Păcat nespovedit

Noaptea, pritetena mea

Cât de secretoasă poate fi ea!

Am noroc cu divinele stele, 

Care-mi spun secrete superbe.

Dar cerul cel miraculos,

O dar păcat că e atât de mincinos..

Doar vorbe spuse pe de rost,

Uneori spuse fără rost.

Acum mărturisește-mi mie,

Există vreo magie,

Să te pot privi o veșnicie? 

Te rog răspunde-mi tu mie..

Dar cine sunt eu?

Un simplu nor,

Care s-a îndrăgostit arzător, 

De regina nopților.

Acum ori nici odată,

La fund la PSD le este lată.

Vor merge, cu toţi acum se pare,

Acolo, cu toţii în penitenciare.

Acolo, lor de acum le este locul,

Se pare, că ia c-am lăsat acum norocul.

Şi după ani, de criză şi de aşteptare,

Cu duba, îs duşi acum la penitenciare.

Că au minţit, cu toţii şi au ruinat această ţară,

Ei au batjocorit –o şi au jefuit –o iară.

Să n-aibă, parte de colaci şi lumânare,

Cu toţii, să ajungă în penitenciare.

Că au suferit, de frig şi foamete românii,

Au suferit, enorm aşa precum sunt câinii.

Ei au maşini şi vile şi avere mare,

Să zacă, acolo cu toţii în penitenciare.

Pe aceşti neghiobi, de nu i-ar mai răbda pământul,

Să îi vedem, chiar morţi acolo chiar ne duce gândul.

Că au distrus, această frumoasă ţară ca o floare,

Lor să le putrezească, oasele acolo în penitenciare.

Şi cap de listă, acum să fie ea Dăcnilă,

La o întreagă, naţiune ea provoacă silă.

Şi toţi ciumistii, acum cu mic cu mare,

Să fie condamnaţi şi duşi în penitenciare.

Şi clopotele acolo, într-una să le bată,

De vor muri, acolo la români chiar nu le pasă.

Un singur gând, avem şi o ultimă întrebare:

Dacă mai este, acum vreun PSD –ist în penitenciare ! 

Îngerii au anunțat,

Numele cel minunat,

Să fie numit ISUS,

Numele a venit de sus.

Să știm că se va înălța.

Dumnezeu îl va lua...

Raiul cu drag la primit,

În casa sfântă a venit,

Ne așteaptă și pe noi..

Să fim în grădina sa,

In veci a ne APĂRA.

.

Vreau să mai fiu ca altădată

Când fără griji noi ne iubeam,

N-aveam nici casă și nici bani

Și cu chirie pe la bloc stăteam

Eram doi tineri absolvenți

Veniți intr-un oraș de munte,

Purtând în geantă diploma

Gata cu lumea să se-nfrunte

Dar practica n-a fost ca teoria

Și în teren a trebuit să inventăm,

Rețete și tratamente la animale

Ca în final de boli să le salvăm

Să fii un bun medic veterinar

Înseamnă pasiune și răbdare,

Că doar atunci poți să-nțelegi

Un pacient ce-ți cere vindecare

Și anii au trecut fără-ncetare

Cu împliniri, eșecuri, neajunsuri,

Profesional sunt multe întrebări

La care nu găsim încă răspunsuri

......................................

Acum am pus multe deoparte

Avem și unde sta, copii și bani,

Și zilnic rugă înălțăm la Domnul

Să ne dea sănătate si...ceva ani!

Împachetat elegant într-un material de stofă călduros şi moale, am ales să pun o mască cu zâmbet de formă. Am tras pe mâini o pereche de mănuşi din piele şi am ieşit să operez, pacient, o intervenție pe cord. Asistenta de gardă aşteaptă cuminte pe bancă în faţa unei mese goale de piatră. E puțin nesigură şi oarecum deranjată de luminile slabe şi atmosfera încordată, de amfiteatru. Ne vom afla fiecare în treabă, pe lângă masa de piatră şi vom opera deschis, dar în şoaptă. Inima e oarbă şi instinctul primează. Anestezie totală şi pânzele albe se coboară în lumina moartă, peste masa goală. Cortina e recviem pentru actorul de teatru în ultima seară.

Tristețea mă apasă 

În depărtările de acasă,

Mă simt clandestină 

Smulsă de la rădăcină.

Molipsită de dor

Sub cerul incolor,

Bântui in noapte,

Lăcrimez în șoapte..

Timpul ce -a rămas 

În ticăit de ceas,

Îl culegeam tacit

Din simțul mocnit.

Îmi zâmbise la fereastră 

Ziua cea albastră;

Mă lepăd de străin 

Spre dulcele cămin.

Pe hruba-mi veche și întunecată,

Tăcerea o îmbracă în uitare,

Iar timpul stă cu tâmpla aplecată,

Ca un bătrân ce-și caută iertare.

Și plouă-n mine gânduri fără glas,

Târzii, uitate-n umbra înserării,

Tânjește piatra după obositu-mi pas,

Căci iarba o-nconjoară ca pradă a uitării.

Prin ramuri frânte, viscolind tăcerea,

Alunecă umbre în gropi de lumină,

Un dor renăscut îmi strigă durerea,

Printr-un oftat ce se pierde-n surdină.

Pământul înghite fum din crucile arse,

Cărările-mi sunt cufundate-n noroaie,

Trăirile toate îmi sunt azi reîntoarse,

Prin liniștea sumbră ce-mi plânge-n odaie.

