Te aud în tăcere…
Te aud în tăcere cum chemi alt cuvânt,
De parcă iubirea se naște din vină,
Și simt cum distanța devine mormânt,
Iar inima tristă amarnic suspină.
Te port ca pe-o rană ce ustură-întruna,
Și sângele-mi curge în valuri fierbinți,
Tu sorbi cu alt suflet prigoana, minciuna,
Iar eu beau tăcerea din ochii-ți cuminți,
Și calc îndrăzneț pe cioburi de abis,
Și sângele curge, și rana mă doare,
Și-n fiece noapte îmi dăinui în vis,
Ca o umbră ferită de lumină și soare.
Mi-e dorul o candelă stinsă pe prag,
Tu ești amintirea ce-n alte lumi tace,
Doar nopții și lunii îi mai sunt drag,
Și-o stea căzătoare în brațe îmi zace.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 5 aprilie
Vizualizări: 119
Poezii din aceiaşi categorie
Si iar e luna plină...
E lună plină iar... am vrut să-ți dau un semn
Să o privești și tu cât este de frumoasă
Dar cred c-am început să îți iubesc tăcerea
Și-n gând mi-am spus..."mai bine lasă"...
Dar am.rugat-o, de ochii o să-ți întâlnească
O amintire cu noi, ușor să îți șoptească
Să-ți spună că te-aștept, cum nu am așteptat vreodată
Că tu ești al meu vis dintr-o poveste neuitată...
Dar cine știe...prin intuneric razele îi zărești
Și pentru o clipă o să îți amintești
Că iți vorbeam de ea cu-atâta drag
În vara când vinul tău, umplea al meu pahar...
✨Trecerea vieții..✨
✨Trecerea vieții..✨
Trec clipele ca valul lin,
Și viața curge-n al său rost,
În urma noastră lasă-un spin,
Dar și amintiri ce n-au un cost.
Privim spre anii ce-au zburat,
Și-n suflet strângem dor nestins,
Uităm că timpul ne-a lăsat
Doar amintiri ce pier în vis.
Adunăm aur, strângem faimă,
Dar ce rămâne e iubirea,
Nu-i loc pe drum pentru o haină,
Ci doar pentru ce-nalță firea.
Să ne oprim un ceas, o zi,
Să prețuim ce-avem sub stele,
Căci Cerul ne va dărui
Lumină-n loc de drumuri grele.
_________________________________________
✍️A.A.-Aga Andreia ✨
amintiri /4
revolte de stradă,
unele-mbrăcate -n
portocaliu,
altele-n rubiniu
ne- aduc-aminte că
" revoluția
nu e o cina sociala,
un eleniment literar,
un desen
sau o broderie."
de multe ori,
revoltele
au purtat amprenta prigoanei demonice
împotriva sentimentului religios.
revoluțiile au făcut un pas de schimbare a gărzii,
trecând cu tancurile
peste manifestanții civili.
lupta a rămas aceeași....
Любить, научишь ты меня
В твоих глазах теряю душу,
Ты в моём сердце лишь одна,
Ради тебя закон нарушу,
Сожгу весь мир,ради тебя.
Твоя улыбка солнца лучик,
Твой голос, ярче чем заря,
Ты меня любви научишь,
Любить, научишь ты меня.
Перед тобой дрожу как мальчик,
и как старик я без тебя,
Я расцелую каждый пальчик,
Чтоб вечно ты моей была.
Invocare
Aștept solemn în portul vieții mele
Un semn din lumea celor ce-au plecat,
Mai cred în îngerii din stele
Și-n mortu-acela ce-a-nviat.
Sunt superstiţios, de-aceea cred în umbre
Și-n visele în care îmi apari,
Te văd, iubita mea, pe o cărare
Aproape de-o pădure de stejari.
Un fel de rază-ţi luminează chipul,
Așa cum luminează luna chipul meu,
Zâmbesc, chiar dacă îmi doresc sfârșitul,
Dar moartea nu mă vrea, că-s derbedeu.
