Printre poeți
Printre poeţi la crâşma fără mese,
Homer ne toarnă-n halbe vise,
Ţinându-ne condeiele în lese,
Plecăm cu el în Odisea lui Ulise.
O muză lângă noi dansa tușind,
Venise din Siberia lui Pușkin,
Şi ne înecam în sânii ei de argint,
Ca într-un purgatoriu fără chin.
Azi crâșma au închis-o analfabeţii,
Şi undeva pe-un raft Homer cerșește,
Poetul plânge în pustiul vieţii,
Doar muza, dansează şi tuşeşte.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 21 января 2024
Просмотры: 577
Стихи из этой категории
Opriți războiul!
Opriți războiul, oameni de cuvânt,
Nu faceți cruciade, e sfânt acest pământ,
Iar viața e miracolo atot ce-i univers,
Doar că destinul ei, este un drum cu-n singur sens.
Ajung atâtea crime și pacturi mincinoase,
Făcute-n scop patetic de pradă și foloase,
Ucideți fără milă, la mare departare,
În chinuri și tortură până la depravare.
Opriți războiul, oameni între oameni,
Viața e cotată la preț inestimabil,
Din solul pârjolit, ies lacrimi de copii,
Ce strigă după mame și vor și jucării.
În loc de tunuri, drone și arme nucleare,
Lasați pe cer să zboare doar păsări călătoare,
În orice loc din lume și-n orice melodie,
Să fie numai dansuri de pace și frație.
Viorica E.
Cugetarea unui Icar
Veșnic dorm un somn de ape,
Vast cavou și transparent,
Pân’ la car’ i-e greu să sape
Razei soarelui strident.
Tot ce știu e întuneric,
Giulgiul de-alge ce mă strâng,
Patul meu (pietrișul sferic),
Scoicile cu perle lâng’.
Vântul cozilor de pește
Unge rosu-mi leș pălit,
Care veacu-l veștejește
Undeva în negrăit.
Pene încrustate joacă
Zborul prin curent plimbat,
Ce cândva dorea să bată
Cast cotlon străluminat.
„Naște-m-aș din nou pe lume,
Aș uita de-naltul cer,
Ce se oglindește-n spume
Și în valul cel apter...”,
Asta-mi spun din vechea beznă
Care-n ea m-a cufundat.
„Ține-aș tina lângă gleznă,
Palma mea pe trunchiul lat.”
Duce-aș dintru tine, viață,
Fâlfâit de fluturi albi
De pe flori de dimineață,
Ca-ntr-un șir cherubii dalbi.
Eu, iar, suitor pe stele,
Vreau să cred că nu mă mint
Când voiesc de patimi grele
Să mă rup în labirint.
O, dar bolta cred c-ar merge
Către ea să mă reia...
Iar când ce-am jurat s-ar șterge,
Înspre dânsa m-aș vedea.
Și de-ar fi doar luna muză,
Iar nu zeul zilei pur,
Mi-aș purta din plin o buză
Să-i sărut obrazul dur.
Și acum, când se străvede
De prin un noian de nori,
Noaptea-i calmă își prevede
Drumul lung de pân’ la zori.
Din mormântul meu acvatic,
La vederea ei, cu jind,
Din coral făcut, fanatic,
Un tentacul larg, vuind,
Aș căta să îi întind.
Autoportret
Un fulger ostenit trăieşte în mine,
Sunt sufletul golului şi inima nimicului,
Chiar şi să mor îmi este ruşine,
Căci m-am scăldat în apele misticului.
În spaţiu fără tărâmuri, n-am unde mă ascunde,
Sunt stârv şi vulcan totodată,
Cu fiecare clipă aştept să mi se-nfunde,
Să fiu şters, ca să rămân o pată.
Sunt intervalul dintre bătăile inimii,
Călău al timpului şi paznic al infinitului,
Spun poveşti de groază fie-mii,
Iar ea crede în nebunia tăticului.
Îmi irig nopţile cu groaznice coşmaruri,
Mă simt o fiinţă fără chip,
Care oferă copiilor dulciuri şi daruri,
Ce-ascund tristeţi iar bucurii nimic.
