(!) Nu fuma , nu este bine !

Iubitul meu cu ochi căprui

Unde îmi fugi în miez de noapte

Caci asa îmi faci  mereu

Si nimic nu v ar desparte

Si nu imi este frica

Căci ceea ce răsari culegi

Dar tu ? Iubitul meu ...

N ai sa culegi în miez de noapte

Și îți vad chipul la fereastra

Atunci când te strecori

Căci usa zdruna când o deschizi

Și parca mi dă fiori

Iubitul meu cu ochi căprui

Nu ți ar fi vreodată frică

Sa va vad pe amândoi

În bezna lunii arginti

Pe a noastra bancă mică

Zile-n rânduri se stergeau,

Sentimente risipeau,

De cînd chipul tău n-apare

Pe retina mea-n cărare.

N-am scris file în urmare

Emotiv la a ta uitare,

Sufletul în dezolare

În a șaptea așteptare.

Au apus zile senine,

Cândva de armonie pline,

Am ajuns fire străine

Ce nu se cunosc pe sine.

Acum în inimă doar ploaie

Ce-neacă orice vibrare,

Ochii mei nu m-ai văd soare,

Privirea mea în închisoare.

(În a șaptea așteptare/ part 2)

Sunt Georgiana, o fată de la țară,

Ce bagă toată lumea în boală.

Dacă aud ceva de mine,

Sar cu gura pe tine.

Am un caracter frumos și unul nemilos,

Că așa trebuie să fii la țară cu unii.

Eu așa am fost crescută de mică.

Tata mi-a spus: „Ai grijă, copila mea,

Că lumea este rea și, dacă văd șacali,

Sar pe voi ca niște cai.”

Eu de mică am ascultat

Și acum am învățat,

Și frații mei mai mari la fel au fost învățați.

Dar tata a murit,

Noi am rămas necăjiți.

Vorbele nu le-am uitat

Și acum am învățat.

Cu mama am rămas necăjiți și fără casă,

Nici pâine nu aveam pe masă

De când tata a plecat.

Noi nu stăm cu toții la masă,

Frații mei s-au despărțit

Și nu s-au mai întâlnit.

Dacă tata era cu noi,

Acum eram mai bine

Și stăteam cu toții în casă liniștiți, la masă.

Dar el a plecat și pe mama a lăsat-o

Cu cinci copilași.

Tată, nu te voi uita,

Că fără tine viața e grea.

Te voi iubi mereu,

Fără tine este greu.

Am rămas cu mama noastră,

Care ne pune ce are pe masă.

Ea pe toți ne iubește

Și pe toți ne îngrijește.

Dar așa ți-a fost soarta să nu ne mai poți vedea.

Vreau să te uit, dar nu pot, e prea mult,

Prea adânc mi-ai intrat, prea adesea te-ascult.

Ești fumul ce urcă din gânduri tăcute,

Ești glasul ce-mi sună din vise pierdute.

Mi-e dor și când plouă, și când e senin,

Căci toate-mi vorbesc despre tine, sublim.

Te simt când pășesc prin orașul pustiu,

Când lumea e-n grabă, iar eu doar târziu.

Vreau să te uit, dar mi-e plin universul

De tine – de râsul, de pașii, de versul

Pe care-l rosteam când eram amândoi,

Când timpul curgea fără teamă, în doi.

Ți-am scris mii de scrisori pe hârtie de vânt,

Le-am aruncat nopții, dar tot nu te frânt.

Te văd peste tot, în vitrine, în fețe,

În gesturi străine și-n simple povețe.

Te port într-un colț, acolo, în piept,

Unde dorul se face un cântec nedrept.

Unde inima bate, dar sună ciudat –

Parcă cere un nume ce nu l-a uitat.

Vreau să te uit, dar te-aud cum respiri

În liniștea serii, în vechi amintiri.

Ai fost visul meu, și e greu să te-alung

Când toate din mine spre tine se strâng.

Mi-am promis că e gata, că nu te mai chem,

Dar gândul ți-e patimă, dorul e-un stem.

Mă mint că mi-e bine, că viața-i normală,

Dar tu ești cu mine – și-acum, și în șoapta finală.

Vreau să te uit, dar nu pot, n-am putere,

Să rup o iubire ce-a fost mângâiere.

Ai fost răsăritul din toate apusuri,

Ai fost alinarea din mii de supusuri.

Ți-am scris chiar și azi, dar n-am trimis…

Am șters tot ce era, dar nu ce mi-ai scris.

Am lăsat doar durerea, cu tine, cu noi –

O luptă ce arde și-aduce nevoi.

Vreau să te uit, dar rămâi printre rânduri,

În lacrimi ce cad tăinuite pe gânduri.

Și dacă te-aș șterge din piele, din ochi,

Tot ți-aș simți urma în pașii mei roși.

Căci unele iubiri nu se duc nici cu vreme,

Rămân tatuaje sub piele, sub semne.

Și poți să te minți că nu-ți mai pasă,

Dar inima strigă ce mintea apasă.

Vreau să te uit… dar poate-i mai bine

Să-nvăț să trăiesc cu tine-n mine.

Să nu te mai caut, dar nici să te-alung –

Să fiu împăcat, deși sufăr și plâng.

Lacrimile tale curg precum un zid care stă să sfâșie a durerii tale fragede doruri 

Și curg precum un asfințit ce își pierde lumina, lacrimile tale poartă un gust rece și amar, dar tu doar îl înghițit într-un dans al ecourilor mute

Și privești cu al tău suflet gol la zarea ce se destramă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat 

Prima dată am crezut că e din nepăsare, dar asta îți este doar răspunsul amaraciunii, iar umbra ce se reflectă câtre lac izbucnește în întrebarea friguroasă a care răsunare îngheață fiecare împrejurare a sufletului meu 

De ce eu am devenit acea ființă?

Iar privirea mea a devenit o zare îndurerată, un dor nexprimat și neînțeles de a omenirii aprige sulte 

În urma mea

nu las niciun cuvânt.

mai bine îl las în minte,

și tot doar pentru mine.

Autor  Alina Zamurca 🤍 🎀 

10.09.2024

Îmi fac traista mâine 

Și plec spre zări, bătrâne 

Spre lumi ce-ți sunt străine,

Ce le-ai văzut doar prin vitrine.

Îmi vei ura, oftând,,drum bun,,,

Iar eu promit că te mai sun.

Te vei lumina atunci la față,

Privind în urmă propria- ți viață.

La karma ce-ți purtase pică 

Și -a semănat în tine frică;

Te -ai ferecat în casa ta pustie 

Cu vise mâzgălite pe -o hârtie.

Rămas captiv în existența fadă,

Pe veci a singurătății pradă,

Ai ridicat un zid de gheață 

Și -ai săpat tunel prin ceață.

Cu jaluzele trase peste ochi,

Cu scoici de tăcere pe urechi,

Citești din cartea prăfuită,

De tine însăți șlefuită.

Asculți o melodie veche 

Și stai nopțile de veghe,

Răsucind cheia timpului 

Te pierzi În umbra ritmului.

Iar când revin, tresari, pierdut 

Ca un ecou demult tăcut 

Și -mi zâmbești atât de trist 

De parcă -n mine -ai regăsit 

Tot ce-ai pierdut cândva în tine...