Pe prispa-n ruină, beteag și nătâng,

Ascult o litanie rostită-n vechile altare,

Iar timpul, uitatul, mi-l molfăi și-l frâng,

În rugi neîncetate, și-n lacrimi amare.

L-am invitat de Crăciun pe Dumnezeu la mine acasă,

Nu am avut nimic bun ce să îi pun pe masă.

Sfidam neîndurător pământul, mângâind cerul…

Speram ca El să mă ierte, ştiindu-mi misterul.

Rupând o bucată de pâine i-am spus:

Mănâncă, acesta este trupul meu de durere străpuns,

I-am dăruit apoi un pahar de vin şi i-am zis:

Bea-l Doamne, acesta este sângele meu de patimi atins.

Am început să-i cânt apoi o doină de jale,

El îmi striga surâzând: - Mai tare, mai tare!

Am vrut să-i ofer un ultim cadou,

Să-L îmbrac cu sufletul meu.

El m-a oprit şi apoi m-a înveşmântat în lumină,

Trăgând  peste cer o divină cortină.

Sute de aripi au năvălit ca un roi de albine,

Şi fiecare pereche zbura cu o parte din mine.

Lâng-o iesle cu prunc m-am trezit reclădit,

Şi cete de îngeri îmi cântau: Crăciun Fericit!

Chiar azi pe tata îmi vine să îl sun,

Deși, e imposibil să-mi răspundă,

Mi-e dor de el și-aș vrea să-i spun,

Că lumea toată parcă se scufundă.

Mă duc în fundul curții lângă geamuri,

Și plâng în fața nucului bătrân,

Și parcă-l văd pe tata printre ramuri,

Și simt că veșnicia îmi intră în plămân.

Aș vrea să-i spun că nu mai am răbdare,

Sfârșitul să-l aștept ca pe un dar târziu,

M-aș prăbuși acum subit de pe picioare,

Plăpândă frunză în ramu-i să mă știu.

Și i-aș mai spune tatei că totul e schimbat,

Nimica nu mai este așa cum el știa,

Iar tot ce e iubire ori sentiment curat,

Se vinde pe tarabă la preț de mucava.

Să-mi ierte întristarea de om nemângâiat,

Îmbrățișez copacul și simt că trupu-i strâng,

Iar frunzele căzură în freamăt neîncetat,

Și ramurile toate trosnesc ușor și plâng.

Să nu mă uiți în clipa când glasul tău se frânge,

Când zorii ți se-ncurcă în lacrimi pe obraz,

Eu sunt acolo-n umbra ce peste suflet plânge,

Cu inima legată de-al tău tăcut necaz.

Rămân în tine o strajă la porțile durerii,

Ca o lumină-n ceață, ca vântul într-un steag,

Și-n ochii tăi căzuți prin lacrima vederii,

Vei resimți chemarea a celui ce ți-e drag.

Rămâi ce n-am avut, dar nimeni n-o să aibă,

O sete fără apă, din care încă beau,

Pământul de sub talpă ce-i pustiit de iarbă,

Mă poartă spre abisuri ce încă nu le vreau.

Iubirea mea nu-i cântec, ci rana care tace,

O veșnicie strânsă în tremurul de lut,

Și de vei vrea s-o vindeci, atuncea las-o-n pace,

Căci nu există leac, la cât a mai zăcut.

Aşa rămânem, veşnici, în clipa ne-mplinită,

Eu – rană care arde, tu – dor ce nu s-a stins;

Şi taina care doare, va fi iar moștenită,

De omul ce iubește cu sufletul deschis.

Se aude un plânset în noapte,

E luna lovită de-o stea,

Se întoarce Pamântul pe-o parte,

Să absoarbă durerea din ea.

Se întrezăreşte o pâlpâire fadă,

Regina Nopţii e aproape moartă,

Viral se răspândeşte un zvon pe stradă,

Că Soarele şi-ar fi găsit altă consoartă.

Privim cu totii înspre Lună,

Dar jinduind, doar eu şi tu,

Să-i vindecăm durerea sa nebună,

Şi sentimentul… Déjà Vu.

Să-i recreem o trena argintie,

Să-i geometrizăm un “clar” …

De-a pururi pentru noi să fie,

Cel mai romantic loc stelar.

Mă uit în oglindă și-adesea tresar,

Îmi văd ochii stinși ca un vechi felinar,

Și caut scânteie în ruguri și aștri,

S-aprindă din nou ai mei iriși albaștri.

Mă simt un Cioran exilat în mansardă,

Cu-n dor de Sibiu gata să-l ardă,

Cu vraful de cărți ce-mi doarme pe piept,

Clopotul turlei, îl doresc, și-l aștept.

Mă simt un Brâncuși la Paris evadat,

De țară și amici alungat și trădat,

Cu piatra în os și lemnul în sânge,

Dalta în mână mi se vaită și plânge.

Și vai, sunt bătrân, și adesea pierdut,

Sub bărbie vioara îmi doinește tăcut,

Pe Champs-Elysees cu pas românesc,

La fel ca Enescu lăcrimând pribegesc.

Și vatra-i aprinsă, oriunde-aș pleca,

Ea arde în mine, mă cheamă, mă vrea,

Căci sufletul meu, e nesfârșitul izvor,

Ce curge alene spre-al casei pridvor.