Te aud în tăcere…
Te aud în tăcere cum chemi alt cuvânt,
De parcă iubirea se naște din vină,
Și simt cum distanța devine mormânt,
Iar inima tristă amarnic suspină.
Te port ca pe-o rană ce ustură-întruna,
Și sângele-mi curge în valuri fierbinți,
Tu sorbi cu alt suflet prigoana, minciuna,
Iar eu beau tăcerea din ochii-ți cuminți,
Și calc îndrăzneț pe cioburi de abis,
Și sângele curge, și rana mă doare,
Și-n fiece noapte îmi dăinui în vis,
Ca o umbră ferită de lumină și soare.
Mi-e dorul o candelă stinsă pe prag,
Tu ești amintirea ce-n alte lumi tace,
Doar nopții și lunii îi mai sunt drag,
Și-o stea căzătoare în brațe îmi zace.
Poems in the same category
De ce?
Atârna pe balcon
Printre ruine se mai zărea, ici colo
Câte un ciob se suflet
Era cât mai putea de sensibilă
Simțea o durere în coasta din care a fost creată la începul lumii
Zâmbea, dar îi trecea, cu un alint al vântului ce-i năvălea obrajii
Suspina, era visatoare, ofta că nu mai poate iubi
Căci rănile sunt adânci, parcă au diabet, se vindecă foarte greu
O să treacă, dacă nu durerea, măcar ziua prezentă.
Nu mi-a plăcut
Nu mi-a plăcut niciodată matematica
Dar știu că unu plus unu fac doi
Nu mi-a plăcut niciodată noțiunea de “iubire”
Dar știu că te iubesc
Nu mi-a plăcut niciodată să știu că pot să ajung să sufăr fără de remediu
Dar m-am îndrăgostit
Nu mi-a plăcut niciodată să aștept
Dar zilnic aștept cu nerăbdare să te revăd
Nu mi-au plăcut plăcut niciodată sfârșiturile
Dar știu că orice poveste are un final
Nu mi-au plăcut niciodată tragediile
Dar totusi te-am lăsat să pleci
Nu mi-au plăcut niciodată despărțirile
Dar i-am dat voie mâinii tale să o părăsească pe a mea
Nu mi-a plăcut să văd cum timpul se scurge
Dar acum abia aștept să treacă ca să te regăsesc
Nu mi-a plăcut niciodată să am nevoie de altă ființă
Dar știu că fără tine viața ar fi suferință
Nu mi-au plăcut niciodată poveștile de dragoste
Dar zilnic îmi doresc să mai scriu la a noastră
Până când Dumnezeu însuși va veni să pună punct pentru mine.
Admite
Lasă patul să ne fie martor,
Arzătoarei noastre iubiri
Și nopțile de vară să ne fie tartor,
Ca mai apoi, să cerem despăgubiri.
Lasă stelele luminos să ardă
De focul dragostei noastre,
Iar luna, lin din cer să cadă
În blânda ta senină privire.
Lasă grijile tale să piară
În fierbințile noastre dorințe
Și mâna mea fină să-ți stârnească
Tremurânde colorate tendințe.
Amintire fără vină
Pe-aleile orașului cu pași tăcuți,
Coboară norii negri în surdină,
Și ploaia plânge pe asfalt
O amintire ce-i fără de vină.
În geamuri bate violent,
Și-n fiecare strop ce se prelinge
E-mbrățișarea ta, un dor discret
Ce-n suflet iarăși se răsfrânge.
Ai fost clipă cu soare blând,
Un răsărit frumos ce n-a durat,
De-atunci luna și cerul plâng
De dorul ce mi l-ai lăsat...
Privesc pe geam.. toate-s la fel,
Doar umbre lungi, sub pași ce pier.
Ploaia îmi cântă-un trist ecou
Din ce-ai promis și nu mai sper.
Și-n ritmul ei, mult prea grăbit,
Se scurge timpul și se-nchină,
Că ești plecat de prea mult timp
Și-ai rămas rană ce se-nclină...
Poate cândva ai să vezi tu
Poate cândva ai să vezi tu cât te-am iubit, sau poate nu. Probabil nici nu crezi ceva din tot ce spun.
Dar, dacă nu e ăsta adevărul, cum ar putea un om a se ruga la Dumnezeu seară de seară pentru alt om, care străin îi e acum?
Și dacă nu l-ar fi iubit... Cum crezi tu, oare, că ar putea să-și dorească pentru el tot ce-i mai bun?
