Trecere

Tristețea râmă-n pieptul meu,

Și înfulecă porcește bucurii,

Mă uit spre cer la Dumnezeu,

Și cred că râde de ai Săi copii.

Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,

Soția-mi scrie zilnic acatiste,

M-așez la rând dar nu mă număr,

Și-mi arvunez la parastas soliste.

Îmi ară moartea carnea aburindă,

Să semene spre toamnă un pui de viață,

Și stau cu leșul atârnat de grindă,

Tocmindu-mi viitorul ca la piață.

Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,

De plânsul viermilor ce mă așteaptă,

Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,

Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.

Sunt cea mai teribilă fiinţă din istorie,

O bestie plină de flăcări şi întunecimi,

De elanuri şi disperări, de eşecuri şi glorie,

Un abis sinistru de mari adâncimi.

Grijile lumii şi incertitudinile toate,

Într-o clipă în mine amuţesc,

Căci din pustiu şi grote nu se mai poate,

Percepe mesaje din peisajul lumesc.

Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,

Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,

O lume în care indeterminarea să persiste,

Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.

Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,

Să opresc lumea de la plăceri, orgii sau excese,

Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,

Şi nu vreau nicidecum să mor la bătrâneţe.

Deci, vreau să beau cupa plăcerii până la fund,

Să plâng, să râd, să strig de bucurie ori disperare,

Să-mi mistui în creier orice fărâmă de gând,

Şi să sfârşesc fericit în propria-mi desfătare.

Un strop de ploaie am sorbit pe gene,

Și am privit cu ochii umezi multă vreme,

Apoi sub paşii mei mărunți și moi,

Au început să se stârnească zilnic ploi.

Pe-un val, eu l-am închis în scoică,

Iar mării i-am luat din cer o doică,

S-o legene ușor cu mâini de fată,

Să nu mai facă valuri niciodată.

Pe-un pui de vânt l-am prins în rai,

Şi l-am închis în tub plăpând de nai,

Să nu mai șuiere turbat pe munte,

Ci pe-ale mele buze îngeresc să cânte.

Apoi, în lacrimile mele m-am sfârșit,

Şi adesea, aici, în criptă am simțit,

Cum vin, și-mi trec peste mormânt,

Şi ploi, și val, și lacrimă, și vânt...

Afară plouă și toamna vorbește prin vânt,

Pe geam, văd copacii din frunze plângând.

Mă uit după tine printre ronduri și alei,

Și tot ce-a rămas e ecoul pașilor grei.

În cameră, umbrele dansează încet,

Iar amintirea-mi se agață de tine discret.

Pe masă zac scrisorile teanc, prăfuite,

Din plicuri urlă cuvinte și foi necitite.

Fereastra tremură ca un glas de chemare,

Toamna-i mai aspră, vântul bate mai tare.

Mâinile-mi caută un loc de tine atins,

Și plouă strident, parcă într-adins.

Conturu-ți apare într-un geam aburit,

Mă simt pentr-o clipă iarăși iubit.

Strâng între palme scrisorile toate,

Cuvintele încep prin mine să-noate.

Sângele urlă și carnea mi-o zvântă,

Ca la un semn buzele-mi cântă.

Ploaia se-oprește, și toamna, și vântul,

Pe geam, văd copacii sărutându-ți mormântul.

M-aș întrupa în glas de cucă, 

Și m-aș rescrie într-un vers, 

Să-ți cânt c-un dor de ducă, 

Balada unui suflet neînțeles. 

Aş trece-n sunet ca o boare, 

Ți-aș mângâia auzul blând, 

În întuneric să-ți fiu soare, 

Și pas ușor peste pământ. 

Dar nu mai am puterea să te caut, 

Mi-s aripile frânte de furtună, 

Iar glasul meu ca dintr-un flaut, 

În cuib de cuc mereu răsună. 

Și zilnic cânt singurătatea, 

Prin cuiburi părăsite și străine, 

Să-mi știe primăvara moartea 

Și zborul veșnic după tine. 

Ca spuma mării de ușoară,

În brațe-mi șezi și dormi,

Cu tine gândurile-mi zboară,

Iar ochiul minții mi-l răstorni.

Și pielea marmură-ți lucește,

Un crin cu albele-i petale,

Un dar din lumile celeste,

Un înger adormit în poale.

În somnul tău, eu visuri am,

Și tainic te sărut pe gură,

Iar luna râde pe sub geam,

Și miezul nopții încet bătură.

Ferice, mi te văd mireasă,

O, zâna mea fără povești,

Curând vei fi împărăteasă,

Regatul inimii să-l stăpânești.

Privesc a farmecului noapte,

Cu buza mea pe tâmplele-ți reci,

Și-ți murmur calde șoapte:

Rămâi, a mea... pe veci!

În timp ce trupul nostru-i de aici, de pe Pământ,

Croit din lutul care în lut se va preface,

Magnificul, abstractul şi veşnicul cuvânt,

Din altă lume vine şi-n ea se va întoarce.

