Un orb...

Rugăciunile înălţate spre cer,

Le-am aflat îngropate-n pământ,

Sunt omul de paie, stingher,

Clădit din lut şi cuvânt.

Asist la naşteri suspecte,

Şi intru-n travaliu pentr-o idee,

Mişcările-mi sunt zvâcniri imperfecte,

Pierdute într-un spital, pe-o alee.

În mâini şi picioare port cuie bătute,

Dar nu îmi găsesc încă cruce,

Înaltul prelat cu idei preconcepute,

Anateme şi prescuri îmi aduce.

S-a lepădat şi universul de mine,

Foiala îmi intră ca o boală în trup,

Încep să cânt câteva imnuri creştine,

Vin demoni şi dansează lângă mine în grup.

Mii de sihaştri se roagă în cor,

Chilii şi bordeie s-au luminat,

Însă cum pot acum pe pământ ca să mor,

Când în cer sufletul nu-mi poate fi judecat?

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Mă simt ca un țărm de valuri lovit,

Ca peștele orb după râmă lihnit,

Ca razele lunii ce-n crepusculi se scurg,

Eu, roșul nisip vânturat în amurg.

Stavilopozii m-apasă întruna pe ploape,

Ochii-i deschid jumătate sub ape,

Acostează corăbii pe brațul meu stâng,

Uitate de vreme ancore plâng.

Noaptea se lasă lunecând prin ravene,

Marea îmi curge sfioasă prin vene,

Ochii-mi sclipesc ca un far rătăcit,

Căutând spre corăbii dacă tu ai sosit.

Nisipul mi-l cern sub priviri de stihii,

Numele-n zori să vii să ți-l scrii,

Dig să mă fac peste apa întreagă,

Niciodată valul, lovind să îl șteargă.

Mai demult, strãmoşii noştri

Erau simpli şi modeşti:

Mâncau brânzã şi slãninã,

Purtau nume româneşti.

Dar veni modernizarea,

Ca un tãvãlug, din Vest:

Nu mai recunoşti românul

Nici în vorbã, nici în gest!

Nu mai ştie spune: "Bunã!"

Ci, "Hello!" şi "How are you?"

Zice "Go!", în loc de "Pleacã!",

Cât şi "No!", în loc de "Nu!".

Bând un pumn de apã rece

- Fãrã sã fim provocaţi -

Ne prostim, pe zi ce trece

Precum "Geniul din Carpaţi".

Dacã vechea pãlãrie

O purta spre-obrazul stâng,

Astãzi poartã-n cap o creastã,

Cu "allurã" de nãtâng!

Nu mai pot lucra românii

Dacã nu primesc un "like";

Nici la stânã nu se urcã

Dacã n-au adidaşi "Nike"!

Cel ce-şi învelea piciorul

Cu obiele de viţel,

Poart-acum haine de firmã:

Numai DIESEL vezi pe el!

Sã ne vadã Cuza-Vodã

Ce figuri avem în cap! ...

Ne-ar şi înjuga îndatã

La un car fãrã proţap!

M-am trezit într-o dimineață pe la patru jumate,

Cu ochii plini de lacrimi și inima-n păcate,

O boală-n mine arde,

Neputința mă bate,

Și necunoscutu-mi șoptește că sunt nepregătită.

Unde e eu cea din trecut?

De ce s-a risipit în norii cenușii ai toamnei?

M-a alungat mai departe.

M-a dat afară.

Nu a vrut să mai fi putut.

Plâng.Plâng , dar cu ce folos ?

Din ce pricină trece timpul meu?

Trec și nu-mi vindec sufletul,

Îmi las doar cicatrici,

Adânci ca un ocean secetos.

Sper că mă-nțelegi,sper că nu mă consideri pierdută,

Sunt doar o adolescentă

Care încearcă să trăiască

Într-un distinct mod decât cel normal.

Am zile în care consum alcool,

Dar nu-s alcoolică.

Am zile în care nici nu mănânc,

Dar da, sunt anemică.

Încerc să renunț la vicii.

Să fii anemic e un lucru groaznic.

Personal,simt cum corpul mi-e preluat

De o identitate necunoscută.

M-am plictisit de acel sfat:

"Ia și mănâncă!"

Ei cred că e așa ușor să o faci,

Dar când ajungi să fii în situația de față

Realizezi că e chiar greu.

Dezamăgirea apare când nu reușești

Și îți e din ce în ce mai rău...

Mi-e frică de înălţimi,

De pereţi curbi şi roşii,

De petale de creier,

Ce-mi muşcă din gânduri,

De mine şi floarea de colţ,

De ape uscate şi falnice bolţi.

