Printre poeți
Printre poeţi la crâşma fără mese,
Homer ne toarnă-n halbe vise,
Ţinându-ne condeiele în lese,
Plecăm cu el în Odisea lui Ulise.
O muză lângă noi dansa tușind,
Venise din Siberia lui Pușkin,
Şi ne înecam în sânii ei de argint,
Ca într-un purgatoriu fără chin.
Azi crâșma au închis-o analfabeţii,
Şi undeva pe-un raft Homer cerșește,
Poetul plânge în pustiul vieţii,
Doar muza, dansează şi tuşeşte.
Poems in the same category
Prietenul
Dacă vrei să-mparţi cu mine,
Negreşit a ta durere,
Am un umăr care ţine,
Doar amar şi clipe grele.
Iar atunci când o întristare,
Te apasă şi te doare,
Îţi ofer o îmbrăţişare,
Ruptă de la soare.
Iar când lacrimile amare,
Îţi curg râuri pe obraz,
Am la inimă o licoare,
Ce te scoate din necaz.
Prinde mâna ce se-ntinde,
Să te sprijine la greu,
E prietenul ce-ţi simte,
Sufletul şi oful său.
Nepăsare
Mi-e nepăsarea zilnica firimitură,
Eu însumi mă acuz în toate cele,
Memoria mă biciuie constant cu ură.
Iar carnea-mi freamătă sub piele.
De ieri stau tolănit pe buza lunii,
Cu hoitul toamnei prins în cârcă,
Să storc un must să-l bea străbunii,
Că-s arși de rai iar gura li se uscă.
Trec zei grăbiți în zori de dimineață,
Se duc la muncă să câștige-o pâine,
Au ochi de foc și cearcăne de gheață,
Și duc un trai sărac, de azi pe mâine.
Se vede-un fum venit din loc ostil,
Se construiește înc-un cal troian,
Amurgul miroase a sânge de copil,
Căci s-a primit ofrandă de la Vatican.
Pe loc aș face toți norii din pământ,
Să plouă cu pietroaiele cât casa,
Prelații să intre cu toții în mormânt,
Să fie slobodă din nou mireasa.
Arhitectură inovatoare
La pas prin centrul orașului,
Simți parcă bucuria urmașului,
Ce privirea și-o va delecta cu aceste superbe blocuri
De diferite, forme, lățimi și lungimi, adevărate jocuri,
Roade ale imaginației constructorilor,
Înfrumusețate de arta stradală a adolescenților,
Locuințe cu acoperișuri în mai multe ape,
Nu greșesc să spun sculptate,
Ca de razele soarelui să nu scape
Niciun unghi al apartamentelor de prea multă vegetație astupate,
Altele au pereții transparenți
Prin care putem vedea orice și poșete, nu doar genți,
Mai au și piscine,
La care se adună o mulțime
De vecini și prieteni,
Oameni sprinteni,
Ce mai joacă și un meci de volei,
Chiar și când la ultimele etaje este polei.
De pe balustradă
Avem vedere și la stradă,
Observăm alte clădiri, care din rațiuni mai puțin practice,
Par oricum, numai nu antice,
Au forme de delfini sau parcări supraetajate,
Foarte variate, de dorința constructorilor dirijate,
Altele au bucăți decupate din pereți, întocmai ca brânza șvaițer,
Design interesant, aș îndrăzni să consider.
Roz
Roz culoarea fericirii,
Este clar si a iubirii,
Cu totii o privim mereu,
este ca si un fel de zeu,
Rozu' este expresiv,
Ca si cum ai fii in vis.
Labirint
Dorești să deții cele mai noi aplicații,
Nu chiar noi, cu unele variații.
Unele cică sunt menite să îți ușureze activitatea,
Pe unele le poți obține la bancă și mergi, de aceea calamitatea.
Intri, nu ai prea multe ghișee din care să alegi,
Dacă nu alegi, culegi,
Așa că te așezi la coada rândului nouă
Femeia de la ghișeu se apucă de vorbit pe la două,
Nimeni nu mai înaintează,
Mai toți că își finalizează tranzacțiile visează,
La ghișeul trei i s-a stricat sistemul și nu recunoaște
Ceea ce fiecare client despre el însuși cunoaște,
La patru nu mai e tipa blondă, drăguță,
A plecat la baie de o oră, cu tot cu cafeluță,
La ghișeul unu
S-a stricat și imprimanta, ne prinde Ajunul,
La nouă nu mai termină de vorbit la telefon
Că fii-su și-a uitat cheia și nimeni nu-i răspunde la interfon,
La șapte
Și-a deschis paharul cu ciocolată cu lapte,
La opt
S-a apucat să mănânce un cruton de pâine copt.
Nici nu mai știi de ce ai intrat,
Cu toate acestea, o femeie de treabă la tine s-a uitat,
Vrea să știe cum te poate ajuta
Și spui că vrei aplicația pentru plăți online, cu o privire ageră, răspunsul îl căuta,
Propune să instalăm aplicația George,
Hopa, aplicația George, pe acest model de telefon, nu merge,
Ce propune ea este să achiziționăm un model de Nokia Lumia
Și să încercăm pe el, că sigur va merge ca lumea.