Cu întunericul ce în mine zace,
Aş putea acoperi soarele pe vecie,
Răutatea mea ar putea fi război ori pace,
Şi-ar instala peste bucurii sclavie.
Înroşesc universul cu flăcările mele,
Prepar otrăvuri dulci pentru soţie,
Sunt demon în rai şi înger în stele,
Nu am ideii, ci numai clocot, obsesii, nebunie.
Sângele mă străbate în curenţi arzători,
Fericirea mi-i fisurată de trecute clipe amare,
Privirea-mi pluteşte nebună pe nori,
Iar sufletu-mi scuipă venin peste-o floare.
Am nefericirea de a nu fi nefericit,
Mă nasc în apusuri, mă clătesc cu umbre,
Car idei şi gânduri într-un suflet pustiit,
Şi invoc lumini din cele mai sumbre …
Risipiţi-mă pe întinderea nostalgiilor,
Departe de mine şi aproape de depărtări,
Cântaţi-mi muzică din scâncetul copiilor,
Şi înveseliţi-mă cu cele mai hidoase arătări.
Reclamaţi-mă sfinţilor ce i-am iubit,
Luaţi-mi plăcerile şi striviţi fericirea,
Căci în cel ce a fost un om neiubit,
Se naşte acum, poetic, iubirea …
7 AM
M-am trezit pe podea, fără limbă,
gura secată… de gânduri,
în față: un pahar cu vin, mort,
și-un plic cu oase de rânduri.
Am deschis căldura pietrei,
cu tâmpla-nfiptă-n paie coapte,
căutam un rost… în greșeli,
printre coaste ude, sparte.
Sub piele crăpată: molii
clocoteau în zarea strâmbă.
Am sorbit tăceri, cu solii,
pulpă amară… scârbă.
Mi-am scuturat șira spinării
peste-o chiuvetă crăpată,
unde buzele uitării
scuipă o pastă… uscată.
Genunchiul visului, închis,
călca pe moloz și termeni.
Fereastra trosnea cu aprins,
un ghem de viermi și semne.
Am zărit o poză… frântă
într-o ceașcă cu dungi grase.
Mi-am pictat o coastă… sfântă
cu unghii albastre, trase.
Aerul venea cu vine
umflate sub pavaje sumbre,
lacrimi mișcătoare…
dansau pe ficat și umbre.
Oglinda crăpa-n spate,
un profil făcut din gheață,
iar laringele, o carte,
scrisă-n limbă de paiață.
Tăceam cu coapsa strânsă
de-un sunet sleit, rânced,
mi-am înfășurat timpanul,
murind de patru ori pe rând.
Apoi m-am rostogolit spre chiuvetă
ca spre sânul unei mame… de tinichea,
am vomitat ce nu trăisem niciodată...
și-am adormit în poziția mea.
TĂCERE
Te strig în șoapte iar pe tine
Te aud vorbind în somn,
Cu-n dulce glas mă chemi pe mine,
Zicându-mi:Te ador.
Ce dulce este-a ta strigare
În șoaptă când tu îmi vorbești
Când tu mă strigi iar eu suspin
Și eu din somn iar mă trezesc.
Aș vrea să simt a ta chemare
Din tot suspinul ce îl port;
S-adorm mereu la tine-n brațe
Când plânsul meu nu-l mai suport.
Atât de dulce e tăcerea
Când lacrimile curg șiroi -
Mai bine-mi e când simt durerea
Când eu în suflet iar te port.
Opriți războiul!
Opriți războiul, oameni de cuvânt,
Nu faceți cruciade, e sfânt acest pământ,
Iar viața e miracolo atot ce-i univers,
Doar că destinul ei, este un drum cu-n singur sens.
Ajung atâtea crime și pacturi mincinoase,
Făcute-n scop patetic de pradă și foloase,
Ucideți fără milă, la mare departare,
În chinuri și tortură până la depravare.
Opriți războiul, oameni între oameni,
Viața e cotată la preț inestimabil,
Din solul pârjolit, ies lacrimi de copii,
Ce strigă după mame și vor și jucării.
