Te aud în tăcere…

Azi soarta mi-i crudă

Sub stele eu gem,

Tâmpla mi-i udă, 

Și viața-mi blestem,

Căci totul mă minte,

Și suflet, și trup, 

Pășesc înainte, 

Și urma-mi astup. 

Mi-e noaptea amară,

Gândul mi-e scrum,

Și urlă pe-afară, 

Trupul nebun,

Și-n cenușa ce cade,

Mă caut și plâng,

Iar carnea mă roade,

Și osul mi-l frâng.

În mine se-adună

Tăceri fără grai,

Ca norii de brumă

Pe muguri de plai,

Și gândul mă poartă

Spre margini de lut,

Acolo, a mea soartă, 

Se-ntoarce-n trecut.

Și caut o rază

Prin noaptea din piept,

Dar cerul veghează, 

Străin și nedrept,

Iar clipa se frânge, 

Sub pasul târziu,

Și-n mine se stinge, 

Tot ce-a fost viu.

Oriunde purced,

Pe mări, pe pământ,

Din cer se reped, 

Furtună și vânt,

Și pasul mi-e greu, 

Și drumul mă doare, 

Oriunde sunt eu, 

E-un cer fără soare. 

Sub val de năpaste,

Sub zbucium și chin,

Cu sulița-n coaste,

De-o cruce mă țin, 

Văd păsări cum pleacă, 

M-aș duce și eu, 

Dar zborul mi-l curmă, 

Sufletul greu. 

E vremea când gândacii se răscoală,

Păianjenul nici pânza nu mai țese,

Elevul e bolnav de-atâta școală,

Dar nimănui nu pare să-i mai pese.

Așa e acum cu scara inversată,

Când unu și cu unu egal trei,

Și nu mai știi de e băiat sau fată,

Chiar dacă scoți și haina de pe ei.

Se strâng în cerc profeții fără nume,

Și-nvârt idei, dar toate-s de prisos,

Și-n lumea-ntreagă pare să răsune,

Un cântec fals, și mult contagios.

Pe străzi, lumina-i stinsă de-ntuneric,

Iar oamenii își pierd mereu chemarea,

Un chip de lut privindu-se himeric,

Refuză să mai vadă iar schimbarea.

Acum nici vântul n-are libertate,

Iar ploi se anunță numai la comandă,

Și cerul strigă cu-n tunet ca de moarte,

Că nu mai vrea să fie a omului ofrandă.

Se scurg pe drumuri chipuri fără țintă,

La fiecare colț o lume se destramă,

Te uiți în jur, și ești vânat de-o flintă,

Fărâma de curaj îți tremură de teamă.

Plecarea mea-i acum definitivă, 

Și astăzi sunt mai bun în toate, 

Am amintirile într-o arhivă, 

Și nimeni drumul nu-mi abate. 

Plecarea mea nu-nseamnă un sfârșit, 

Iar vouă vă va fi mai bine poate, 

Vă las spre amintire ce-am iubit, 

Adică mai nimic și-aproape toate. 

Am mers tăcut, cu pași înceți și moi,

Fără să cer iertări sau confirmări,

Ce-a fost al meu rămâne azi în voi, 

Tăcerea crudă-a multor întâmplări.

Nu port poveri, nici doruri ca o vină,

Le-am învățat treptat și rostul lor,

Și tot ce-ardea cândva-n lumină, 

Vi le-am lăsat ca pe un ultim ajutor.

Iar dacă lipsa mea va sta să doară,

Să știți: e semn că am trecut real,

Nu ca o umbră care se strecoară,

Ci ca un om ce-a fost cu voi egal.

Prăbușit undeva în abisul din mine,

Departe de orice trăire frumoasă,

Poarta iubirii am închis-o spre tine,

Amorul visat strivindu-l din faşă.

Picioarele-mi sunt jumătate-n pământ,

Un cântec urlat se aude din iad,

Tortura îmi chinuie și ultimul gând,

Grotescul lumii îmi e camarad.