Privesc spre ochii tăi a nu știu câta oară,
Destinul nostru-i frânt de la mijloc,
Sunt izolat în lumea de afară,
Căci lângă tine nu mai este loc.
Flutur în vânt scheletul mâinii drepte,
Într-un adio-n care nu aș vrea să cred,
Te-aștept la-aceeași oră mâine-noapte,
Căci doar în negrul nopții mă încred.
Exasperat de fața-mi de paiață,
Mă-ntorc la târgul meu dintâi,
Paloarea ta înseamnă viață
Și-aș vrea de azi să-ți stau la căpătâi.
Când viața nu mai vrea să fie calmă,
Să te așezi pe stânca sufletului meu,
Căci barca existenței mele n-are cârmă
Din ziua-n care tu te-ai dus la Dumnezeu.
🎤 Am nevoie de tine
Am nevoie de tine, cum vântul de zbor,
Cum cerul de stele în nopți care dor.
Cum luna de raze sclipind peste lac,
Cum munții de pacea ascunsă-n coșmar.
Am nevoie de tine, ca ploaia de nori,
Cum câmpul de roua adusă de zori.
Cum frunza de vânt să o poarte ușor,
Cum sufletul trist de-al iubirii fior.
Ești clipa de soare ce-alungă furtuni,
Izvor de speranță din vechi rugăciuni.
Un dor nestins ce-și găsește alin,
Când brațele tale mă-ntorc în destin.
Am nevoie de tine, cum focul de lemn,
Cum visele mari de-al lor tainic îndemn.
Cum marea de mal, cum un vers de poet,
Cum glasul iubirii de-un ecou discret.
Fără tine, tot dorul s-ar stinge-n abis,
Un cântec pierdut, un destin interzis.
Dar cu tine, în zbor peste timpuri străbat,
Am nevoie de tine — mereu, neîncetat.
Si iar e luna plină...
E lună plină iar... am vrut să-ți dau un semn
Să o privești și tu cât este de frumoasă
Dar cred c-am început să îți iubesc tăcerea
Și-n gând mi-am spus..."mai bine lasă"...
Dar am.rugat-o, de ochii o să-ți întâlnească
O amintire cu noi, ușor să îți șoptească
Să-ți spună că te-aștept, cum nu am așteptat vreodată
Că tu ești al meu vis dintr-o poveste neuitată...
Dar cine știe...prin intuneric razele îi zărești
Și pentru o clipă o să îți amintești
Că iți vorbeam de ea cu-atâta drag
În vara când vinul tău, umplea al meu pahar...
✨Trecerea vieții..✨
✨Trecerea vieții..✨
Trec clipele ca valul lin,
Și viața curge-n al său rost,
În urma noastră lasă-un spin,
Dar și amintiri ce n-au un cost.
Privim spre anii ce-au zburat,
Și-n suflet strângem dor nestins,
Uităm că timpul ne-a lăsat
Doar amintiri ce pier în vis.
Adunăm aur, strângem faimă,
Dar ce rămâne e iubirea,
Nu-i loc pe drum pentru o haină,
Ci doar pentru ce-nalță firea.
Să ne oprim un ceas, o zi,
Să prețuim ce-avem sub stele,
Căci Cerul ne va dărui
Lumină-n loc de drumuri grele.
_________________________________________
✍️A.A.-Aga Andreia ✨
amintiri /4
revolte de stradă,
unele-mbrăcate -n
portocaliu,
altele-n rubiniu
ne- aduc-aminte că
" revoluția
nu e o cina sociala,
un eleniment literar,
un desen
sau o broderie."
de multe ori,
revoltele
au purtat amprenta prigoanei demonice
împotriva sentimentului religios.
revoluțiile au făcut un pas de schimbare a gărzii,
trecând cu tancurile
peste manifestanții civili.
lupta a rămas aceeași....
Любить, научишь ты меня
В твоих глазах теряю душу,
Ты в моём сердце лишь одна,
Ради тебя закон нарушу,
Сожгу весь мир,ради тебя.