În loc de tunuri, drone și arme nucleare,
Lasați pe cer să zboare doar păsări călătoare,
În orice loc din lume și-n orice melodie,
Să fie numai dansuri de pace și frație.
Viorica E.
Cugetarea unui Icar
Veșnic dorm un somn de ape,
Vast cavou și transparent,
Pân’ la car’ i-e greu să sape
Razei soarelui strident.
Tot ce știu e întuneric,
Giulgiul de-alge ce mă strâng,
Patul meu (pietrișul sferic),
Scoicile cu perle lâng’.
Vântul cozilor de pește
Unge rosu-mi leș pălit,
Care veacu-l veștejește
Undeva în negrăit.
Pene încrustate joacă
Zborul prin curent plimbat,
Ce cândva dorea să bată
Cast cotlon străluminat.
„Naște-m-aș din nou pe lume,
Aș uita de-naltul cer,
Ce se oglindește-n spume
Și în valul cel apter...”,
Asta-mi spun din vechea beznă
Care-n ea m-a cufundat.
„Ține-aș tina lângă gleznă,
Palma mea pe trunchiul lat.”
Duce-aș dintru tine, viață,
Fâlfâit de fluturi albi
De pe flori de dimineață,
Ca-ntr-un șir cherubii dalbi.
Eu, iar, suitor pe stele,
Vreau să cred că nu mă mint
Când voiesc de patimi grele
Să mă rup în labirint.
O, dar bolta cred c-ar merge
Către ea să mă reia...
Iar când ce-am jurat s-ar șterge,
Înspre dânsa m-aș vedea.
Și de-ar fi doar luna muză,
Iar nu zeul zilei pur,
Mi-aș purta din plin o buză
Să-i sărut obrazul dur.
Și acum, când se străvede
De prin un noian de nori,
Noaptea-i calmă își prevede
Drumul lung de pân’ la zori.
Din mormântul meu acvatic,
La vederea ei, cu jind,
Din coral făcut, fanatic,
Un tentacul larg, vuind,
Aș căta să îi întind.
Autoportret
Un fulger ostenit trăieşte în mine,
Sunt sufletul golului şi inima nimicului,
Chiar şi să mor îmi este ruşine,
Căci m-am scăldat în apele misticului.
În spaţiu fără tărâmuri, n-am unde mă ascunde,
Sunt stârv şi vulcan totodată,
Cu fiecare clipă aştept să mi se-nfunde,
Să fiu şters, ca să rămân o pată.
Sunt intervalul dintre bătăile inimii,
Călău al timpului şi paznic al infinitului,
Spun poveşti de groază fie-mii,
Iar ea crede în nebunia tăticului.
Îmi irig nopţile cu groaznice coşmaruri,
Mă simt o fiinţă fără chip,
Care oferă copiilor dulciuri şi daruri,
Ce-ascund tristeţi iar bucurii nimic.
Cu întunericul ce în mine zace,
Aş putea acoperi soarele pe vecie,
Răutatea mea ar putea fi război ori pace,
Şi-ar instala peste bucurii sclavie.
Înroşesc universul cu flăcările mele,
Prepar otrăvuri dulci pentru soţie,
Sunt demon în rai şi înger în stele,
Nu am ideii, ci numai clocot, obsesii, nebunie.
Sângele mă străbate în curenţi arzători,
Fericirea mi-i fisurată de trecute clipe amare,
Privirea-mi pluteşte nebună pe nori,
Iar sufletu-mi scuipă venin peste-o floare.
Am nefericirea de a nu fi nefericit,
Mă nasc în apusuri, mă clătesc cu umbre,
Car idei şi gânduri într-un suflet pustiit,
Şi invoc lumini din cele mai sumbre …
Risipiţi-mă pe întinderea nostalgiilor,
Departe de mine şi aproape de depărtări,
Cântaţi-mi muzică din scâncetul copiilor,
Şi înveseliţi-mă cu cele mai hidoase arătări.