Poate c-ai râs de mine, spunând că între noi puțin a fost și dragostea nu avea cum să vină
Dar vei înțelege, poate, peste ani, că nu e vorba de timp, ci de persoană, că inima de tine mi-a fost plină
Ai fost exact ce mi-am dorit, omul pentru care m-am rugat atâta timp
Și știi că tot ce spun acum e sincer, pentru că nu am așteptat nimic în schimb
Plâng și acum, când scriu aceste versuri
Și, poate, voi mai plânge multe gânduri
Eu nu am scris vreodat' o poezie
Dar când mă uit la pozele cu tine în suflet mi se-așterne o bucurie
Ce simt acum? Simt dor, un dor imens care m-apasă
De dor am mers să te văd atunci, atunci când ai cântat
Și din tot sufletul mi-aș fi dorit să nu mă fi lăsat
Mă gândesc doar la cum eu te priveam, în ziua-n care prima dată te-am văzut
M-am rușinat, nu m-am uitat la tine și cred că numai Dumnezeu știe de ce nu am putut
Nu am putut atunci și nici acum nu cred că aș putea
Pentru că tu pentru mine ai fost și vei rămâne altceva.
AB
De ce?
Atârna pe balcon
Printre ruine se mai zărea, ici colo
Câte un ciob se suflet
Era cât mai putea de sensibilă
Simțea o durere în coasta din care a fost creată la începul lumii
Zâmbea, dar îi trecea, cu un alint al vântului ce-i năvălea obrajii
Suspina, era visatoare, ofta că nu mai poate iubi
Căci rănile sunt adânci, parcă au diabet, se vindecă foarte greu
O să treacă, dacă nu durerea, măcar ziua prezentă.
Nu mi-a plăcut
Nu mi-a plăcut niciodată matematica
Dar știu că unu plus unu fac doi
Nu mi-a plăcut niciodată noțiunea de “iubire”
Dar știu că te iubesc
Nu mi-a plăcut niciodată să știu că pot să ajung să sufăr fără de remediu
Dar m-am îndrăgostit
Nu mi-a plăcut niciodată să aștept
Dar zilnic aștept cu nerăbdare să te revăd
Nu mi-au plăcut plăcut niciodată sfârșiturile
Dar știu că orice poveste are un final
Nu mi-au plăcut niciodată tragediile
Dar totusi te-am lăsat să pleci
Nu mi-au plăcut niciodată despărțirile
Dar i-am dat voie mâinii tale să o părăsească pe a mea
Nu mi-a plăcut să văd cum timpul se scurge
Dar acum abia aștept să treacă ca să te regăsesc
Nu mi-a plăcut niciodată să am nevoie de altă ființă
Dar știu că fără tine viața ar fi suferință
Nu mi-au plăcut niciodată poveștile de dragoste
Dar zilnic îmi doresc să mai scriu la a noastră
Până când Dumnezeu însuși va veni să pună punct pentru mine.
Admite
Lasă patul să ne fie martor,
Arzătoarei noastre iubiri
Și nopțile de vară să ne fie tartor,
Ca mai apoi, să cerem despăgubiri.
Lasă stelele luminos să ardă
De focul dragostei noastre,
Iar luna, lin din cer să cadă
În blânda ta senină privire.
Lasă grijile tale să piară
În fierbințile noastre dorințe
Și mâna mea fină să-ți stârnească
Tremurânde colorate tendințe.
Amintire fără vină
Pe-aleile orașului cu pași tăcuți,
Coboară norii negri în surdină,
Și ploaia plânge pe asfalt
O amintire ce-i fără de vină.
În geamuri bate violent,
Și-n fiecare strop ce se prelinge
E-mbrățișarea ta, un dor discret
Ce-n suflet iarăși se răsfrânge.
Ai fost clipă cu soare blând,
Un răsărit frumos ce n-a durat,
De-atunci luna și cerul plâng
De dorul ce mi l-ai lăsat...
Privesc pe geam.. toate-s la fel,
Doar umbre lungi, sub pași ce pier.
Ploaia îmi cântă-un trist ecou
Din ce-ai promis și nu mai sper.
Și-n ritmul ei, mult prea grăbit,
Se scurge timpul și se-nchină,
Că ești plecat de prea mult timp
Și-ai rămas rană ce se-nclină...
