Printre crăpături
Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,
ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,
și se gândi și la sine, și la vecinii săi,
care nu încolțiseră încă de prin văi.
Cu părere de rău, dar cu sămânța înfiptă,
îl întrebă pe măr de când luă ființă,
însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,
și-și prioritiză îndatoririle de vară.
Prieten de scoarță cu mărul ocupat,
nici părul nu părea să fie interesat,
ori că n-auzea și nu putea a se apleca–
la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.
O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,
și din această pricină pe vrej nu-l auzea,
să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,
însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.
Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,
și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,
dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,
căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.
Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,
de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...
și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,
iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Andrei Iancu
#vrejul #timp #moarte #răbdare #viață #poveste
Data postării: 4 decembrie 2023
Vizualizări: 415
Poezii din aceiaşi categorie
A murit s-a dus săracu
A murit s-a dus săracu acolo la Domnul sus,
Unde nimeni nu vroia să ajungă în curând.
Dumnezeu a vrut să-l ţină pe acest frumos pământ,
Dar sistemul medical ia refuzat orice gând.
El nu putea să respire şi-n fotoliu se zbătea,
Se ruga la Dumnezeu, cineva îl va salva.
Ambulanţa fără aer, fără medic a sosit,
În loc să îl facă bine, tot mai rău l-au chinuit.
Şi zbătându-se săracul, după aer el tânjea,
Asistentul şi şoferul la medic telefona.
Iată după un sfert de oră, o salvare a sosit,
Căci un asistent şi medic, prea târziu ei au venit.
Căci săracul Daniel fără aer şi aparate,
Moartea o simţea acuma repede şi mai aproape.
Fără medic să-l ajute inima lui nu mai poate,
Geaba au încercat acuma dar sfârşitu-i mai aproape.
Timpul trece mai în grabă, inima nu vrea să-i bată,
Iar medicul disperat decesul la declarat.
Acum stau şi mă gândesc cum oamenii chinuiesc,
Oare pentru ce plătim, noi cu zile să murim?
Pentru un sistem bolnav, plin de doctori şi asistente,
Dacă şpagă nu le dai toate sunt incompetente.
Ei sunt toţi cu ochii în patru după şpagă şi valută,
Dacă şpagă nu le dai nici de cum ei nu te ajută.
Uite aşa i–i în România la medici merge hoţia,
Ei vor şpagă cât mai multă dar oamenii nu ajută,
Însă vor salarii mari, să fie miliardari,
Oamenii mor în spitale, pentru ce-i plătim noi oare?
Moartea
În lumina palidă a nopții adânci,
Moartea pășește cu pași tăcuți și blânzi.
În tăcerea cea grea, clipa se oprește,
Iar sufletul pleacă, către stele se trezește.
În noaptea cea lungă, sub cerul senin,
Moartea veghează, e un drum destin.
Dar dincolo de ea, în lumea de sus,
E o nouă lumină, un început frumos.
În umbra tăcută a zorilor ce vin,
Se naște speranța, un nou început senin.
Moartea nu e sfârșitul, ci un nou început,
Unde sufletul zboară liber, în cerul infinit.
Colții
Eram mică...
dulce floricică, fugeam pe câmpie și mă-mpiedicam...
În bătaia austrului stăteam,
nu priveam în spate, nu mă întristam!
Val de armonie, mamă...
când te priveam, râdeai de bucurie și mă-mbrățișai...
Așa de mult mă iubeai,
nu te supărai, mereu mă iertai...
Dansam în ploaie...
prin bălți săream, broscuțe-adunam și nu răceam...
Peste tot eram,
nu mă plictiseam, mereu mă jucam...
Lătra și cățelul de la poartă...
la el mă duceam, îl hrăneam, pe cap îl mângâiam...
Ce fericită eram,
nicicând nu plângeam, doar zâmbeam...
Dar vremea a trecut,
am crescut, mare m-am făcut și am uitat...
