Un orb...
Un orb, pe vechea alee, cântă
Un cântec trist, și afară plouă,
Iar ploaia macină, frământă,
O lume tristă, ruptă pe din două.
Și picuri curg duios pe-arcuș,
Iar toamna pare că dansează,
În ochii săi își fac umil culcuș,
Întunecimi ce veșnic îl veghează.
Nu știi de-i el sau cântul geme,
De e prezent, trecut ori infinit,
Iar ploaia macină încet poeme,
Și cântul său de ceruri e sfințit.
Ciupește coarda virtuos,
Iar scripca voluptuos repede
Spre cer un sunet impetuos,
Pe care orbul nu-l aude, ci îl vede...
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 28 июня 2024
Добавлено в избранное: 2
Комментарий: 1
Просмотры: 422
Комментарий
Стихи из этой категории
Cântecul nopții
Cântecul nopții, adiere sublimă,
Înserarea misterioasă, vis de aur.
Ritmuri stelare, tainică simfonie,
În liniștea ce îmbrățișează timpul.
Nopțile cântă în ecouri fără margini,
Melodii de stele, în dans cosmic.
Notele se împletesc într-un cor divin,
Povești nespuse, secrete ascunse.
Sub cerul întunecat, cântecul răsare,
Ode ale tăcerii, povești neînțelese.
Vorbește-n șoaptă, cuvinte îngemănate,
Cântecul nopții dezvăluie iubirea.
În umbra lunii pline, versurile dansează,
Sufletele se unesc într-o armonie tandră.
Cântecul nopții strigă către inimi ratace,
Doruri ascun Cântecul nopții, mister adânc,
Înserarea îmbrățișează cerul senin.
Rimele se leagă într-un dans tandru,
În tăcerea ce ascunde visuri nebune.
Stelele cântă în lumini strălucitoare,
Melodii fără cuvinte, doar înțelese de suflete.
Noaptea răspunde cu ecouri de iubire,
Cântecul nopții ne poartă pe aripi de dor.
Prin întuneric, versurile se rostesc,
Povești nespuse prind viață în melodie.
Nopțile cântă tainic, în ritmuri divine,
În liniștea ce aduce alinare și armonie.
Sub lună plină, cuvintele se împreunează,
Sufletele se unesc într-o simfonie divină.
Cântecul nopții ne cheamă la visare,
În universul său
Vârtejul gândurilor mele
Gândurile mele sunt ca un vârtej în minte, Se rotesc și se ciocnesc fără oprire, Unele îmi aduc fericirea, altele mă lasă în durere, Dar fiecare mi se pare o comoară prețioasă, o comoară a vieții mele.
Sunt gânduri de iubire, de speranță și de dor, Sunt gânduri care mă încurajează să zbor, Sunt gânduri care mă fac să plâng și să râd, Sunt gânduri care mă îndrumă și mă fac să privesc înainte cu curaj.
În gândurile mele se ascund cele mai adânci secrete, Secretele mele cele mai intime și cele mai discrete, Sunt gândurile care mă fac să mă cunosc mai bine, Sunt gândurile care mă ajută să îmi găsesc drumul și să mă definească pe mine.
În liniștea nopții sau în zgomotul agitat al lumii, Gândurile mele îmi aduc liniștea, îmi dau putere și curaj, Ele sunt cele care mă înconjoară mereu, Gândurile mele, a mea comoară adevărată, pentru totdeauna.
În căutare
In asta viata ce-o traiesti
Nu-i usor sa te gasesti,
Sa realizezi cu-adevarat
Cu ce scop ai fost creat.
Regina nopții
Noaptea, pritetena mea
Cât de secretoasă poate fi ea!
Am noroc cu divinele stele,
Care-mi spun secrete superbe.
Dar cerul cel miraculos,
O dar păcat că e atât de mincinos..
Doar vorbe spuse pe de rost,
Uneori spuse fără rost.
Acum mărturisește-mi mie,
Există vreo magie,
Să te pot privi o veșnicie?
Te rog răspunde-mi tu mie..
Dar cine sunt eu?
Un simplu nor,
Care s-a îndrăgostit arzător,
De regina nopților.