Poate cândva ai să vezi tu
Poate cândva ai să vezi tu cât te-am iubit, sau poate nu. Probabil nici nu crezi ceva din tot ce spun.
Dar, dacă nu e ăsta adevărul, cum ar putea un om a se ruga la Dumnezeu seară de seară pentru alt om, care străin îi e acum?
Și dacă nu l-ar fi iubit... Cum crezi tu, oare, că ar putea să-și dorească pentru el tot ce-i mai bun?
Poate c-ai râs de mine, spunând că între noi puțin a fost și dragostea nu avea cum să vină
Dar vei înțelege, poate, peste ani, că nu e vorba de timp, ci de persoană, că inima de tine mi-a fost plină
Ai fost exact ce mi-am dorit, omul pentru care m-am rugat atâta timp
Și știi că tot ce spun acum e sincer, pentru că nu am așteptat nimic în schimb
Plâng și acum, când scriu aceste versuri
Și, poate, voi mai plânge multe gânduri
Eu nu am scris vreodat' o poezie
Dar când mă uit la pozele cu tine în suflet mi se-așterne o bucurie
Ce simt acum? Simt dor, un dor imens care m-apasă
De dor am mers să te văd atunci, atunci când ai cântat
Și din tot sufletul mi-aș fi dorit să nu mă fi lăsat
Mă gândesc doar la cum eu te priveam, în ziua-n care prima dată te-am văzut
M-am rușinat, nu m-am uitat la tine și cred că numai Dumnezeu știe de ce nu am putut
Nu am putut atunci și nici acum nu cred că aș putea
Pentru că tu pentru mine ai fost și vei rămâne altceva.
AB
Other poems by the author
Din mila ta, din mila mea..
Mereu să strângi în cer ceva,
Din mila ta, din mila mea,
Căci sufletul de mucava,
Nicicând apoi nu te-ar ierta.
Mereu să dărui la sărman,
Din mila mea, din mila ta,
De-o fi și cel din urmă ban,
În cer, bogat să poți zbura.
Mereu s-alini pe omul trist,
Cu mila ta, cu mila mea,
Un suflet pur ca al lui Crist,
În rai pe veci să poți avea.
Ferească răul zilnic soarta,
A mea, a ta, a orișicui,
Ușoară să ne fie judecata,
Când toți vom fi la mila Lui.
Te caut întruna...
E noapte și nu se mai vede,
Și totuși te caut întruna,
Luna de pe cer se repede,
Să-mi umple în suflet lacuna.
Plouă și noaptea încet mă orbește,
Te caut, alergând printre stropi,
Luna, de sus, zâmbind mă privește,
Și încontinuu îmi face din ochi.
E frig și noaptea aprig m-apasă,
Cu spinii în tălpi mi te caut,
Luna plângând, nu mă lasă,
Și-mi cântă duioasă din flaut.
E ger și noaptea în os îmi pătrunde,
Te caut cu ștreangul de gât,
Luna în neant se ascunde,
Pământul devenind orb și tăcut.
Ninge și noaptea mi-i albă,
Și iarăși te caut, înzăpezit,
Luna pe-a stelelor salbă,
Sclipește vinovat și livid.
E noapte și nimic nu mai văd,
Și totuși te caut întruna,
Dar vai, ce blestem, ce prăpăd,
Pe tine te-ascunde chiar Luna!
Păcat nespovedit
Gândul îmi doarme sus pe lucarne,
Un ochi mi se zbate rănit și nervos,
Nordul și sudul îmi intră prin carne,
Iar estul și vestul îmi iese prin os,
Îți scriu poezii mai lungi și mai triste,
Și vântul le poartă pe frunze de toamnă,
Tu stai ca măicuță și citești acatiste,
Amorul fierbinte neștiind ce înseamnă.
Îngeri te-ndeamnă să cânți din psaltire,
Inima-ți bate în ritmuri de toacă,
Pogoară minuni în chilii, mănăstire,
Duhovnici, păcate, de pe tine dezghioacă.
Rămân împietrit ca o statuie uitată,
Iar rănile mele sunt acum cimitir,
Și frunza de toamnă se simte trădată,
Și cred c-am să mor ca un ultim martir.
Prohodul să-mi cânți sub un clopot nervos,
Apoi doar tăcere și nici un cuvânt…
Căci vreau să aud cum îmi intră țărâna în os,
Crucea cum geme și groapa urlând.
Dorinţă
Dezbracă Doamne pielea de pe mine,
Și lasă-mă doar carne vie,
Îmi este greu ca să mai fiu ca Tine,
Spășit, umil și fără de mânie.