Твоя улыбка солнца лучик,
Твой голос, ярче чем заря,
Ты меня любви научишь,
Любить, научишь ты меня.
Перед тобой дрожу как мальчик,
и как старик я без тебя,
Я расцелую каждый пальчик,
Чтоб вечно ты моей была.
Invocare
Aștept solemn în portul vieții mele
Un semn din lumea celor ce-au plecat,
Mai cred în îngerii din stele
Și-n mortu-acela ce-a-nviat.
Sunt superstiţios, de-aceea cred în umbre
Și-n visele în care îmi apari,
Te văd, iubita mea, pe o cărare
Aproape de-o pădure de stejari.
Un fel de rază-ţi luminează chipul,
Așa cum luminează luna chipul meu,
Zâmbesc, chiar dacă îmi doresc sfârșitul,
Dar moartea nu mă vrea, că-s derbedeu.
Privesc spre ochii tăi a nu știu câta oară,
Destinul nostru-i frânt de la mijloc,
Sunt izolat în lumea de afară,
Căci lângă tine nu mai este loc.
Flutur în vânt scheletul mâinii drepte,
Într-un adio-n care nu aș vrea să cred,
Te-aștept la-aceeași oră mâine-noapte,
Căci doar în negrul nopții mă încred.
Exasperat de fața-mi de paiață,
Mă-ntorc la târgul meu dintâi,
Paloarea ta înseamnă viață
Și-aș vrea de azi să-ți stau la căpătâi.
Când viața nu mai vrea să fie calmă,
Să te așezi pe stânca sufletului meu,
Căci barca existenței mele n-are cârmă
Din ziua-n care tu te-ai dus la Dumnezeu.
🎤 Am nevoie de tine
Am nevoie de tine, cum vântul de zbor,
Cum cerul de stele în nopți care dor.
Cum luna de raze sclipind peste lac,
Cum munții de pacea ascunsă-n coșmar.
Am nevoie de tine, ca ploaia de nori,
Cum câmpul de roua adusă de zori.
Cum frunza de vânt să o poarte ușor,
Cum sufletul trist de-al iubirii fior.
Ești clipa de soare ce-alungă furtuni,
Izvor de speranță din vechi rugăciuni.
Un dor nestins ce-și găsește alin,
Când brațele tale mă-ntorc în destin.
Am nevoie de tine, cum focul de lemn,
Cum visele mari de-al lor tainic îndemn.
Cum marea de mal, cum un vers de poet,
Cum glasul iubirii de-un ecou discret.
Fără tine, tot dorul s-ar stinge-n abis,
Un cântec pierdut, un destin interzis.
Dar cu tine, în zbor peste timpuri străbat,
Am nevoie de tine — mereu, neîncetat.
Alte poezii ale autorului
Amurg
Și iarăși tainic cerul plânge,
Melancolia norilor fugiți,
Iar raza soarelui se frânge,
În ochiul celor prea grăbiți.
Văzduhul este plin de sânge,
Penumbra se lungește pe asfalt,
Iar pasărea la cuib se strânge,
Și liliecii orbi în peșteră tresalt.
În poala cerului ziua se-ascunde,
Luceafărul e gata să apară,
Iar timpul lacom mestecă secunde,
Și-ncet, încet se face seară.
Tu, care te numeşti femeie
Tu, care te numeşti femeie,
Cu păru-n vânt şi ochi scânteie,
Cu mersul coregraf şi graţios,
Ce dai nuanţă cuvântului frumos,
Am amuţit la a ta ştire,
Că vrei să schimbi a ta menire,
Să schimbi principii şi idei,
Şi multe lucruri cu temei.
Şi scuipi trecutul fără jenă,
Renunţi la dragostea maternă,
Îţi plâng copiii lângă tine,
Şi-ţi fierbe sângele în vine.
Dar a ta inimă e piatră,
Şi vrei acum o nouă soartă,
Ca lucrul de bărbat să-l faci,
Chiar dacă peste obiceiuri calci.
Doar de putere şi avere-ţi pasă,
Şi uiţi că trebuie să fii frumoasă,
Să pregăteşti copiilor bucate,
Să fii totul peste toate.