Al treisprezecelea ceas
Când toate ușile dispar,
rămâne vântul.
Îl poți locui.
Acolo nu e nici „eu”,
nici „timp”,
doar floarea care se deschide
fără martor.
Cântecul nopții
Cântecul nopții, adiere sublimă,
Înserarea misterioasă, vis de aur.
Ritmuri stelare, tainică simfonie,
În liniștea ce îmbrățișează timpul.
Nopțile cântă în ecouri fără margini,
Melodii de stele, în dans cosmic.
Notele se împletesc într-un cor divin,
Povești nespuse, secrete ascunse.
Sub cerul întunecat, cântecul răsare,
Ode ale tăcerii, povești neînțelese.
Vorbește-n șoaptă, cuvinte îngemănate,
Cântecul nopții dezvăluie iubirea.
În umbra lunii pline, versurile dansează,
Sufletele se unesc într-o armonie tandră.
Cântecul nopții strigă către inimi ratace,
Doruri ascun Cântecul nopții, mister adânc,
Înserarea îmbrățișează cerul senin.
Rimele se leagă într-un dans tandru,
În tăcerea ce ascunde visuri nebune.
Stelele cântă în lumini strălucitoare,
Melodii fără cuvinte, doar înțelese de suflete.
Noaptea răspunde cu ecouri de iubire,
Cântecul nopții ne poartă pe aripi de dor.
Prin întuneric, versurile se rostesc,
Povești nespuse prind viață în melodie.
Nopțile cântă tainic, în ritmuri divine,
În liniștea ce aduce alinare și armonie.
Sub lună plină, cuvintele se împreunează,
Sufletele se unesc într-o simfonie divină.
Cântecul nopții ne cheamă la visare,
În universul său
Vârtejul gândurilor mele
Gândurile mele sunt ca un vârtej în minte, Se rotesc și se ciocnesc fără oprire, Unele îmi aduc fericirea, altele mă lasă în durere, Dar fiecare mi se pare o comoară prețioasă, o comoară a vieții mele.
Sunt gânduri de iubire, de speranță și de dor, Sunt gânduri care mă încurajează să zbor, Sunt gânduri care mă fac să plâng și să râd, Sunt gânduri care mă îndrumă și mă fac să privesc înainte cu curaj.
În gândurile mele se ascund cele mai adânci secrete, Secretele mele cele mai intime și cele mai discrete, Sunt gândurile care mă fac să mă cunosc mai bine, Sunt gândurile care mă ajută să îmi găsesc drumul și să mă definească pe mine.
În liniștea nopții sau în zgomotul agitat al lumii, Gândurile mele îmi aduc liniștea, îmi dau putere și curaj, Ele sunt cele care mă înconjoară mereu, Gândurile mele, a mea comoară adevărată, pentru totdeauna.
În căutare
In asta viata ce-o traiesti
Nu-i usor sa te gasesti,
Sa realizezi cu-adevarat
Cu ce scop ai fost creat.
Regina nopții
Noaptea, pritetena mea
Cât de secretoasă poate fi ea!
Am noroc cu divinele stele,
Care-mi spun secrete superbe.
Dar cerul cel miraculos,
O dar păcat că e atât de mincinos..
Doar vorbe spuse pe de rost,
Uneori spuse fără rost.
Acum mărturisește-mi mie,
Există vreo magie,
Să te pot privi o veșnicie?
Te rog răspunde-mi tu mie..
Dar cine sunt eu?
Un simplu nor,
Care s-a îndrăgostit arzător,
De regina nopților.
Al treisprezecelea ceas
Când toate ușile dispar,
rămâne vântul.
Îl poți locui.
Acolo nu e nici „eu”,
nici „timp”,
doar floarea care se deschide
fără martor.
Другие стихотворения автора
Timpul
De ce treci aşa de iute,
Şi mă faci să par bătrân,
Peste clipe zeci şi sute,
Să nu pot să fiu stăpân?
Zile, ani, veacuri şi ere,
Sunt ai tăi copii despotici,
Ce-mi transformă în himere,
Vise, dragoste, putere.
Cu voci de orologii mă-nspăimânţi,
Clepsidra mi-o impui ca judecată,
Şi ale mele rugăminţi fierbinţi,
Le aud în vremuri de-altădată.