(Cred că singurul George de care vreau să știu e George Bacovia, nu aplicația George...)
Pierderea speranței
Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.
Nu este deloc simplu,
mai ales atunci când sună clopotele
pentru tot ceea ce se poate înălța
dar nu se înalță, ci se scufundă.
Un țipăt poate însemna un coșmar
sau o frontieră pentru sfințenie
atunci când infinitul este în interior.
Viața este o iluzie sau o mască a unui ego
și poate că această disimulare are scopul
de a rostogoli acest ego într-un haos
mai mare decât Mare Imbrium
numită și Marea de Lacrimi.
Ea crede că atât cât are
este suficient pentru ea.
Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,
deși oarbecăiește și pare a fi un robot
care suflă în nisipul fierbinte
pentru a face obiecte de sticlă,
transparente, aproape invizibile.
Viața ei pare a fi un cristal de Murano
din care lipsește conținutul.
Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;
nicidecum să fie mântuită.
Poate că trebuie să mediteze
ca să înțeleagă lipsa de sens
a condiției sale umane.
Nu poate ține pasul cu nimic nou
în timp ce este blocată de acele obiecte
pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.
Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,
se transformă într-o frică care roade
și dă contur acelei tăceri stranii,
tăcere care este absorbită de pereți.
În timp ce își digeră visele cubice,
îi este frică că se va pierde în sine ;
îi este frică de propria ei metamorfoză.
Reîntoarcerea în propriul ei abis intern
este o târâire ciclică, inelară,
dar nu o resemnare
și poate un râs pietrificat, un rânjet.
Deasupra capului ei,
câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;
cer plin de fulgere.
Poate că are nevoie de Dumnezeu,
dar ea se gândește doar la acele întrebări
lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură
și cade într-un somn psihedelic,
unde nu se mai poate ruga.
Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.
Nu-și pierde speranța.
Poate că se va trezi în Rai.
Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?
Poezie de Marieta Maglas
Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.
Other poems by the author
Epigrame XIX
Unui mut
Am crezut că alcoolic este,
Tremura din mâini subit,
Dar el ascunde o poveste;
E un mut… cam bâlbâit.
Deducţie
Doi muţi stăteau posaci,
Cu mâinile în buzunar,
Şi spune-un filozof dibaci:
N-au chef de vorbă azi, e clar.
Unui beţiv
E o fiară furioasă,
Când la bar, bea Ottonel,
Dar ajuns la soaţă acasă,
Fiara-i doar… un motănel.
Unui electrician
A încercat să lege-un fir,
De la priză la reşou,
Şi instant a bubuit,
Rămânând cu toţi…tablou.
Poporului român
a ales pe Şoşoacă senator
Caligula Imperator
Și-a făcut calul senator.
Poporul de origini dacă,
Și-a făcut şi el… o vacă.
Şoferul de vidanjă
La psiholog deschise cabinetul,
Să-şi spună oful supărat,
Că el, şoferul de vidanjă, bietul
Se enervează, din orişice căcat…
Lui Diana Şoşoacă
A râvnit Miss Senator,
Dar fiind prea dolofană,
S-a ales foarte uşor,
Cu premiul: Ana A-slană.
Unui curvar
Umblând din floare-n floare,
Finalul i-a fost scris,
Şi acuma trage tare,
C-o muncă de sisifilis.
Poze sexy zi de zi,
Ea postează pe feisbuc,
Însă n-a actualizat,
Şi că s-a măritat.
Diana Şoşoacă - discurs de la protestele minerilor
Şoşoacă strigă în mulţime:
“Lăsaţi minerii să intre-n mine”
Ortacii curs îndemnului să dea,
Stau toţi la rând, să intre-n ea.
Lui Diana Şoşoacă
Minerii închişi în subteran,
Aud cum strigă aleasa, tocmai de la Deva,
Şi speriaţi de glasul grobian,
Decid să-şi prelungească greva.
Epigrame XXV
Soţiei
A făcut un tort elen,
Cum nu mai găseşti de fel,
Gustul e de fond de ten,
Iar miros Coco – Chanel!
Reacţie
Soţia mea când e nervoasă,
Face scene şi suspină,
Eu, timid de după masă,
Nu fac decât pantomimă.
La dentist
Mi-am dus soacra la dentist,
Şi-am rămas profund perplex,
Că-acest doctor specialist,
Din gură-i extrase-un DEX.
Comemorare
Furioasă pe răposatul,
C-a strâns-o mereu cu uşa,
I-a făcut incineratul,
Şi-apoi i-a vândut cenuşa.
Efecte
I-am promis tot adevărul,
Când mi-am cunoscut soţia,
Iar de mint să-mi cadă părul,
Şi astfel mi-apăru chelia.
Unui pescar
Plecă-n zori la pescuit,
Vremea bună îl aţâţă,
Nada i s-a potrivit,
Pescui pe mal o fâţă.
Lui Antonio Banderas
Antonio cu barba mare,
Plimbându-se printr-un oraş,
E întrebat de-un oarecare,
Nu ai maestre…Ban de ras!
