Mai mult...

Moartea

Moartea nu-i sfârșit, ci doar un drum

Pe care-l parcurgi în tăcere adâncă,

Un pas spre necunoscut, un simplu scrum,

Ce-așterni în urmă, fără a lăsa vreo frânghie de lumină.

 

Nu e o umbră rece, ci o pajiște

Unde sufletele se odihnesc în pace,

E doar un vânt ce-n suflet se așează,

Ca un dor de casă, mai ușor de purtat.

 

Cine ne va plânge, cine ne va vrea,

Când trupul va rămâne, iar noi vom zbura?

În liniștea eternității ne pierdem,

Dar iubirea-n inimile celor dragi va trăi.

 

Moartea nu-i un sfârșit, ci un început,

Un pas spre altceva, un pas spre nemurire,

Căci în fiecare adio, în fiecare dor,

Se naște un nou înțeles, un nou fior.

 

Este liniște, este pace, este timp,

Este răgazul de care avem nevoie,

Și nu-i o frică, nici un vis de coșmar,

Ci un drum pe care toți îl vom urma

Mai mult...

Despre mine

Detest țelurile. 

Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate, 

de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință 

și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real. 

Speranța este în van. 

Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede. 

Omul care nu are mâncare, dar are speranță, 

moare mult mai încet și moare prost. 

Prost, pentru că a trăit mințindu-se că 

va exista o zi în care să-i fie mai bine. 

Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,

doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.

În final, ceea ce ne face oameni este moartea

Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?

Acela este singurul nostru destin comun. 

Deseori mă gândesc la mine

Ca la o floare ce a reușit să înflorească

Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului

O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte

Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.

Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă

Poate că nu e cu nimic specială

Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj

Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?

De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța 

și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?

De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?

 

 

Mai mult...

🎤 Risipă

 În mijlocul somnului, parcă după moarte;

vreau să deschid ochii și nu se mai poate...

Aud cum pășesc și simt toată povara,

nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...

Și pășesc timid, merg spre destinație,

până când golul pierde din intonație...

Atunci mă opresc și urlu în neant,

gândul mă lasă, nici urmă de liant...

Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,

dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...

Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,

sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...

Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?

ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...

Peste o vreme mă opresc din mers,

mă tem c-o să am amintiri de șters...

Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,

un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...

Dac-am murit atunci sau mai târziu,

am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...

 

 

 

 

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

🎤 Risipă

 În mijlocul somnului, parcă după moarte;

vreau să deschid ochii și nu se mai poate...

Aud cum pășesc și simt toată povara,

nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...

Și pășesc timid, merg spre destinație,

până când golul pierde din intonație...

Atunci mă opresc și urlu în neant,

gândul mă lasă, nici urmă de liant...

Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,

dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...

Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,

sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...

Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?

ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...

Peste o vreme mă opresc din mers,

mă tem c-o să am amintiri de șters...

Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,

un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...

Dac-am murit atunci sau mai târziu,

am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...

 

 

 

 

Mai mult...

Tot înainte!

 

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

 

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

 

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

 

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

 

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

 

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

 

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răcnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

 

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

 

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

 

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

    

    

 

 

   

    

 

 

 

 

 

 

 

   

   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

Haide

E ca-ntr-o noapte când sari gardul,

Ești aproape de țintă,

la fel e și ogarul...

Haide!

E ca pe mare când vezi țărmul,

Ești singurel pe plută,

putrezit de-o săptămână...

Haide!

E chiar mai simplu, mai ușor,

Ca atunci când ești în zbor,

și strigi tare: ,,eu azi nu mor!"

Haide!

E aproape, e ca o pretinsă sete,

Bei din sticlă și pășești pe alee,

și de la lumină-ți iei la revedere,

Haide!

E ca o călătorie lungă și pustie,

Nu te teme, căci eu sunt lângă tine,

și vei ajunge să-ți fie mult mai bine,

Haide!

 

...

 

Nu sunt eu sau m-am păcălit?

Pe marginea de lemn e greu să rezist,

poate că nu, sigur e-un vis!

,,Haide!"

Dar acum se aude mai tare?

Nu, nu, sigur doar mi se pare,

Și drumul până jos parc-a devenit mai mare...

,,Haide!"

Și dacă totuși ajung unde-mi zice?

Pe o pajiște arsă în funingine...

sau parcă a zis că acolo mereu ninge?

,,Haide!"

Sunt la fel de aproape să cad acum pe spate,

Și sigur nu-i la fel de departe,

dar nu mai renunț... speranțe deșarte!

,,Haide!"

Închid ochii și n-aud mai nimic,

Cad printre nori de praf înroșit,

e ca un sentiment ce m-a părăsit...

 

...

 

E altfel când te vezi deasupra,

Să simți că și soarele-i de fapt tot una,

până ce-am simțit zdravăn căzătura...

,,Haide!"

Acum nu mai visez,

E un fel de gol fără miez,

și mă cheamă ca să-l urmez...

,,..."