Reclamaţi-mă sfinţilor ce i-am iubit,
Luaţi-mi plăcerile şi striviţi fericirea,
Căci în cel ce a fost un om neiubit,
Se naşte acum, poetic, iubirea …
7 AM
M-am trezit pe podea, fără limbă,
gura secată… de gânduri,
în față: un pahar cu vin, mort,
și-un plic cu oase de rânduri.
Am deschis căldura pietrei,
cu tâmpla-nfiptă-n paie coapte,
căutam un rost… în greșeli,
printre coaste ude, sparte.
Sub piele crăpată: molii
clocoteau în zarea strâmbă.
Am sorbit tăceri, cu solii,
pulpă amară… scârbă.
Mi-am scuturat șira spinării
peste-o chiuvetă crăpată,
unde buzele uitării
scuipă o pastă… uscată.
Genunchiul visului, închis,
călca pe moloz și termeni.
Fereastra trosnea cu aprins,
un ghem de viermi și semne.
Am zărit o poză… frântă
într-o ceașcă cu dungi grase.
Mi-am pictat o coastă… sfântă
cu unghii albastre, trase.
Aerul venea cu vine
umflate sub pavaje sumbre,
lacrimi mișcătoare…
dansau pe ficat și umbre.
Oglinda crăpa-n spate,
un profil făcut din gheață,
iar laringele, o carte,
scrisă-n limbă de paiață.
Tăceam cu coapsa strânsă
de-un sunet sleit, rânced,
mi-am înfășurat timpanul,
murind de patru ori pe rând.
Apoi m-am rostogolit spre chiuvetă
ca spre sânul unei mame… de tinichea,
am vomitat ce nu trăisem niciodată...
și-am adormit în poziția mea.
TĂCERE
Te strig în șoapte iar pe tine
Te aud vorbind în somn,
Cu-n dulce glas mă chemi pe mine,
Zicându-mi:Te ador.
Ce dulce este-a ta strigare
În șoaptă când tu îmi vorbești
Când tu mă strigi iar eu suspin
Și eu din somn iar mă trezesc.
Aș vrea să simt a ta chemare
Din tot suspinul ce îl port;
S-adorm mereu la tine-n brațe
Când plânsul meu nu-l mai suport.
Atât de dulce e tăcerea
Când lacrimile curg șiroi -
Mai bine-mi e când simt durerea
Când eu în suflet iar te port.
Другие стихотворения автора
Bolnavi
Acum că dacă tot m-am și născut,
Prin dar divin având și dreptul a trăi,
Un pic de libertate le-am cerut,
Și mi s-a dat doar dreptu-a șovăi.
Cu toții ne plimbăm buimaci pe stradă,
Ca-ntr-un imens ospiciu de nebuni,
Și fiecare pentru celălalt e pradă,
Și-ntreg ospiciul se împarte-n națiuni.
Brancardieri mascați te pun forțat pe targă,
De n-ai vreo boală, de-ndată ți se face rost,
Și ambulanțe zgomotoase te aleargă,
Și brusc devii un pacient neștiutor și prost.
Ți-e frică să respiri și aerul din stradă,
Căci virușii subit au evadat din eprubete,
Suntem bolnavi cu toții la grămadă,
Și ne tratează specialiști din clinice secrete.
Și nu poți accepta că nu mai ești bolnav,
Că-ți vin necontenit în plic rețetele acasă,
Și undeva-n registre ești pacientul cel mai grav,
Ce răspândește boli virale și în masă.
Citești gazete ce scriu că morții umblă vii,
Și urlă clopote-n biserici a îngropăciune,
Lângă advon găsești deschise farmacii,
Să iei câte-un calmant la fiece minune.
Vai, ce ciudat, cum sănătoșii mor de-a valma,
Iar cei bolnavi aplaudă pe acei ce îi conduce,
De-atâta aplaudat îi doare seara palma,
Și nu mai pot a se ruga ori face sfânta cruce.
Însingurare
Şi totul a pornit atunci,
Când căutam însingurarea,
Exodul fiindu-mi pe stânci,
Iar lumea mea...doar marea.