Dezînflorește-mi crinii din obraz,
Și lasă-mă în firea mea de om,
Nu pot zâmbi când mi-e necaz,
Și nici să cânt când trebuie să dorm.
Neluminează Doamne, ochii mei,
Că n-am să pot privi doar către cer,
Când peste tot surâd viclean femei,
Iar eu sunt june și mereu stingher.
Dezrădăcinează-mi limba vinovată,
Când scuip venin în loc de miere,
Iar râsul fă-mi-l de primată,
Şi apoi aruncă-mă peste tăcere.
Neînsuflețește-mi lacrima din sânge,
Să-mi bată în tâmple dimineața,
Şi ia-mi odihna care mă deplânge,
Şi rupe Doamne odată-n mine viața.
Mă simt în fiecare zi învins...
Mă simt în fiecare zi învins,
De timp, de viață și cuvinte,
Şi mă apucă-un dor aprins,
De înaintașii din morminte.
Mă reclădesc doar din erori,
Iar lut mi-e gângurit de prunci,
Mă-nsuflețează ai zilei zori,
Şi zbor din nou pe stânci.
Călăi cu flori la butonieră,
Zâmbesc la fiecare pas al meu,
Iar sufletul mi-l văd ca pe o sferă,
Ce se înălță trist la Dumnezeu.
Pe-al tatei trunchi mă altoiesc,
Și înfrunzesc la mama-n brațe,
Pământul pe vecie să-l umbresc,
Hulit de farisei și de paiațe.
Când păsări or să-și facă cuib în mine,
În triluri vechi atuncea am să cânt,
Durerea omului ce apocaliptic vine,
Pe norii cerului, victorios călcând.
Sărăcie
Fără uși și fără geamuri îmi e casa,
Fără scaune împrejur mi-e masa,
Patu-mi este o pătură peste podele,
Și-s fericit că toate acestea-s ale mele.
Atunci când soarele pe cer ardea,
Trageam un nor și îl făceam perdea,
Printre pereți când vântul șuiera,
Mă prefăceam că-mi cântă soarta mea.
Dar a venit la mine astăzi primăvara,
S-o găzduiesc un anotimp doar seara,
Și arăta precum o zână de frumoasă,
Strângând-o în brațe am invitat-o-n casă,
Și-am convenit să stea aici o veșnicie,
Căci mirosea a flori, a râu și-a apă vie,
Și-n loc de uși aveam bujori și crini,
Și în ferestre doar roze albe fără spini,
Și în întreaga casă peste vechile podele,
Crescu o iarbă deasă și pe alocuri stele,
Iar împrejurul mesei, plutind ușor pe iarbă,
Stau două jilțuri din nuferi și rubarbă.
Și-n fiecare seară cu dânsa stau la masă,
Și azurul din privire o face mai frumoasă,
Răsună întreaga casă sub tril de păsărele,
Și-n toată sărăcia, acestea-s numai ale mele.
Din mila ta, din mila mea..
Mereu să strângi în cer ceva,
Din mila ta, din mila mea,
Căci sufletul de mucava,
Nicicând apoi nu te-ar ierta.
Mereu să dărui la sărman,
Din mila mea, din mila ta,
De-o fi și cel din urmă ban,
În cer, bogat să poți zbura.
Mereu s-alini pe omul trist,
Cu mila ta, cu mila mea,
Un suflet pur ca al lui Crist,
În rai pe veci să poți avea.
Ferească răul zilnic soarta,
A mea, a ta, a orișicui,
Ușoară să ne fie judecata,
Când toți vom fi la mila Lui.
Te caut întruna...
E noapte și nu se mai vede,
Și totuși te caut întruna,
Luna de pe cer se repede,
Să-mi umple în suflet lacuna.
Plouă și noaptea încet mă orbește,
Te caut, alergând printre stropi,
Luna, de sus, zâmbind mă privește,
Și încontinuu îmi face din ochi.
E frig și noaptea aprig m-apasă,
Cu spinii în tălpi mi te caut,
Luna plângând, nu mă lasă,
Și-mi cântă duioasă din flaut.
E ger și noaptea în os îmi pătrunde,
Te caut cu ștreangul de gât,
Luna în neant se ascunde,
Pământul devenind orb și tăcut.
Ninge și noaptea mi-i albă,
Și iarăși te caut, înzăpezit,
Luna pe-a stelelor salbă,
Sclipește vinovat și livid.