În găuri negre vreau să mă arunc,
Şi în vârtejuri să mă înfirip,
În univers ori haos să ajung,
Acolo unde timpul e nimic.
Umbra mea, rana mea
Mi-s zilele din ce în ce mai triste,
Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,
Spre cer înalț lungi acatiste,
Deși de vină-s numai dânșii.
Absorb lumini tot mai obscure,
Și bântui drumuri lungi, ferite,
Din mine crește falnic o pădure,
Și-n loc de ramuri cresc cuțite.
E nefiresc dar umbra-mi curge,
Și nici nu stă-n lumina mea,
De fapt e rana mea cu sânge,
Și dâra strălucind în urma sa.
E-un râu ce-și scurmă albia în taină,
Pe maluri plâng fantomele din el,
Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,
Pe care-o port în drumul meu stingher.
Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,
În visuri stinse-n focuri prea devreme,
Și-n mine ascund un dor primordial,
Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.
Pe cer mi-e steaua fără strălucire,
Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,
Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,
De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.
Singurătate
Trist am ajuns acum înspre amurg,
Să mă ascund la mine-n casă,
Odaia sumbră kilometric s-o parcurg,
Iar glasul să mi-l sting din fașă.
De câțiva ani nu mă cunoaște poarta,
Iar barba-mi mătură podeaua,
O scurtă linie mi-i astăzi toată harta,
Iar ceru-mi este nefiresc perdeaua.
Dar nici așa nu pot să fiu de tot uitat,
Că-mi croncăne la geam un corb anost,
Și-apoi cu ochiul negru și corpul dezpănat,
Îmi cere ca să-și facă pervazul adăpost.
Se mai aude vag la gard câte-un vecin,
Ce-i curios să știe unde-mi țin cadavrul,
Îl las s-aștepte căci timp mai am puțin,
Și-apoi o să-i donez și trupul și năravul.
Dar azi îmi vine ca să petrec cu ciudă,
Să sparg ca un bețiv tavanul și podeaua,
Să râd de voi, ascuns sub iarba crudă,
Și învelit de rouă să-mi savurez cafeaua,
Iar hohotul de râs doar moartea să-l audă,
Să vină furibund să-mi prăbușească steaua.
Presentimentul nebuniei
Întreaga fiinţă mi-e într-o beţie totală,
Resortul intim de real se rupe,
Frânturi de imagini mă spulberă năvală,
Iar neantul încearcă să m-astupe.
Luciditatea nu poate să-mi dureze,
Mai mult decât o sclipire lungă …
Bucăţi din creier încep să-mi vibreze,
Iar ochii din orbite se alungă.
La înălţimi mult prea mari sunt ridicat,
Încep să mă clatin, îmi pierd siguranţa,
Corpul mi-e moale, de un vârtej e purtat,
E redus la iluzii, muşc discordanţa …
Mă izbesc violent de pământ,
În acelaşi timp par să explodez,
Întreaga viaţă trăită e un cuvânt,
Ce nu mai pot să-l memorez.
Gata … sunt înecat de relaxare,
Râd şi plâng totodată,
Sunt bucuros, trist şi cad din picioare,
Îmi simt inima curată.
Nu mai am nici o problemă lumească,
Nu mai sufăr de nici o mizerie,
Nu poate nimic să mă mai oprească,
Nu mai am formă, margini ori materie.
Epigrame XIV
Unui inginer agronom
Agronomul i se spune,
Şi-are o toană cam ciudată,
Seamănă intenţii bune,
Dar nu răsare niciodată.
Vecinei
Când l-ai luat de concubin,
Ştiai doar că e pocăit,
Dar după ce-aţi servit un vin,
Ai constatat că-i şi pocit.
Unui guraliv
turuie ca o muiere
La cum te porţi măi frăţioare,
Şi cum fierbe-n tine seva,
Eu fac acum cu toţi prinsoare,
Că tu te tragi numai din Eva.
Unuia cu nasul mare
Ce talent pe al meu frate,
A prezis tot într-un glas,
Şi nu prin divinitate,
Ci, prin fapt…că are nas.