Divina simbioză ce strâns a-ntreţesut

Cuvântul şi cu trupul în biologii savante,

Ridică un trup ce este doar efemerul lut,

Alături de cuvântul ce nu cunoaşte moarte.

Divina simbioză care contrarii uneşte

Prin nepătrunse taine, nedesluşit mister,

În creuzetul fiinţei cuvânt şi lut topeşte,

Când toarnă aliajul de etern cu efemer.

Aș vrea să fiu și eu frumoasă,

Cu chipul lumii îmbrățișat,

Dar nu sunt decât o umbră josă,

Un vis neîmplinit și prăfuit, uitat.

Mă privesc în oglindă și tremur,

Căci fața mea nu poartă nici un zâmbet,

Doar ochii goi, plini de umbră,

Și-n inimă doar doruri, un eșec.

Aș vrea să fiu ca ele, râzând,

Cu pielea strălucind ca un cristal,

Dar eu sunt doar o lacrimă plângând,

O umbră pierdută, un simplu fatal.

Mă văd frumoasă în vise, dar nu în lume,

În realitate sunt doar un chip fără culoare,

Mă înăbușă tăcerea, mă risipesc în lume,

Și nu găsesc în mine vreo rază de soare.

Căci frumusețea nu va veni,

Chiar dacă aș plânge un veac întreg,

Rămân doar eu, și nimeni nu mă va iubi,

Cu sufletul frânt și fără vreun legământ.

Aș vrea să fiu și eu frumoasă,

Dar chipul meu s-a pierdut în ceață,

Iar tot ce îmi rămâne e doar o glumă proastă,

Un vis de frumusețe, acum o rază ce se sparge în noapte.

Și în final, când nimic nu mai contează,

Căci am pierdut și ultima speranță,

Mă las purtată de vântul ce mă vrea,

O umbră fără formă, uitată în tăcere, fără viață.

imi privesc mainile si capul

acum fiind in locul picioarelor mele

undeva departe am cazut de pe o stanca

direct in mare, langa pesti, langa o suta de alge

cine ma va cauta nu va gasi decat

un suflet putrezit

dar peste cativa ani

ma voi intoarce

si voi gasi doar ramasite

din toate visele si sperantele

si sclipiciul lacrimilor

sufletul spart in bucati de ceara

mort, un fluture alb ma va descanta pana

ma intorc

sa mi strang parul saten

cu bucle

Seara a fost prima trecere.

La început a fost tăcerea,

nu lipsa, ci adâncul

care așteaptă cuvântul.

Creația nu a fost explozie,

ci trecere:

din neființă în chemare,

din întuneric în rost.

Logosul a străbătut haosul

fără grabă.

Lumina nu a forțat, ci a chemat.

Toate au venit la ființă

prin ascultare.

Omul a primit această trecere în sine.

Creat din lut și suflare,

între pământ și cer,

chemat să continue

ceea ce Dumnezeu a început.

Dar creația nu s-a încheiat.

Ea se lucrează

în fiecare inimă

care învață tăcerea,

în fiecare minte

când forma nu mai rezistă harului.

Sfântul maxim a numit aceasta sinergie:

Dumnezeu lucrează,

omul răspunde.

Și când harul atinge făptura,

nu o shimbă în altceva,

ci o aduce

la ceea ce trebuie să fie.

Atunci creația se împlinește

fără zgomot,

iar omul devine loc al trecerii

din lume în Dumnezeu.

În gândul ce noaptea frământă,

Nesomnul îmi mușcă din pleoape,

Tristețea beată apare și-mi cântă,

Balade născute demult în agape.

Prieteni și clipe de vis au murit,

Mă mângâie un înger cu alba aripă,

Și zilnic de moarte mă simt urmărit,

Iar viața sub carne aleargă și țipă.

Și singur bocesc cu fruntea pe lună,

Săpând amintiri de uitări îngropate,

Și sap, și e greu, căci a piatră răsună,

Iar oasele-mi sunt aproape uscate.

Departe sunt ele, nescrise și-uitate,

Frumuseți și amor, sărmanele clipe,

Și-aș fi vrut să le car pe toate în spate,

Să le port curajos în priviri, pe aripe,

Să zburăm peste boli, peste moarte,

Și apoi să le picur cu o ploaie cuminte,

În cuvinte timide ce vor umple o carte,

Unde să râdă pe veci, aduceri-aminte.

Amurgule, a nopții dimineață

Cu tine-i ultima din soare rază...

Și taina repurcede-n lună, trează

Iar cugetu-ntrebarea mi-o învață.

Iubito, vii din stele într-o frază,

Ninsori de ieri aduci pe a ta față

Și dragostea de inimă mă-nhață

S-o scriu cât clipa-n veșnicii durează.

Pe-afară-i între beznă și lumină,

Pe ape-n constelații mateloți

Și Ra uitare-aprinsă-i să devină.

Și pier în tină vasiliștii toți...

Se-apropie zambila în grădină

Mirositor suind de nară hoți...