Vedeam dezastru-n orice pas,
Şi îmi trăiam nedumerirea,
Iar valurile mării într-un glas,
Îmi rătăceau spre orizont privirea.
Mi-era şi jenă că sunt om,
M-aş fi dorit o scoică seacă,
Secat să fiu de traiul meu bonom,
Şi de trufia ce mă îmbracă.
Păcatele mi le scriam spăşit pe ţărm,
Iar marea mă ierta ştergându-le-nspumată,
Durerea, teama în valuri eu la sfărm,
Iar marea o sărez cu lacrima-mi sărată.
Şi-am scris apoi pe-un colt de stâncă,
Memoriile unui biet mirean,
Ca valul, cu forţa sa profund adâncă,
Cuvintele să mi le poarte în ocean,
Sirenele să le reînvie-n cântec,
Pe mateloţi să îi cuprindă acerb visarea,
Să fie peste veci ca un descântec,
A celor care caută însingurarea.
Azi rănile din mine înfloresc
Azi rănile din mine înfloresc,
Și-mi cad în loc de lacrimi, muguri,
Pământul sub picioare-l înmustesc,
Și înserarea mi-o sfârșesc pe ruguri.
În focul serii, trupul mi-e cais,
Cu ramuri arse-n vântul ce mă strigă,
Sub pleoape plouă umbre de abis,
Și primăvara toată mi-o irigă.
Din carne vrejuri mi se-ntind,
Purtând în spini otrava lumii,
Pământu-n brațe îl cuprind,
Și îl arunc în dosul lunii.
În flăcări dulci, petalele îmi ard,
Ca niște palme-ntinse spre lumină,
Cu patos mușc feroce din hazard,
Și universul simt că-mi este rădăcină.
Voi înflori de-acum în fiecare an,
Și toate rănile în muguri vor erupe,
Iar frunzele ce-mi stau cuminți pe ram,
Cărările trecutului, or să mi le-astupe.
Supărare
În noaptea asta ninge cu blesteme,
zăpada grea o simt pe ochi și gene,
nici n-am mai râs de multă vreme,
și simt că dorm sub mari troiene.
Mi-e trupul spart în cioburi de tăcere,
iar glasul tău se-aude în uitare,
ca un ecou ce-mprăștie durere,
în trupul meu de leu de mare.
Și iarăși zorii vin și mă întreabă,
de ce iubirea noastră e străină,
iar eu le spun cât ești de dragă,
și poate asta-i cea mai mare vină.
Dar cred, că într-o zi, fără să știi,
vei auzi o voce ce nu îți e străină,
care-ți va spune, pe ascuns, să vii,
pe drumul înapoi dinspre lumină.
Căci dragostea nu moare, doar adoarme,
ca jarul stins sub lemnul putred, rece,
și atunci când inima stârnește alarme,
ea, brusc s-aprinde și supărarea-i trece.
Senectute
Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,
Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,
Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,
Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.
Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,
Iar clopotu-n turlă e mut și anost,
Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,
Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.
Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,
În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.
Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,
Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.
Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,
Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,
Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,
A mea umbră coboară și intră-n pământ.
Îndoiala...
Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?
Ce muget anost, peste veacuri ascult.
Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?
Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.
Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?
Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.
Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?
Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.
Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?
Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?
Bolnavi
Acum că dacă tot m-am și născut,
Prin dar divin având și dreptul a trăi,
Un pic de libertate le-am cerut,
Și mi s-a dat doar dreptu-a șovăi.
Cu toții ne plimbăm buimaci pe stradă,
Ca-ntr-un imens ospiciu de nebuni,
Și fiecare pentru celălalt e pradă,
Și-ntreg ospiciul se împarte-n națiuni.
Brancardieri mascați te pun forțat pe targă,
De n-ai vreo boală, de-ndată ți se face rost,
Și ambulanțe zgomotoase te aleargă,
Și brusc devii un pacient neștiutor și prost.
Ți-e frică să respiri și aerul din stradă,
Căci virușii subit au evadat din eprubete,
Suntem bolnavi cu toții la grămadă,
Și ne tratează specialiști din clinice secrete.