Romantică
Am invitat-o la Constanţa,
Pe-a mea superbă blondă Tanţa,
Poeme recitindu-i din prezidiu,
Am rămas…Eu şi Ovidiu!
Soţiei
O alintam răţuşca mea,
Ea tăcea, şi-n juru-mi ţopăie,
Dar după nunta pe care-o aştepta,
A început strident să măcăie.
Ispită
Când frumoasa mea blondină,
Se coborî şi ea-n piscină,
Lâng-un june fără barbă,
Apa a început să fiarbă.
Lumea azi
Lumea toată aleargă, aleargă,
Pământul întruna se-nvârte,
Urma ei grabnic s-o șteargă,
În nesfârșite abisuri s-o uite.
Se înmoaie lacrima-n lacrimă,
Plâng mame când nasc un copil,
Tații-l primesc ca pe-o patimă,
Iar totul din jur li se pare ostil.
E foșnet și-n suflet, și-afară,
Pământul înghite bucurii și iubiri,
Grâu-i uscat iar pâinea amară,
E spaimă și groază-n clădiri.
Trăim izolați de oameni și lume,
Suntem conectați invizibil la ură,
Găsim vinovați cu nume, prenume,
Apoi instalăm peste tot dictatură.
Omul hulpav aleargă, aleargă,
Pământul mai tare se-nvârte,
Urma lui grabnic s-o șteargă,
În nesfârșite abisuri să-l uite.
Gemete …
Gemete sunt trăirile mele,
Picuri de neant şi de stele,
Ţipăt de râmă strivită,
Mângâiere neoferită.
Mă înţeapă un trandafir în demenţă,
Iubirea din mine cere clemenţă,
Privirea spre cer îmi este întoarsă,
A trăi… mi se pare o farsă.
De oameni mă separă umanul,
Prieten îmi este iarăşi duşmanul,
Alături de harpă-i o sfântă,
Şi melodii depravate îmi cântă.
Fluturi se sinucid spre amurg,
Fericit îi priveşte un demiurg,
Aud cum putrezeşte iubirea,
Cobor în abis, să jelesc omenirea.
Zâna pădurii
Azi am pornit de cu zori la pețit,
Cu inima beată și clocot în sânge,
De sute de gânduri sunt hăituit,
Grumazul un laț parcă-l strânge.
-Haideți prieteni cu mine-n pețit,
La zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Astăzi e soare și frunza e verde,
Iar zâna doarme în al lunii pridvor,
Focul iubirii în oase îmi fierbe,
Prin vene îmi curge un rece izvor.
Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,
Mai bine dați-mi poiana cu flori,
Prindeți fluturi, gândaci, licurici,
În brațe să ajung cu mii de culori.
Și tot mai adânc în pădure pătrund,
Iar arbori mai tineri în hohote râd,
Șerpii de frică sub frunze se-ascund,
Și ochi în desișuri se văd cum surâd.
Bezna, încet, în pădure se lasă,
Și drumu-i mai greu iar zâna departe,
-Haide fârtate, să mergem acasă,
Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.
Și luna lucește pe fețele noastre,
De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,
Frunzele par acum toate albastre,
Și parcă pășim pe o apă de foc.
Deodată se aude un trosnet de piatră,
Și brusc, o lumină, pădurea lovește,
Frunza tresare iar câinii o latră,
Și-n piept simt un foc cum arde orbește.
-Să fugim! Strigară amicii cu toții,
Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,
Iar toată ființa îmi vibra de emoții,
Căci eu, o vedeam, printre copaci.
-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,
E zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Dar focul mă arde și-n umărul drept,
La nuntă sosi vânători și gonaci,
Pădurea mă strânge cu milă la piept,
Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.
-Haideți prieteni, de ce nu dansați?
Mireasa îmi este atât de frumoasă,
De ce peste mine doar lacrimi vărsați?
Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.
Spuneți-i măicuței că sunt însurat,
Cu zâna pădurii cu ochii de soare,
Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,
Peste arbori și flori, poieni și izvoare.
Lirismul absolut
Vreau să izbucnesc într-o explozie cu tot ce am în mine,
Cu toată energia să curg, să mă descompun,
Distrugerea mea să fie artă, inspiraţii, suspine,
Şi toate trăirile avute într-o singură vorbă să le adun.
Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine,
Moartea mea să fie triumful meu …
Până dincolo de margini să zbor îmi vine,
Şi să realizez distrugerea propriului “eu”.
Nasc în nebunia mea un apocaliptic vis,
Cu toate viziunile de sfârşit ca în crepuscule,
Prin el minciuna triumfă iar adevăru-i învins,
Iar trupul mi-e devorat de vietăţi minuscule.
M-am închis într-o noapte de veci,
Am trecut dincolo de sentiment şi poezie,
Toate căldurile trupului îmi sunt reci,
Iar tot ce e logic, pare o mare inepţie.
În această închidere nimic nu mă interesează,
În afară de chinurile şi voluptăţile nebuniei,
Aici chiar şi nimicul clocoteşte şi distrează,
E un tărâm paroxist al haosului şi poeziei.