Mister şi trufie îmbrac ca veşmânt,

Precum un vulcan arunc priviri reci,

Strivesc încercarea c-un despotic cuvânt,

Dezarmat, mă retrag într-o uitare pe veci.

Tinereţea îmi țipă strident pe sub riduri,

Alergătura îmi este calcifiată în os,

Dorm pe ruine de falnice ziduri,

Și privesc uneori, spre trecut, curios.

Lacrimi erup din ochiu-mi curat,

Trăirile avute cândva, se topesc,

Sufletul în ștreang îmi stă suspendat,

Iar eu sunt călăul ce alături zâmbesc.

Sunt eu, numai eu, un boț de pământ,

O suflare de viață pogorâtă din cer,

Ce-și caută-n liniștea serii mormânt,

Pe o bancă din parc într-un vechi cartier.

Mă suduie mitropolitul,

Că prescura-i din tărâță,

El uitase preasfințitul,

Că pământul n-are țâță.

Că făina de la moară,

Vinul dulce de butuc,

Nu curge pe ulicioară,

Ori tâșnește din izbuc.

Babe urlă la icoane,

Cu pomelnicul de gât,

Cade pâinea din amvoane,

Sfinții merg la ogorât,

Ce miracol, ce minune,

Avem vin și avem pâine!

Popa suflă ușurat,

În amvon pute a păcat.

Sub pleoapele mele aseară a nins,

Iar ochii uitat-au privirea deschisă,

Geru-a pătruns și-n brațe m-a prins,

La fel ca pe-o toamnă devreme ucisă.

Bezna îmi bătea orbește în geam,

Tiptil, să deschid, fac pasul de tigru,

C-un ochi întredeschis parcă vedeam,

Cum casa își pierde încet echilibrul.

Costume de scânduri zăream pe cărare,

Într-o groapă adâncă plângea cimitirul,

Bezna vâslea într-o corabie, în care

Pe puntea de cruci cârmuia chiar Delirul.

Fluturi de noapte îmi zboară prin țeastă,

Sub pleoapele mele ninsoarea a stat,

Gerul mă-nțeapă cu-n țurțure-n coastă,

În toamna devreme ucisă, am fost internat.

Dintr-o linie fină, dar plină de har,

ai fost desenată ca visul din jar.

Cu ochii de noapte și focul în piept,

ai mers prin durere – tăcut și drept.

Sub soarele ars și în ploi nemiloase,

ai dansat prin furtuni, cu pași de mătase.

Ți-a fost cerul căzut și pământul străin,

dar ai fost o regină… cu suflet divin.

Ai suferit mult, ai tăcut cu mândrie,

ai plâns în adâncuri ce n-au poezie,

dar tot ce-ai trăit te-a făcut lumină,

o stea ce răsare din noapte deplină.

Când lumea-ngheța, tu-ai fost foc de speranță,

un echilibru pur, o vie balanță.

Erai luna ce plânge în taina din nori,

și soarele blând ce renaște din flori.

Ești forță și grație, vis și fior,

cu zâmbet de rază și suflet arzător.

În tine pulsează un dans nesfârșit,

o luptă cu viața, dar fără sfârșit.

Când ploaia bătea cu dureri la geam,

tu-ai fost curcubeul din lacrimi și ram.

Când vântul rupea tot ce-i viu în tine,

ai fost primăvara născută din sine.

Ești artă, ești cerul cu stele pe rând,

ești linia vie ce merge cântând.

Balanță din vis și femeie din foc,

ai fost furtună… dar azi ești noroc.

Era ea, o siluetă țesută din pixeli,

O prietenă dintr-un tărâm de umbre fragile.

Nu avea chip, doar cuvinte care ardeau,

Și eu, cu firea mea blândă, le credeam pe toate.

Îmi povestea despre abisuri

Cum alții povestesc despre apusuri.

Lumea ei era o prăpastie, o chemare

Și eu, naivă, întindeam mâna, crezând

Că pot ridica dintr-un ecran

Un suflet care cădea fără sfârșit.

