Mesagerul

Vă rog nu mă băgați în seamă 

Când azi pe mulți vă contrazic, 

Eu sunt ca voi o lume trecătoare 

Și-n univers un punct destul de mic. 

Încerc mereu doar să vă spun 

C-am fost și eu un simplu lucrător, 

Ce zi de zi a pus pe zid o cărămidă 

Ca voi în timp să construiți un viitor. 

Dar oare toți gândiți pentru popor?

Când văd cât unii adunați în conturi, 

Iar când vă cerem puțin și pentru noi 

Ne ziceți c-avem prea multe mofturi. 

Prea mult ați dărâmat în astă țară 

Și prea puțin clădit în anii risipiți, 

Sunteți prea sus pe scară cocoțați 

Și-i greu la cel ce n-are să coborâți. 

Însă vă rog să-i ascultați pe oameni 

Ce v-au crezut și pus speranțe-n voi, 

Și le-ați promis să-aduceți bunăstare 

Așa că fiți umani și-i scăpați de nevoi!

Azi, câinii latră în suflet de om,

Se-ntinde turbarea în ochi și pe buze,

Cuvintele-s goale, iar trupu-i un pom,

Cu ramuri uscate și frunze obtuze.

Sub aur și zgomot, sub masca de fier,

Se vinde dreptatea la preț de minciună,

Iar inima bate tot mai rar, mai stingher,

Ca o flacăra prinsă între vânt și furtună.

Oamenii trec fără chip, fără gând,

Purtând în privire doar umbre străine,

Nevoie și ură, păcatul flămând,

Îi sapă adânc rădăcinile-n sine.

Se-nchină tăcerea pe-altare de lut,

Iar omul, străin de-a sa veche simțire,

E sclavul mărunt al nimicului crunt,

O umbră ce vinde și trup, și menire.

Sub pași se destramă și timpul, și locul,

Nimic nu mai arde, nimic nu mai doare,

Căci omul  pierzându-și chipul, și jocul,

Rămâne un lut, deși, i-a fost dat ca să zboare .

Și cine mai strigă? Și cine mai plânge?

Când lumea-i un hohot de râs și de scrum?

Un cer fără stele, un glas ce se frânge,

Un om ce se-abate de la sfântul său drum.

Aș dori să am cu mine,

Pe cineva ca și tine.

Dacă viața mi-ar permite,

Aș merge doar înainte,

Vizitând doar locuri sfinte,

Cu tatăl nostru părinte,

Dumnezeul meu și al tău,

Cu noi el va fi mereu.

Răbdarea-i de partea mea,

Știu că domnul va avea,

Ce e mai bun pentru mine,

Totdeauna e cu mine.

Ierusalimul ceresc,

Este cea ce îmi doresc.

Cred doamne în slava ta,

Știu că mă vei ajuta.

Iar mi se-ntoarce gândul spre trecut,

În dulci amintiri de copil să se scalde,

Focuri de toamnă din piepturi strănut,

Iar ochii îmi pleacă spre țările calde.

E noapte în mine, un vifor roșu-albastru,

În care colcăie șerpi și dansează năpârci,

Mă simt sechestrat de propriul dezastru,

Răstignit pe-un întreg cimitir fără cruci.

Clopote aud zilnic plângând în timpane,

Sufletul surâde într-un zbucium al minții,

Iubirile-mi mor în uitate aziluri de foame,

Tainica rugă întruna mi-o tulbură sfinții.

Gonesc nebun după nopți albe și chinuri,

Ucid filozofi ce principii morbide sădesc,

Mi-e trupul ciuntit de exaltări și leșinuri,

Despuiat de cuvinte într-o carte sfârșesc.

Spre ce să mă-ntorc, spre ce să mai fug?

Ca o frunză grăbită să cadă mă aștern,

În pământul anost sub o brazdă de plug,

Să renasc din sămânță de cer ori infern.

Cineva m-a întrebat demult

Cum a fost copilăria mea?