Mi-e dulce să calc pe nisipuri cernute,

Să-mi chem tovarăşii la un taifas,

Să împrăştii cuvinte murdare,

Şi să beau cu cine-a rămas.

Tu lasă străinii să-ți numere paşii,

Tu lasă-i pe alții să te admire,

Bea cupa plăcerii doar cu vrăjmașii,

Stârnind la tot pasul uimire.

Îmbracă și pielea de oaie-ntre oi,

Dansează-n biserici și pe morminte,

Aruncă în soare apoi cu noroi,

Și fii doar copil, niciodată părinte.

Comandă șampanii, petreceri, dezmăț,

Dă foc la casă și dormi în copac,

Apoi bagă-ți singur gâtleju-n juvăț,

Și trage pe nas cel mai strașnic tabac.

Luptă române pentru bucata de pâine!

Alină-ți cumplita viață de câine,

Scoală și lasă-ți în urmă cocioaba,

Că nimeni nu-ți va da niciodată degeaba.

Luptă române pentru blidul de apă!

Cinstește-ți strămoșul de-acolo din groapă,

Căci ție în soartă pe veci este scris,

Să nu primești niciodată nimica gratis.

Luptă române pentru cămașa de in!

Îmbracă-ți copiii și chiar pe străin,

Șterge-ți sudoarea și nu uita niciodată,

Că pentru tine nimic nu este fără de plată.

Luptă române pentru al țării pământ!

Pentru graiul cel dulce și sfânt,

Smerit să primești și aspra dojană,

Dar nu accepta de la dușmani pomană.

Luptă române pentru tine și neam!

Pentru soarele ce-ți zâmbește la geam,

Și-ți vei primi negreșit răsplata regală,

Atunci când va fi... Judecata finală!

Astronom

Telescop şi-a cumpărat,

Însă nu să cate-n stele,

Ci să vadă de sub pat,

De-a plecat a sa muiere.

Unui astronom

Sus pe cerul înstelat,

Cată întruna cu luneta,

Însă alăturea-i în pat,

Găuri negre îl atrag.

Unui astronom

Astronom vrând să se facă,

Şi-a luat ochean de clasă,

Dar l-a lepădat de îndată,

Văzând gaura de-acasă.

Examen de angajare secretară

Proba scrisă stă să-nceapă,

Dar o blondă din fundal:

- Voi sări această etapă,

Mă pricep doar la oral...

Corona virusul

M-a atins cu degetul, m-a pipăit,

Şi-am zis că iau Corona negreşit,

Dar până boala o să - mi vină,

Eu, m-am mutat la e în carantină.

Atac de poantă

M-a-mpuns la inimă şi-am zis că-s mort,

Chiar am făcut o mare dramă,

Dar nu a fost atac de cord,

Ci, un atac de poantă, dat de-o epigramă.

Atac

M-a insultat c-o vorbă dură,

Şi mă ataca mereu în plen,

Dar i-am pus lacătul la gură,

Când i-am răspuns cu un catren.

Apocalipsa

Toţi se plâng că-i bate Domnul,

Că-i omoară cu “Corona” …

Dar din zori, până-i ia somnul,

Ei petrec doar cu Mamona.

Genetică – epidemia de Corona virus în Italia

Cei mai bravi au fost romanii,

Au creat chiar mari imperii,

Azi s-ascund ca şobolanii,

Le e frică de bacterii.

La terasă în pandemie

O Corona a comandat,

Şi-a aştepta cu gâtu-uscat,

Vine băiatu’… a strigat,

Şi înspre el a strănutat.

Dacă vrei să-mparţi cu mine,

Negreşit a ta durere,

Am un umăr care ţine,

Doar amar şi clipe grele.

Iar atunci când o întristare,

Te apasă şi te doare,

Îţi ofer o îmbrăţişare,

Ruptă de la soare.

Iar când lacrimile amare,

Îţi curg râuri pe obraz,

Am la inimă o licoare,

Ce te scoate din necaz.

Prinde mâna ce se-ntinde,

Să te sprijine la greu,

E prietenul ce-ţi simte,

Sufletul şi oful său.

Am râs când m-am născut,

la fel când mi-a căzut primul dinte.

Râdeam când mă băteau părinţii,

la fel când venea noaptea.

Am râs în durere,

la fel în clipele de tristeţe.

Am râs în faţa morţii,

la fel chiar de destinul meu.

Am râs de tot și de toate, dar în același timp,

m-am plâns pe mine…