De ce refuzi să-ţi zică mamă,
Şi faci din traiul tău o dramă?
De ce schimbi dulcele tău sânge?
Căci sus în cer… fecioara plânge.
Văd lumină…
Cu ochii triști, cu glasul mut,
M-afund în ruga cea creștină,
Ca duhul să îmi sufle-n lut,
În loc de viață doar lumină.
Cu pasul greu și-mpovărat,
Îmi car crucea în spate,
Iar ceru-mi pare mai uscat,
Și parcă urlete-l străbate.
Mi-e inima-ntr-un pumn de fum,
Și zarea dinainte frântă,
În urmă las dâre de scrum,
Căci pasul îmi mai arde încă.
Nici vântul nu-mi mai dă răspuns,
Nici pietrele nu cântă,
Ci doar tăcerea strigă-n plâns,
Durerea mea adâncă.
Mă rog, și simt că-ntr-un târziu,
Voi fi cuprins de pace,
Când focul, îndârjit și viu,
În rug de gheață se va face.
În sânge-mi curge timpul irosit,
Ca o sentință dată fără vină,
Mă prăbușesc în trupul obosit.
Și dintre oase… văd lumină.
Ultimul sunet de clopot...
Se-aude un ultim sunet de clopot,
Înseamnă că totu-i aproape pierdut,
Se râde întruna numai în hohot,
C-un râs diavolesc, de om decăzut.
Mârâie trupul când i se-arată un os,
Și latră apoi spre tainele sfinte,
Mă sfâșie dorul de omul frumos,
De dulci și frumoase cuvinte.
Se pierde simțirea deodată-n abis,
Cad stele potop în oraș și cătune,
De sus cu un ochi aproape închis,
Iisus așteaptă de la om o minune.
Se pare că astăzi lumea sfârșește,
Că sângele în vene se-ncheagă,
Că totul e chin și nădejde...
Dar nimeni nu știe cum să aleagă.
Stau suflete bolnave în case încuiate,
Oameni ajunși zdrențuroși și cu plete,
Vin îngeri să-i scoată pe ușa din spate,
Dar ei se întorc chirciți spre perete.
Cine mai știe unde vom fi în curând?
Totul în jur este groaznic de trist,
Moartea ne-așează pe toți într-un rând,
Musulman și evreu, creștin și budist.
Văd caii apocalipsei cum mușcă zăbala,
Un înger de lumină i-adapă și-nhamă,
Armate de arhangheli cu ochii ca smoala,
Sună încontinuu din goarne de foc și aramă.
Se-aude un ultim sunet de clopot și toacă,
E nunta cea mare, dar mireasa e moartă,
Nuntașii sunt triști și cu inima seacă,
Iar demoni dansează din poartă în poartă.
Să nu mă treziți...
Încă un adio mi-e teamă că nasc,
Se zbate în cord pe-o arteră,
Gândul cu mintea întruna mi-l pasc,
Doar carnea din mine mai speră.
Cu un ghimpe în ochi sunt silit să privesc,
Înot în obsesii și nervul mă roade,
Un cer fără îngeri mi-e dat să iubesc,
Și murmur întruna cuvinte schiloade.
Mă împiedic de mine la fiece pas,
Și iar mă ridic, și iar mă aștept,
Vreau ca să strig dar nu mai am glas,
Și-o frică de mine m-apasă în piept.
Caut pământ cât mai departe de lume,
Pădurea mi-o fac duhovnic și leac,
Copacii să strige în ecou al meu nume,
Galbenul toamnei pe veci să-l îmbrac.
Freamătul frunzei mi-e glasul de mamă,
În scorburi m-ascund cu ochi umeziți,
Mă mângâie umbre și somnul mă cheamă,
Adio, prieteni! Să nu mă treziți...
Tată de fii
Din zori tot plouă neîncetat,
Iar picurii mi se-mpletesc pe frunte,
Mă plimb pe uliţa din sat,
Iar tâmplele-mi devin tot mai cărunte.