Și nu poți accepta că nu mai ești bolnav,
Că-ți vin necontenit în plic rețetele acasă,
Și undeva-n registre ești pacientul cel mai grav,
Ce răspândește boli virale și în masă.
Citești gazete ce scriu că morții umblă vii,
Și urlă clopote-n biserici a îngropăciune,
Lângă advon găsești deschise farmacii,
Să iei câte-un calmant la fiece minune.
Vai, ce ciudat, cum sănătoșii mor de-a valma,
Iar cei bolnavi aplaudă pe acei ce îi conduce,
De-atâta aplaudat îi doare seara palma,
Și nu mai pot a se ruga ori face sfânta cruce.
Însingurare
Şi totul a pornit atunci,
Când căutam însingurarea,
Exodul fiindu-mi pe stânci,
Iar lumea mea...doar marea.
Vedeam dezastru-n orice pas,
Şi îmi trăiam nedumerirea,
Iar valurile mării într-un glas,
Îmi rătăceau spre orizont privirea.
Mi-era şi jenă că sunt om,
M-aş fi dorit o scoică seacă,
Secat să fiu de traiul meu bonom,
Şi de trufia ce mă îmbracă.
Păcatele mi le scriam spăşit pe ţărm,
Iar marea mă ierta ştergându-le-nspumată,
Durerea, teama în valuri eu la sfărm,
Iar marea o sărez cu lacrima-mi sărată.
Şi-am scris apoi pe-un colt de stâncă,
Memoriile unui biet mirean,
Ca valul, cu forţa sa profund adâncă,
Cuvintele să mi le poarte în ocean,
Sirenele să le reînvie-n cântec,
Pe mateloţi să îi cuprindă acerb visarea,
Să fie peste veci ca un descântec,
A celor care caută însingurarea.
Azi rănile din mine înfloresc
Azi rănile din mine înfloresc,
Și-mi cad în loc de lacrimi, muguri,
Pământul sub picioare-l înmustesc,
Și înserarea mi-o sfârșesc pe ruguri.
În focul serii, trupul mi-e cais,
Cu ramuri arse-n vântul ce mă strigă,
Sub pleoape plouă umbre de abis,
Și primăvara toată mi-o irigă.
Din carne vrejuri mi se-ntind,
Purtând în spini otrava lumii,
Pământu-n brațe îl cuprind,
Și îl arunc în dosul lunii.
În flăcări dulci, petalele îmi ard,
Ca niște palme-ntinse spre lumină,
Cu patos mușc feroce din hazard,
Și universul simt că-mi este rădăcină.
Voi înflori de-acum în fiecare an,
Și toate rănile în muguri vor erupe,
Iar frunzele ce-mi stau cuminți pe ram,
Cărările trecutului, or să mi le-astupe.
Supărare
În noaptea asta ninge cu blesteme,
zăpada grea o simt pe ochi și gene,
nici n-am mai râs de multă vreme,
și simt că dorm sub mari troiene.
Mi-e trupul spart în cioburi de tăcere,
iar glasul tău se-aude în uitare,
ca un ecou ce-mprăștie durere,
în trupul meu de leu de mare.
Și iarăși zorii vin și mă întreabă,
de ce iubirea noastră e străină,
iar eu le spun cât ești de dragă,
și poate asta-i cea mai mare vină.
Dar cred, că într-o zi, fără să știi,
vei auzi o voce ce nu îți e străină,
care-ți va spune, pe ascuns, să vii,
pe drumul înapoi dinspre lumină.
Căci dragostea nu moare, doar adoarme,
ca jarul stins sub lemnul putred, rece,
și atunci când inima stârnește alarme,
ea, brusc s-aprinde și supărarea-i trece.
Senectute
Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,
Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,
Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,
Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.
Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,
Iar clopotu-n turlă e mut și anost,
Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,
Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.
Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,
În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.
Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,
Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.
Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,
Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,
Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,
A mea umbră coboară și intră-n pământ.
Îndoiala...
Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?
Ce muget anost, peste veacuri ascult.
Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?
Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.
Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?
Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.
Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?
Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.
Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?
Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?