Nu se mai repetă, nu-mi zâmbește,

E ca atunci când prinzi un pește,

și pescarul sigur nu mai zăbovește...

 

 

 

 

Mai mult...

🎤 Cu tine

[Intro] (Hoooh, eeh-eeh yeah,

Hooh, eeh-eeh yeah woooOooo-oh!)

 

[Verse] Începe ca un vis adânc demult uitat,

Și se-arată un trup palid și dezbrăcat,

Eu stau întins și dormind în pat,

Te-aștept să vii cu părul lung despieptănaaat (aaah)

 

[Verse] Eu știu că tu m-aștepți neîncetat,

Și tare mult vreau să te găsesc culcată în pat,

Dar totul se destramă și brusc ne-am îmbătat,

În visul meu, sigur ești așa cum mi-am imaginat (waah)

 

[Pre-chorus] Mă induce, teama mă-mpunge și știu că vreau mai muuult (woo-ooh)

Te trag după mine, aproape-s de tine, amândoi atunci ne-am spuuus...

 

[Drop] că...

 

[Chorus] Cu tine, am să rămân, am știut dinainte să te fi cunoscut,

Cu tine, eu de azi rămân, nu vreau să mă trezesc din visu' ăsta nebun!

 

[Hook] (Wooo-oooh OOH,

Wooo-oooh OOH)

 

[Rap] Na, na, na dă mai tare muzica,

Eu nu mă mai tresezc din visu-ăsta care m-a cuprins pe veci,

E tare, dorința e mare, crește și te dorește pe tine, stai lângă mine,

Uh, da, nu plec nicăieri (nu),

Aici rămân și ține-mă minte, nu vreau să mă trezesc,

Veau să rămân cu tine-aici în patu-ăsta,

Să ne iubim până murim și poate-n altă viață o să ne regăsim!

 

[Pre-chorus] Mă atrage, lumina se stinge și știu că vreau mai muuult (woo-ooh)

Te trag după mine, aproape-s de tine, amândoi atunci ne-am spuuus...

 

[Drop] că...

 

[Chorus] Cu tine, am să rămân, am știut dinainte să te fi cunoscut,

Cu tine, eu de azi rămân, nu vreau să mă trezesc din visu' ăsta nebun!

 

[Bridge] E un vis, o fantezie, eu nu vreau să mă trezesc,

Ambiția mea tot crește și vreau să te găseeesc (WOO-OOAH!),

E bine, aproape-s de tine, mă apropii încet,

Dar noaptea crește și stele' toate acum sclipeeesc (EEEE-OOOOH!)

 

[Chorus] Cu tine, am să rămân, am știut dinainte să te fi cunoscut,

Cu tine, eu de azi rămân, nu vreau să mă trezesc din visu' ăsta nebun!

 

[Outro] (Ooooooh-ooooh eeeeeh aaaah,

Ooooooh-ooooh eeeeeh aaaah)

Mai mult...

Ard

Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,

nu,

 

El râde când o rază îl lovește și pe loc–

arsura e ceea ce-și dorește,

numai să fie...

Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul

de îl înfingi în spate și să cadă,

însă nu prea departe...

Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,

rămâne până se oprește și mai vrea:

nu se potolește...

Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,

să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,

să-l vadă ca pe o salvare...

Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,

să stingă din scânteie, să o lase să plece,

dar nu mă părăsește...

Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,

să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,

și se chinuie prin fum și multă gheață...

Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,

focul pornește mai repede până ce crește,

mă arde mai tare și nu se oprește...

A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,

și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–

și de flăcările de la frunte...

Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,

căutam să nu plec fără nicio părere,

și m-am rugat în serile infernale...

Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,

să nu m-audă nimeni că urlu de durere,

să nu mă vadă nicio privire...

Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,

căutam să scap și de surzenie și de noua durere,

     apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...

 

Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,

dar focul tot rămâne,

nu dispare...

Mai mult...

Iartă-mă

 

Tu, cel care mă privești de sus,

iartă-mă pe mine...

și ajută-mă, te rog, să fie mai bine...

 

Inima mi-e ruptă, trupu-i monoton,

scapă-mă de regrete și de tot ce este rău...

Te-ai uitat de sus, m-ai văzut cum plâng,

știi că simt că pier pe acest pământ...

 

Zilele sunt lungi, nopțile nu dorm,

vina ce o port e ca zbătaia-n somn...

Plâng și după tine, plâng și după mine,

mare e povara când te uiți la mine.

 

Mă sperie un gând, mă sperie aparte,

doar tu știi să le-aranjezi pe toate.

Și-ți cer să mă ajuți, să mă mai suporți,

chiar dacă și tu necazul mi-l porți...

 

Durerea mi-o alină, mintea mi-o însenină,

și stinge-mi focul aprins la inimă.

Ghidează-mă atent, căci simt un sentiment,

și fă-mă să aleg doar ce este corect.

 

Tu, cel care mă privești de sus,

salvează-mă pe mine, 

și nu mă părăsi, rămâi lângă mine...

 

 

 

 

Mai mult...