Cum eram?
trăiam și mă bucuram?
...
Sunt din nou mică,
mă văd în oglindă, mai bătrână și mai gârbovită...
Mă doboară crivățul,
lacrimile-s amare, curg fără-ncetare...
Liniștea m-a terminat, mamă...
ai plecat de mult, te-ai dus și m-ai lăsat,
Așa de tare mă zbat,
de ce m-ai uitat, de ce nu m-ai luat?
Tremur în teroare,
e o teamă adâncă, arzătoare și mă distruge...
Oare poate se mai duce?
nu-i scăpare, nu-i oare altă cale?!
Rage în beznă și javra flămândă,
e liberă prin curte, mișună de zile multe...
Ce colți mari are...
nu știu cum de trăiește, dar mă dușmănește...
...
Vremea s-a înrăit...
m-am îmbolnăvit, am decăzut și am murit,
Ce fericită eram...
doar dihania-mi mai îngroapă oasele pe maidan...
Durere
La cimitirul ce poartă lumea în moarte,
Sunt două lumânări aprinse lângă cruci,
Iar eu tăcut, cu ochii plini de lacrimi,
Mai zăbovesc un pic lângă mormânt.
Un călător grăbit, azi, îmbrăcat în negru
Ce plânge lângă cruci durerea lui de frate,
Privește trist o lumânare în noapte,
O mamă îndurerată își plânge al doilea fiu.
N-am să-ți mai văd de azi ființa dragă,
Te-ai dus voit bătrânul tată să îl vezi
Și au rămas în urmă ani, ce nu vroiau să moară,
Din toate ai lăsat un doliu-n inimi prins.
Risipă
În mijlocul somnului, parcă după moarte;
vreau să deschid ochii și nu se mai poate...
Aud cum pășesc și simt toată povara,
nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...
Și pășesc timid, merg spre destinație,
până când golul pierde din intonație...
Atunci mă opresc și urlu în neant,
gândul mă lasă, nici urmă de liant...
Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,
dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...
Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,
sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...
Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?
ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...
Peste o vreme mă opresc din mers,
mă tem c-o să am amintiri de șters...
Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,
un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...
Dac-am murit atunci sau mai târziu,
am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...
Durerea
Atâtea dureri...
Atâtea întrebări fără răspuns.
Atât de multe răni sângerând.
Săgeți înfipte în inimă.
De nimeni înțelese.
De multi batjocorite.
Răni dureroase.
De nimeni mângâiate.
Strigând după ajutor.
Ei părând surzi.
Nori negri atât de grei.
Oprind a mea rugăciune în drumul ei spre Cel Atotputernic.
Zilele trec.
Durea devine tot mai insuportabilă.
Cel rău șopotind... fă-o.
Dar nu vreau a mea mamă să sufere.
Nici în Foc să ard o veșnicie.
Să fie ăsta sfârșitul?
Alte poezii ale autorului
Zorilor de mâine
Aștept să răsari din văile apuse,
Să ne dai căldura demult râvnită
Înainte ca privirile ascunse,
Să înainteze spre poarta cea greșită.
Semnul cerului nu se mai arată,
Se ascunde dup-un colțișor,
Și bunicii care mereu ne iartă
Se prăpădesc, pe rând, încetișor.
Întreg altarul de cununi cu poamă
Va rugini și el la rândul lui,
Iar lângă capătul de la lopată
Vor fi citite nume sub un cui.
În jurul a mii de grădini cu buburuze,
Se va înălța un zid cu iarbă deasă,
Și care vor asculta de frumoasele muze,
Scufundați vor fi până la amiază.
Stoluri de păsări călătoare,
Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.
Și gândul că ne părăsesc mă doare,
Milă de ele fie-vă că mor!
În pături găurite de molii,
Se adăpostește al meu popor,
Dar cârma de la marile corăbii,
Nu își mai revine după un ocol.