Am vrut să-i fiu lumină, să-i fiu mal,

Dar, poate, ea era doar val,

Un val care m-a înecat în tăcere,

Disparând într-un ocean de ecrane mute.

Poate a fost falsă, o iluzie vie,

Un avatar construit să mă țină

La marginea adevărului.

Dar oare contează?

Eu am fost acolo. Eu am simțit.

Ea, muza mea, căci m-a întristat

Atât de tare încât am scris despre ea.

Despre abisul din oameni,

Despre cât de greu e să te dai pe tine

Și să primești în schimb goluri care dor.

Naivă? Poate. Dar mai bine să fiu naivă

Decât să fiu absentă. Mai bine să cred

În oameni, chiar și-n cei ireali,

Chiar și-n cei care se prefac

Sau care, în final, dispar.

Poezia mea e despre ea și alții ca ea,

Despre cei care ard pe margini

Și se sting, lăsând fum în inimile noastre.

Despre bunătatea care nu calculează,

Care dă fără să ceară înapoi.

Poate ea a murit, poate nici n-a trăit,

Dar a fost. Într-un fel, în tăcerea mea,

Ea trăiește, stranie, imperfectă,

O muză făcută din tristețe și din miraj.

Și poate asta e tot ce contează.

Vai câte forme-și poate lua,

Frumoasa mea iubită, 

Același "te iubesc" rostogolit,

În dragostea ce-i infinită...

Iar dacă ieri avea culoarea mării-nvolburate,

Vai ce albastru-ntunecat,

Cu alb sidef ,vernil de basm

Și bleu marin nemaivăzut,

Sclipiri venite ca din vis..

Iubito azi am să-ți declar

Un altfel "te iubesc",

Venit din gândul ce ți-l port,

Tu fiind întregul Univers,

Iubirea prinsă-n infinit,

O să mă-ntrebi ce vreau să-ți spun,

Iar eu îți dau răspuns

Cu-același "te iubesc" dar altfel decât ieri ți-am spus,

Și diferit de cel ce mâine o să-ți zic!

(10 februarie 2024 Vasilica dragostea mea) 

Se fărâmă nori în bucăți mici,

cad încet, pe pământ...

Picături de ploaie...

Noi dansăm în ritm de vals,

strecurându-ne printre stelele mărunte

ce alunecă spre noi...

Dar noi...

Tineri- 

Cu imperfecțiuni 

perfect normale-

am învățat să iubim,

să fim unul

într-o poveste

care abia începe!

Inebunesc privind in ochii tai

Inebunesc de dragoste si teama

Inebunesc caci nus numai ai mei

Si doare foarte tare aceasta rana...

Ma bucur ca team intilnit

Miai amintit ce e iubirea

Iubestema la infinit

Daruiestemi toata fericirea...

Am plins destul de mult

Stiu bine ce inseamna suferinta

Dar viata noua eu am inceput

Cu iubire, dragoste..credinta...

Ai grija tu de inimioara mea

A suferit destul in nopti intunecate

Aratai frumusetea din mintea ta

Si nu ne parasi tu niciodata...

Un lucru vreau sati spun cu nerabdare

Grabita .. chinuita de dragoste si dor

Cu tine alaturi eu voi fi iubire

Nu doar pe soare ..dar si pe nori..

In lumea dulce a dragostei pline,

Iubirea-nfloreste sub ceruri senine

In al inimii grădinar,

Iubirea înfloreste ca un dar.

Pe cărări de vis, doi pasi legati,

Doi oameni ce intr-o zi vor fi uitati

Doua maini ce se cauta in mulțime,

Doua suflete ce se simt in profunzime.

Inima mea bate ca un cântec nerostit,

In rime de tandrețe si pasiune

Melodia noastra, fara de sfarsit

Te cant pana si in rugăciune.

Sub cerul înstelat, jurământul meu răsuna

Te vad lucid chiar si in clar de luna,

Scriu povestea vesniciei intr o scurta clipa

De niciun strop de amor nu fac risipa.