Unui beţiv - bea numai vinuri demiseci
Bând doar vin de Murfatlar,
De nimic nu ai habar,
Şi-mi permit ca să disec,
Vinu-i demi, capu-i sec.
Unui guraliv
Că spui multe, o ştim toţi,
Şi-ai audienţă cultă,
Dar din toţi care-i socoţi,
Numai surzii te-ascultă.
Născut în Ianuarie
An de an doar neplăceri,
C-ale sale primăveri,
Cum nu e deloc firesc,
Doar în iarnă se-mplinesc.
Unui datornic
Cu milioane te-am împrumutat,
Dar simt că n-am să văd un ort,
Căci, ca să scapi ai declarat,
Că pentru tine, eu sunt mort.
Unora
Toţi mă fac zgârcit, avar
Că-s mereu cu punga spartă,
Dar apoi umili apar,
Şi cerşesc la mine-n poartă.
Unei jâmbate
Te-am pozat să-ţi ţin isonul,
Şi-ai ieşit aşa jâmbată,
Că mi s-a blocat I-phonul,
Şi-a sa husă… e voalată.
Semne
Vioi vă îndreptați spre dezastru,
Într-o lume de chipuri cioplite,
Pe cer nu mai e nici un astru,
Iar lumina-i și ea pe sfârșite.
Născociți zi de zi Dumnezei,
Şi-i rugați să vă-adune comori,
Veți sluji permanent pentru ei,
De veți fi desfătați în orori.
Vă adunați mai apoi în biserici,
Și surâdeți prostesc la icoane,
Blesteme aruncați peste clerici,
Înfingând în Iisus mii de piroane.
Peste tot se zăresc cimitire,
Însă eu mă întorc la obârșii,
Și dispar neînsemnat ca o știre,
Ca un apus fericit pentru dânșii,
Ca un dor schingiuit de iubire,
Ca un semn pentru-a doua venire.
Timpul
De ce treci aşa de iute,
Şi mă faci să par bătrân,
Peste clipe zeci şi sute,
Să nu pot să fiu stăpân?
Zile, ani, veacuri şi ere,
Sunt ai tăi copii despotici,
Ce-mi transformă în himere,
Vise, dragoste, putere.
Cu voci de orologii mă-nspăimânţi,
Clepsidra mi-o impui ca judecată,
Şi ale mele rugăminţi fierbinţi,
Le aud în vremuri de-altădată.
În găuri negre vreau să mă arunc,
Şi în vârtejuri să mă înfirip,
În univers ori haos să ajung,
Acolo unde timpul e nimic.
Umbra mea, rana mea
Mi-s zilele din ce în ce mai triste,
Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,
Spre cer înalț lungi acatiste,
Deși de vină-s numai dânșii.
Absorb lumini tot mai obscure,
Și bântui drumuri lungi, ferite,
Din mine crește falnic o pădure,
Și-n loc de ramuri cresc cuțite.
E nefiresc dar umbra-mi curge,
Și nici nu stă-n lumina mea,
De fapt e rana mea cu sânge,
Și dâra strălucind în urma sa.
E-un râu ce-și scurmă albia în taină,
Pe maluri plâng fantomele din el,
Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,
Pe care-o port în drumul meu stingher.
Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,
În visuri stinse-n focuri prea devreme,
Și-n mine ascund un dor primordial,
Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.
Pe cer mi-e steaua fără strălucire,
Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,
Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,
De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.
Singurătate
Trist am ajuns acum înspre amurg,
Să mă ascund la mine-n casă,
Odaia sumbră kilometric s-o parcurg,
Iar glasul să mi-l sting din fașă.
De câțiva ani nu mă cunoaște poarta,
Iar barba-mi mătură podeaua,
O scurtă linie mi-i astăzi toată harta,
Iar ceru-mi este nefiresc perdeaua.
Dar nici așa nu pot să fiu de tot uitat,
Că-mi croncăne la geam un corb anost,
Și-apoi cu ochiul negru și corpul dezpănat,
Îmi cere ca să-și facă pervazul adăpost.
Se mai aude vag la gard câte-un vecin,
Ce-i curios să știe unde-mi țin cadavrul,
Îl las s-aștepte căci timp mai am puțin,
Și-apoi o să-i donez și trupul și năravul.