M-am gândit mult să-i răspund

Și apoi am spus cuvântul..grea

S-a uitat mirat și lung la mine

Făr' a crede că ce zic e-adevărat,

Era mic copil, nimic nu îî lipsea

Nici că timpul multe a schimbat

Atunci în brațe l-am luat cu drag

Și-am povestit despre copilărie,

Ce-a fost frumos și greu în viață

Și cum s-a trăit în multă sărăcie

N-avea de und' să știe ce a fost

Că s-a născut în anul nouăzeci,

Când s-a murit pentru democrație

Iar tirania comunistă ,,rasă-n" veci

Acum ați înțeles cine a întrebat

Dorind să afle de a mea copilărie,

El este fiul nostru binecuvântat

Un dar dat mie..de-a mea Mărie!

o data in saptamina, mai des nu pot sa scriu poezii,
o data in saptamina imi vine sa pling de durere.
neinventatii mei eroi, dupa a mea parere,
uneori deveniti prea straini si pustii.

o data in saptamina sa darim, sa distrug totu-mi vine,
iar apoi sa repar ce-am distrus n-am putere.
neinventatii mei eroi, dupa a mea parere,
uneori sinteti prea stricti cu mine.

o data in saptamina zimbetele lumii imi par umile,
(o zi obisnuita, dar parca e-o intreaga viata),
eu sint atit de iritata in orice dimineata,
incit nu pot vorbi despre aceste zile.

Din ce a fost în viitor

Îmi amintesc,

Bătrân că mor.

Cum va fi însă în trecut,

Idee n-am,

Abia-s născut.

E toamnă şi prin vie

Te caut cu nesaţ,

Cad frunzele pe glie,

Eu simt cum mă înalţ!

E iarnă latră câinii,

Pe alee te curtez,

Au îngheţat salcâmii,

Eu simt că mă topesc!

E primăvară iarăşi

Şi încă te seduc,

Mustesc de sevă caişii,

Eu simt că mă usuc!

E vară şi sub floarea

De tei, azi ne iubim,

De soare arde zarea,

Noi doi ne răcorim!

De crezi că după moarte,

Iisus te va-nvia,

Şi ani de trec miliarde,

Doar somn e moartea ta.

Şi deşi-n lutul rece,

Doar oasele-ţi vor fi,

Prin moarte nu vei trece,

De crezi, ci vei dormi.

Şi chiar dacă o mână

De pulbere o s-ajungi,

De crezi, şi de eşti ţărână,

Te vei trezi atunci!

Nu stelele aprinse

Pe boltă, mă uimesc,

Ci ochii tăi albaştri,

Atunci când mă privesc.

Nu mă uimesc nici Câinii,

Nici cele două Urse,

Ci gura ta cea dulce

Şi ale tale buze.

Nici ale lunii raze,

Din nori când se ivesc,

Ci nopţile cu tine

Alături, mă uimesc.

Se pare că fără tine,

Din moment ce te-ai născut,

Cosmosul în întregime,

Altă soartă ar fi avut.

Doar pentru că eşti în viaţă,

Universul are un rost

Şi este acum de faţă,

Altfel nici nu ar fi fost.

Sau...şi de-ar fi existat

Fără tine, pe un alt drum,

Altcumva ar fi arătat,

Altceva ar fi fost acum.

Un alt cer, un alt pământ,

Un alt răsărit de soare,

Alţi nori duşi de un alt vânt,

Călători spre altă zare.

Se pare că mii de stele,

Verile cu nopţi senine,

Eu şi dorurile mele,

Eram altfel...fără tine.

Nu-i cer nimic lui Dumnezeu,

Doar clipa-n care te-am zărit,

Pe-o bancă-n parc, să se repete

De s-ar putea la infinit.

Nu vreau averi să-mi dea defel,

Doar ziua când te-am sărutat,

Sub un salcâm în miez de mai,

Să se reîntoarcă neîncetat.

Şi nu vreau gloria cea deşartă,

Doar vara-n care te-am iubit,

La malul mării lângă valuri,

S-o retrăiesc la nesfârşit.