Trec ani în stoluri peste mine,
Se lasă vreme rea şi-n trup,
Mi-e cald, mi-e frig, mi-e rău şi bine,
Şi urlu lung la viaţă ca un lup.
Puieţii de salcâm cândva, acum sunt peste casă,
Iar gardul s-a înclinat peste răzoare,
În partea dinspre hol, peretele încet se lasă,
Putere nu mai am, şi plâng, şi sufletul mă doare.
Cârcei de holbură se caţără pe uşă,
În curte iarba îmi întunecă fereastra,
Cu respiraţia greoaie şi mersul de păpusă,
Eu simt că nu mai aparţin de lumea asta.
Copiii mei, îmi sunt plecaţi departe,
Acasă n-au mai fost de ani şi ani,
Nu ştiu ce mare obstacol ne desparte,
Şi nici nu-mi mai vorbesc, de parc-am fi duşmani.
Vor auzi cândva o vorbă de prin sat,
Că am sfârşit cu inima mâhnită,
Şi-am plâns de dor şi atâta aşteptat,
Pe prispa casei aproape prăbuşită.
Or să mă-ngroape sub ai mei salcâmi,
Iar frunza lor, dulci doine o să-mi cânte,
Iar când vor fi şi ei bolnavi, bătrâni,
Să aibă milă de la Domnul, feciorii să nu-i uite.
Amurg
Și iarăși tainic cerul plânge,
Melancolia norilor fugiți,
Iar raza soarelui se frânge,
În ochiul celor prea grăbiți.
Văzduhul este plin de sânge,
Penumbra se lungește pe asfalt,
Iar pasărea la cuib se strânge,
Și liliecii orbi în peșteră tresalt.
În poala cerului ziua se-ascunde,
Luceafărul e gata să apară,
Iar timpul lacom mestecă secunde,
Și-ncet, încet se face seară.
Tu, care te numeşti femeie
Tu, care te numeşti femeie,
Cu păru-n vânt şi ochi scânteie,
Cu mersul coregraf şi graţios,
Ce dai nuanţă cuvântului frumos,
Am amuţit la a ta ştire,
Că vrei să schimbi a ta menire,
Să schimbi principii şi idei,
Şi multe lucruri cu temei.
Şi scuipi trecutul fără jenă,
Renunţi la dragostea maternă,
Îţi plâng copiii lângă tine,
Şi-ţi fierbe sângele în vine.
Dar a ta inimă e piatră,
Şi vrei acum o nouă soartă,
Ca lucrul de bărbat să-l faci,
Chiar dacă peste obiceiuri calci.
Doar de putere şi avere-ţi pasă,
Şi uiţi că trebuie să fii frumoasă,
Să pregăteşti copiilor bucate,
Să fii totul peste toate.
De ce refuzi să-ţi zică mamă,
Şi faci din traiul tău o dramă?
De ce schimbi dulcele tău sânge?
Căci sus în cer… fecioara plânge.
Văd lumină…
Cu ochii triști, cu glasul mut,
M-afund în ruga cea creștină,
Ca duhul să îmi sufle-n lut,
În loc de viață doar lumină.
Cu pasul greu și-mpovărat,
Îmi car crucea în spate,
Iar ceru-mi pare mai uscat,
Și parcă urlete-l străbate.
Mi-e inima-ntr-un pumn de fum,
Și zarea dinainte frântă,
În urmă las dâre de scrum,
Căci pasul îmi mai arde încă.
Nici vântul nu-mi mai dă răspuns,
Nici pietrele nu cântă,
Ci doar tăcerea strigă-n plâns,
Durerea mea adâncă.
Mă rog, și simt că-ntr-un târziu,
Voi fi cuprins de pace,
Când focul, îndârjit și viu,
În rug de gheață se va face.
În sânge-mi curge timpul irosit,
Ca o sentință dată fără vină,
Mă prăbușesc în trupul obosit.
Și dintre oase… văd lumină.
Ultimul sunet de clopot...