Dar azi îmi vine ca să petrec cu ciudă,
Să sparg ca un bețiv tavanul și podeaua,
Să râd de voi, ascuns sub iarba crudă,
Și învelit de rouă să-mi savurez cafeaua,
Iar hohotul de râs doar moartea să-l audă,
Să vină furibund să-mi prăbușească steaua.
Presentimentul nebuniei
Întreaga fiinţă mi-e într-o beţie totală,
Resortul intim de real se rupe,
Frânturi de imagini mă spulberă năvală,
Iar neantul încearcă să m-astupe.
Luciditatea nu poate să-mi dureze,
Mai mult decât o sclipire lungă …
Bucăţi din creier încep să-mi vibreze,
Iar ochii din orbite se alungă.
La înălţimi mult prea mari sunt ridicat,
Încep să mă clatin, îmi pierd siguranţa,
Corpul mi-e moale, de un vârtej e purtat,
E redus la iluzii, muşc discordanţa …
Mă izbesc violent de pământ,
În acelaşi timp par să explodez,
Întreaga viaţă trăită e un cuvânt,
Ce nu mai pot să-l memorez.
Gata … sunt înecat de relaxare,
Râd şi plâng totodată,
Sunt bucuros, trist şi cad din picioare,
Îmi simt inima curată.
Nu mai am nici o problemă lumească,
Nu mai sufăr de nici o mizerie,
Nu poate nimic să mă mai oprească,
Nu mai am formă, margini ori materie.
Epigrame XIV
Unui inginer agronom
Agronomul i se spune,
Şi-are o toană cam ciudată,
Seamănă intenţii bune,
Dar nu răsare niciodată.
Vecinei
Când l-ai luat de concubin,
Ştiai doar că e pocăit,
Dar după ce-aţi servit un vin,
Ai constatat că-i şi pocit.
Unui guraliv
turuie ca o muiere
La cum te porţi măi frăţioare,
Şi cum fierbe-n tine seva,
Eu fac acum cu toţi prinsoare,
Că tu te tragi numai din Eva.
Unuia cu nasul mare
Ce talent pe al meu frate,
A prezis tot într-un glas,
Şi nu prin divinitate,
Ci, prin fapt…că are nas.
Unui beţiv - bea numai vinuri demiseci
Bând doar vin de Murfatlar,
De nimic nu ai habar,
Şi-mi permit ca să disec,
Vinu-i demi, capu-i sec.
Unui guraliv
Că spui multe, o ştim toţi,
Şi-ai audienţă cultă,
Dar din toţi care-i socoţi,
Numai surzii te-ascultă.
Născut în Ianuarie
An de an doar neplăceri,
C-ale sale primăveri,
Cum nu e deloc firesc,
Doar în iarnă se-mplinesc.
Unui datornic
Cu milioane te-am împrumutat,
Dar simt că n-am să văd un ort,
Căci, ca să scapi ai declarat,
Că pentru tine, eu sunt mort.
Unora
Toţi mă fac zgârcit, avar
Că-s mereu cu punga spartă,
Dar apoi umili apar,
Şi cerşesc la mine-n poartă.
Unei jâmbate
Te-am pozat să-ţi ţin isonul,
Şi-ai ieşit aşa jâmbată,
Că mi s-a blocat I-phonul,
Şi-a sa husă… e voalată.
Semne
Vioi vă îndreptați spre dezastru,
Într-o lume de chipuri cioplite,
Pe cer nu mai e nici un astru,
Iar lumina-i și ea pe sfârșite.
Născociți zi de zi Dumnezei,
Şi-i rugați să vă-adune comori,
Veți sluji permanent pentru ei,
De veți fi desfătați în orori.
Vă adunați mai apoi în biserici,
Și surâdeți prostesc la icoane,
Blesteme aruncați peste clerici,
Înfingând în Iisus mii de piroane.
Peste tot se zăresc cimitire,
Însă eu mă întorc la obârșii,
Și dispar neînsemnat ca o știre,
Ca un apus fericit pentru dânșii,
Ca un dor schingiuit de iubire,
Ca un semn pentru-a doua venire.
Silvia Mihalachi