Păcat nespovedit

Tu, ți-ai făcut obișnuință
Să spui întruna mii și mii,
Arunci păreri fără să știi,
Cu silă, te alung când vii.

La poartă lacăt am să pun
Să mă aștepți mereu în drum
Și de dorești să îmi vorbești
Ajungi curând să te căiești.

Că limbă am și eu, să știi
Am chiar și darul de-a vorbi,
Încearcă să mai șuguiești
Că te reped de nu te vezi,

Iar dacă nu ți-a fost de-ajuns
Ca un afront ce mi-l aduci
Aduc și eu în schimb ceva
E palma mea pe fața ta.

Sunt diferită...

Sunt diferită de cei ce mă rănesc...

Am prins curajul valului ce se îndepărtează 

Și puterea zâmbetului ce doare.. dar se afișează...

Dar sunt om, suflet și... obosesc ...

Să cred, să sper, să mă mint singură 

Deși nu vreau să-mi pierd visele, poveștile...

Mă-ncearcă foarte tare dorul și cad în neputință 

Un dor ce este al meu și îmi scrie poeziile...

Sunt diferită de când durerea nu mai are glas... doar greutate

De când mă fac bucăți și-apoi mă strâng cu mâinile goale

De când mă țin în brațe când simt că mă prăbușesc 

Sunt diferită de când am înțeles că nu merită pentru nimeni să te abandonezi.

Sunt diferită... iubesc în vise ce nu pot in realitate, dar iubesc

Și când mi-e dor citesc povestea rămasă nescrisă 

Căci te găsesc în toate.... atât de frumos și firesc

La un pahar de vin.... în acea ultimă îmbrățișare promisă.

Tăcerea îmi este dar divin,

O scară înspre bolțile sfințite,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Din vorbe aspre nerostite.

Cuvinte-mi mor subit pe limbă,

Ori le ucid devreme-n minte,

Tăcerea-n ochii mei se plimbă,

Iar gura-i plină de morminte.

În lumea dulce a nerostirii,

Se-nalță sufletu-n lumină,

Și-acea scânteie a iubirii,

E-un foc imens care domină.

Când clevetiri survin mieros,

Ca să trezească vorbe amorțite,

Mi-s ochii îndreptați în jos,

Iar buzele îmi sunt pecetluite.

Tăcerea îmi este dar divin,

Și urc pe scară înainte,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Eu, ucigașul de cuvinte.

Cum focul nu arde fără aer,

Pamantul nu da viața fără apa.

Intunericul fără lumina e eter,

Fara noapte nici zorii nu crapă!

Cum luna nu luminează fără soare,

Curcubeul nu colorează cerul

fără ploaie.

Sarea va fi cea care va da

hranei savoare,

Iar copacii poveștilor nescrise

câte o foaie.

O lume calculata perfect matematic,

Elementele parca vii se

completează in ansamblu,

In mediul lor natural se

prezintă sălbatic.

Misterioase ca și proveniența

culorii albastru.

Ascuns in suflet și văzut

doar in ceata,

Aerul ne conectează cu ceea ce

numim noi acasă.

Prin legile atracției ne ghidează

și ne învață,

In mijlocul peisajului va fi chiar

vârful nasului.

Din magma pământului sau

fulgerul cerului,

Focul este un spectacol

mistic al naturii.

Flamele-i dansând duc spre

descoperirea sinelui,

Simbol al dorinței și al

pasiunilor mărturii. 

Putitatea și sălbăticia s-au incorporat

in viața verde

Natura in sine este un element viu,

misterios.

Sub semnul infinitului sământa ei

nu se va pierde.

Din pământ fertil creste

meticulos și curios.

Imaculat, puterea apei este

inimaginabil de puternica.

Purifica hidratează și reimprospateaza

tot ce atinge.

Avand propria memorie și o vasta

latura artistica 

In lupta cu focul se poate încinge

sau flăcările stinge.

Magic e puțin spus și fascinant

nu e îndeajuns,

Un puzzle perfect unde imperfectul

nu e in plus!

Se definesc una pe alta și cumva

binele in rău inclus.

Prin noi planeta e in viața,suntem

al inimii ei puls!

• https://youtu.be/sf6LD2B_kDQ?si=mrKcDZfdLU-zYnox

Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,

în orizonturile apropiate,

se APRIND.

Totul, și gărzile, se lichefiază,

cum parcă dau să încolțească

MAGISTRALE flori,

răsărite alb-argintii,

pe LESPEZI de pietre fumurii.

Pasul pe nisip
nu e pas —
e uitare.

Pe celălalt mal al vieţii,

Ca o vită bătută,

În zorii dimineţii,

Şade mama tăcută.

Gândul ei grijile cern,

Pasul ei caută alt drum,

Căci doar instinctul matern,

Ne mai salvează acum.

Vremurile sunt alterate,

Mucegaiul de pâine e trufanda,

Trăieşte cine mai poate,

Şi cine poate lupta.