Se-aude un ultim sunet de clopot,
Înseamnă că totu-i aproape pierdut,
Se râde întruna numai în hohot,
C-un râs diavolesc, de om decăzut.
Mârâie trupul când i se-arată un os,
Și latră apoi spre tainele sfinte,
Mă sfâșie dorul de omul frumos,
De dulci și frumoase cuvinte.
Se pierde simțirea deodată-n abis,
Cad stele potop în oraș și cătune,
De sus cu un ochi aproape închis,
Iisus așteaptă de la om o minune.
Se pare că astăzi lumea sfârșește,
Că sângele în vene se-ncheagă,
Că totul e chin și nădejde...
Dar nimeni nu știe cum să aleagă.
Stau suflete bolnave în case încuiate,
Oameni ajunși zdrențuroși și cu plete,
Vin îngeri să-i scoată pe ușa din spate,
Dar ei se întorc chirciți spre perete.
Cine mai știe unde vom fi în curând?
Totul în jur este groaznic de trist,
Moartea ne-așează pe toți într-un rând,
Musulman și evreu, creștin și budist.
Văd caii apocalipsei cum mușcă zăbala,
Un înger de lumină i-adapă și-nhamă,
Armate de arhangheli cu ochii ca smoala,
Sună încontinuu din goarne de foc și aramă.
Se-aude un ultim sunet de clopot și toacă,
E nunta cea mare, dar mireasa e moartă,
Nuntașii sunt triști și cu inima seacă,
Iar demoni dansează din poartă în poartă.
Să nu mă treziți...
Încă un adio mi-e teamă că nasc,
Se zbate în cord pe-o arteră,
Gândul cu mintea întruna mi-l pasc,
Doar carnea din mine mai speră.
Cu un ghimpe în ochi sunt silit să privesc,
Înot în obsesii și nervul mă roade,
Un cer fără îngeri mi-e dat să iubesc,
Și murmur întruna cuvinte schiloade.
Mă împiedic de mine la fiece pas,
Și iar mă ridic, și iar mă aștept,
Vreau ca să strig dar nu mai am glas,
Și-o frică de mine m-apasă în piept.
Caut pământ cât mai departe de lume,
Pădurea mi-o fac duhovnic și leac,
Copacii să strige în ecou al meu nume,
Galbenul toamnei pe veci să-l îmbrac.
Freamătul frunzei mi-e glasul de mamă,
În scorburi m-ascund cu ochi umeziți,
Mă mângâie umbre și somnul mă cheamă,
Adio, prieteni! Să nu mă treziți...
Tată de fii
Din zori tot plouă neîncetat,
Iar picurii mi se-mpletesc pe frunte,
Mă plimb pe uliţa din sat,
Iar tâmplele-mi devin tot mai cărunte.
Trec ani în stoluri peste mine,
Se lasă vreme rea şi-n trup,
Mi-e cald, mi-e frig, mi-e rău şi bine,
Şi urlu lung la viaţă ca un lup.
Puieţii de salcâm cândva, acum sunt peste casă,
Iar gardul s-a înclinat peste răzoare,
În partea dinspre hol, peretele încet se lasă,
Putere nu mai am, şi plâng, şi sufletul mă doare.
Cârcei de holbură se caţără pe uşă,
În curte iarba îmi întunecă fereastra,
Cu respiraţia greoaie şi mersul de păpusă,
Eu simt că nu mai aparţin de lumea asta.
Copiii mei, îmi sunt plecaţi departe,
Acasă n-au mai fost de ani şi ani,
Nu ştiu ce mare obstacol ne desparte,
Şi nici nu-mi mai vorbesc, de parc-am fi duşmani.
Vor auzi cândva o vorbă de prin sat,
Că am sfârşit cu inima mâhnită,
Şi-am plâns de dor şi atâta aşteptat,
Pe prispa casei aproape prăbuşită.
Or să mă-ngroape sub ai mei salcâmi,
Iar frunza lor, dulci doine o să-mi cânte,
Iar când vor fi şi ei bolnavi, bătrâni,
Să aibă milă de la Domnul, feciorii să nu-i uite.