Încet se va stinge și lumina,
Păstrată în sufletul aprins de fiară,
Și-odată ce e trasă și cortina,
Nu mai întind mâna ca să ceară.
Nu mai au timp decât să se gândească,
Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,
Așa cum e și plăcerea trupească,
Dacă nu era, mai bine mureau.
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
Spre zero
Păși mărunt prin trecătoarea rece,
Tremura de frig și lăcrima,
Însuși gerul se chinuia a o trece,
Prizonieri, pe calea tot mai grea.
Viscolul trecu prin inima sa fiartă,
De dureri și pierderi neîncetate,
Prăbușindu-se și el cu dorința spulberată,
Captiv în ale sale gânduri măcinate.
Ghemuindu-se pe drumul din sticlă,
Văzu multe umbre în necaz,
Spaima-i crescu mai tare și-l irită,
Lumina atentă-l privea de la pervaz.
Căută puterea, dorința să mai meargă,
În zadar, se chinuia acum să plece,
Nici trupul firav, nici inima de gheață,
Nu se mai mișcau de pe podeaua rece...
Lumina se uită cuprinsă de-agonie,
Deasupra coșmarului se ridică să-l vadă,
Aproape că-l înghiți negura din mie,
Care aștepta ca sufletul să-și piardă.
Speranța-l părăsi și ea de multă vreme,
Doar lumina îl plângea de sus,
Cu cât și el privea la umbrele rele,
Cu atât și ea devenea un apus...
Pierdut în mintea sa lipsită de căldură,
Se legăna lin să se dezghețe,
Umbrele însă gemeau când îl văzură,
Îl simțeau chiar și fără fețe.
Mica pornire își pierdu avansul,
Se prăbuși din nou, nu mai plângea,
Își închise ochii, auzind doar râsul,
Dorința umbrelor din preajma sa.
Cât să mai sufere? Ce să mai pățească?
Sfârșitul se repetă orice-ar fi,
Pe fețe îndoliate, durerea îngheață,
Nimeni și nimic n-o poate opri...
Obsesie
Tratat greșit; tratat cu ură? poate...
Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.
Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,
Ce mă reținea de fapt să nu atac?
Nimicul din umbră atent mă urmărea,
Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,
Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...
Și pentru ce? să nu mă țină minte?
Am abandonat și acea amintire,
Și-am încercat să schimb ceva la mine:
O privire caldă și-un zâmbet în primire...
În zadar, nimeni nu dorea să știe.
Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,
M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,
Așa că am luat o nouă hârtie...
Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.
Pentru acea ,,executare slabă",
Am aruncat și cea mai nouă pensulă.
Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,
Deși sânge mult cădea acum pe gresie...
,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"
Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?
Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,
Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.
,,Este la fel, nimic de apreciat",
Atunci, între crăpături ochi am adăugat,
Și i-am atașat cu multă atenție...
Să se poată crea o reciprocă percepție.
,,Prea multe elemente într-un cadru închis",
Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,
Și-am întins pe sul piese și piese...
Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.
Am adus creația în fața unui muzeu,
Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.
Apoi, am urmărit să obțin o reacție,
Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...
Identitate
Mă trezii și văzui în oglindă,
O pată ca o urmă de pantof închisă–
Pe chipul meu; o durere aprinsă,
Stătu în transă, parcă amorțită...
Pe arșița acoperită de duhoare,
Singură nu respiră, ci moare,
Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,
Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.
Deranjat de chinul ce-l îndură,
Mă grăbii spre găleata cu untură,
Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,
Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.
Din dorința salvării morții cu-a mea față,
Din perete, lama mă cutremură de-ndată,
Și privii spre singura oglindă atârnată,
Și văzui o față distrusă și pătată.
Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,
Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,
Tăieturi pe față-mi mai creară,
Dureri și-o strigare cam amară.
Când în locul umbrei din sticla rară,
Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,
Crăpă și rama de p-acel perete,
Să n-aibă cine-o plânge după sete.
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răgnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."