E noapte și nimic nu mai văd,
Și totuși te caut întruna,
Dar vai, ce blestem, ce prăpăd,
Pe tine te-ascunde chiar Luna!
Păcat nespovedit
Gândul îmi doarme sus pe lucarne,
Un ochi mi se zbate rănit și nervos,
Nordul și sudul îmi intră prin carne,
Iar estul și vestul îmi iese prin os,
Îți scriu poezii mai lungi și mai triste,
Și vântul le poartă pe frunze de toamnă,
Tu stai ca măicuță și citești acatiste,
Amorul fierbinte neștiind ce înseamnă.
Îngeri te-ndeamnă să cânți din psaltire,
Inima-ți bate în ritmuri de toacă,
Pogoară minuni în chilii, mănăstire,
Duhovnici, păcate, de pe tine dezghioacă.
Rămân împietrit ca o statuie uitată,
Iar rănile mele sunt acum cimitir,
Și frunza de toamnă se simte trădată,
Și cred c-am să mor ca un ultim martir.
Prohodul să-mi cânți sub un clopot nervos,
Apoi doar tăcere și nici un cuvânt…
Căci vreau să aud cum îmi intră țărâna în os,
Crucea cum geme și groapa urlând.
Dorinţă
Dezbracă Doamne pielea de pe mine,
Și lasă-mă doar carne vie,
Îmi este greu ca să mai fiu ca Tine,
Spășit, umil și fără de mânie.
Dezînflorește-mi crinii din obraz,
Și lasă-mă în firea mea de om,
Nu pot zâmbi când mi-e necaz,
Și nici să cânt când trebuie să dorm.
Neluminează Doamne, ochii mei,
Că n-am să pot privi doar către cer,
Când peste tot surâd viclean femei,
Iar eu sunt june și mereu stingher.
Dezrădăcinează-mi limba vinovată,
Când scuip venin în loc de miere,
Iar râsul fă-mi-l de primată,
Şi apoi aruncă-mă peste tăcere.
Neînsuflețește-mi lacrima din sânge,
Să-mi bată în tâmple dimineața,
Şi ia-mi odihna care mă deplânge,
Şi rupe Doamne odată-n mine viața.
Mă simt în fiecare zi învins...
Mă simt în fiecare zi învins,
De timp, de viață și cuvinte,
Şi mă apucă-un dor aprins,
De înaintașii din morminte.
Mă reclădesc doar din erori,
Iar lut mi-e gângurit de prunci,
Mă-nsuflețează ai zilei zori,
Şi zbor din nou pe stânci.
Călăi cu flori la butonieră,
Zâmbesc la fiecare pas al meu,
Iar sufletul mi-l văd ca pe o sferă,
Ce se înălță trist la Dumnezeu.
Pe-al tatei trunchi mă altoiesc,
Și înfrunzesc la mama-n brațe,
Pământul pe vecie să-l umbresc,
Hulit de farisei și de paiațe.
Când păsări or să-și facă cuib în mine,
În triluri vechi atuncea am să cânt,
Durerea omului ce apocaliptic vine,
Pe norii cerului, victorios călcând.
Sărăcie
Fără uși și fără geamuri îmi e casa,
Fără scaune împrejur mi-e masa,
Patu-mi este o pătură peste podele,
Și-s fericit că toate acestea-s ale mele.
Atunci când soarele pe cer ardea,
Trageam un nor și îl făceam perdea,
Printre pereți când vântul șuiera,
Mă prefăceam că-mi cântă soarta mea.
Dar a venit la mine astăzi primăvara,
S-o găzduiesc un anotimp doar seara,
Și arăta precum o zână de frumoasă,
Strângând-o în brațe am invitat-o-n casă,
Și-am convenit să stea aici o veșnicie,
Căci mirosea a flori, a râu și-a apă vie,
Și-n loc de uși aveam bujori și crini,
Și în ferestre doar roze albe fără spini,
Și în întreaga casă peste vechile podele,
Crescu o iarbă deasă și pe alocuri stele,
Iar împrejurul mesei, plutind ușor pe iarbă,
Stau două jilțuri din nuferi și rubarbă.
Și-n fiecare seară cu dânsa stau la masă,
Și azurul din privire o face mai frumoasă,
Răsună întreaga casă sub tril de păsărele,
Și-n toată sărăcia, acestea-s numai ale mele.