Teroarea se respiră ca aer,

Somnul e doar aţipiri,

Cu boala în fiecare zi mă încaier,

Durerea o simt la mama-n priviri.

Pe celălalt mal al lumii,

Ca o vită flămândă,

O mamă îşi strigă străbunii,

Undeva în cer s-o ascundă.

Grijile ei se macină-n gând,

Drumul ei cere alt pas,

Fiindcă acum pe pământ,

Doar calea morţii a rămas.

Printre poeţi la crâşma fără mese,

Homer ne toarnă-n halbe vise,

Ţinându-ne condeiele în lese,

Plecăm cu el în Odisea lui Ulise.

O muză lângă noi dansa tușind,

Venise din Siberia lui Pușkin,

Şi ne înecam în sânii ei de argint,

Ca într-un purgatoriu fără chin.

Azi crâșma au închis-o analfabeţii,

Şi undeva pe-un raft Homer cerșește,

Poetul plânge în pustiul vieţii,

Doar muza, dansează şi tuşeşte.

Mi-e bine aici în mijloc de pădure,

Copacii ning cu frunze a mă-ngropa,

Îmi bat în geam privirea să îmi fure,

Să nu mai plângă în așteptarea ta.

Și-mi rătăcește pe potecă tainic pasul,

Și curg asurzitor  năstrușnice izvoare,

Foșnesc copaci și-mi pare că e glasul,

Ce-l scoate omul când sufletul îl doare.

Cobor în neant ca vreascuri să adun,

Să-mi încălzesc tristețile la iarnă,

Să le adorm cu-n vin roze și cu tutun,

Iar cerul peste mine zăpada să o cearnă.

Mai trece-un an împins cu greu din spate,

Și doliul mă străpunge strașnic până-n os,

Din inimă iluzii erup din nou, sfărâmate,

Și-ntregul codru îmi pare-un cimitir frumos.

Sub pașii mei cărarea plânge și se vaită,

Iar astăzi iarba despre tine îmi vorbește,

Iar eu mă simt un lup îndepărtat de haită,

Ce-adulmecă parfumul și urma ta orbește.

Când fraţii între ei nu mai cuvântă,

Se adună norii negri peste casă,

Pe a bătrână asta o-nspăimântă,

Şi încet, încet tristeţea o apasă.

Când fraţii între ei nu-şi mai zâmbesc,

Se întorc icoanele cu faţa la perete,

Şi-a lor păcate tainic le jelesc.

Rugând pe Dumnezeu să-i ierte.

Când fraţii nu-şi mai amintesc copilăria,

Şi larma din odăi a înnăbuşit-o,

La casă i se crapă zilnic temelia,

Şi plânge joaca ce ani a găzduit-o.

Când fraţii se blestemă-n jurăminte,

De suferinţa celuilalt nu le mai pasă,

Părinţilor le plânge crucea pe morminte,

Şi vor din cripte să se întoarcă acasă.

Când sângele de mamă urând l-au diluat,

Iar inima încet, încet se împietreşte,

Cu toţii deopotrivă ei sunt de condamnat,

Şi nici nu merită a mai trăi frăţeşte.

Iubita mea îţi scriu tardiv,

De aici de la capăt de lume,

Deşi nu mai avem nici un motiv,

Şi nici o vorbă a ne spune.

Iubita mea să-ţi povestesc un vis,

Ce l-am avut  spre seară,

Părea că pe vecie sunt închis,

În a ta lacrimă amară.

Iubita mea mă simt ciudat,

Şi-ntruna gândul mă apasă,

Că prea uşor m-am lepădat,

De-a ta făptură prea frumoasă.

Iubita mea la mine acuma plouă,

Şi-n stropii ce-mi ating obrazul,

Eu simt deopotrivă pe amândouă:

A ta atingere şi extazul.

Iubita mea la mine acum e soare,

Şi-n raza ce mă încălzeşte,

Eu simt făptura-ţi arzătoare,

Şi chipul care mă iubeşte.

Iubita mea nu îţi mai scriu nimic,

Că soarta ne-a învins deopotrivă,

Păstrează însă nedeschisă-n plic,

Scrisoarea mea tardivă.

Mi-e sângele o lacrimă-ngheţată,
În care tinerețea întruna țipă,
Iar inima — o pasăre vânată,
Ce zboară numai cu-o aripă.

Pe tâmpla mea trecutul se resfrânge,
Ca o zăpadă neagră peste gând,
Şi-n suflet o fiinţă moartă-mi plânge,
Cu vocea mamei venită din pământ.

Sunt muntele ce urlă în cădere,
Cu prăbuşirea-n el crescută lin,
Iar sufletul prin trup e-o adiere,
Ce zilnic mustră pârdalnicul destin.

Mă-ntind în mine ca o rădăcină,
Într-un pământ cu apele uscate,
Și mă târăsc din hrube spre lumină,
Cărând păcatu' originar în spate.