Un orb...

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

To no end

In the spring, with the soul vibrating,

We wait for happiness by dreaming,

And in autumn, when hopes die,

We have a cloud left,

We all wait in vain

Happiness that never comes again,

Cradling just a fleeting dream

At night, the sky is always clear,

We soar with a mad longing for paradise,

But in the chorus we see that it was still a dream.

We all wait in vain

Happiness that eludes us

And in the soul they sift bitterly

Thoughts that deceive us,

In vain will we beg,

We will wait in vain

Happiness we always want,

They are no longer coming!

We all wait in vain

Happiness that eludes us

And in the soul they sift bitterly

Thoughts that deceive us,

In vain will we beg,

We will wait in vain

Happiness we want so much

They are no longer coming!

Întâmplări aleargă nefiresc peste mine,

Văpăiile sorții mă ating pe aripe,

Legat de un munte pământul mă ține,

Iar murmurul meu începu ca să țipe.

Carnea se zbate sub suspinul durerii,

Vene secate de sânge sorb întuneric,

Pe moarte încerc uneori să o sperii,

Dar ea mă deplânge și râde isteric.

Strigătul mamei se sfărâmă în șoapte,

Pleoapele îmi sunt cu plumb încărcate,

Orb mă cufund într-o veșnică noapte,

Fără stele și cer unde vântul nu bate.

Zvârcolirile mele dosesc mângâieri,

Neconsolat aștept condamnarea la zid,

Pe aripi îmi cresc nefiresc primăveri,

Și într-un veșnic repaos mă închid.

Judecata adevărată,

De DUMNEZEU este dată.

El sfântul judecător,

Este drept și de-ajutor.

Să ne pregătim, că iată...

Judecata ne așteaptă.

Ne rugăm și neîncetat,

Multe aveam de iertat...

Dumnezeu e iertător,

Tata care tuturor..

Cere să ne îngrijim,

De rele să ne ferim.

Lucruri bune de-s făcute 

Foarte mult o sa-ne ajute.

Dacă mă gândesc așa...

In iad nimeni nu ar vrea.

RAIUL este locul care,

Și-l dorește fiecare.

Pregătește creștine 

Să ajungi, unde ție bine.

Roagate neîncetat,

Să ai locul preferat.

Viață si fără de viață.

Viața 

Văruită în putine cuvinte

Exemple...

Copilărie

Adolescență

Iubiri

Tradari

Tinerete fără bătrânețe.

Bucurie

Tristețe

Fericire

Lacrimi si zambete

Ca într-un final 

Viata să se rezume

La o clipă 

La trecut

Si la ETERNITATE.

Florin Ristea

⁰4.02.2024.

10:00

Când voi scăpa de lanțuri Doamne,

La mâini să nu mai simt cătușa,

Să cad ca frunza peste toamne,

Iar viața să-mi deschidă ușa?

Și stau plecat, cu părul ud,

Și rumeg frunzele de dud,

Mătasea-mi crește pe sub piele,

De teamă mă-nvelesc cu stele.

Și mult aș vrea să plec, să zbor,

Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,

Spre-un iad lăuntric tot cobor,

Cărând dezamăgiri în spate.

Când voi scăpa de juguri Doamne,

Să nu mai trag ca boul de pripas?

Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,

Căci numai cerul mi-a rămas.

Îmi croncăne un corb la geam,

Crezând că-i moartea, am deschis,

Însă eram eu, și-n cioc țineam,

Coșciugul meu cu semnul interzis.

Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,

De firea mea umană și de viață,

Să fiu un fulg ori picătura ploii,

Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.

Blestemat să-ţi fie neamul,

Câine fără sânge de român,

Pe grumaz îţi şade hamul,

Şi ne vinzi la neam păgân.

Bestemată ţi-e tăcerea,

Că ascunzi sub ea venin,

Ţării i-ai vândut averea,

Şi - azi e slugă la străin.

Blestemaţi suntem şi noi,

C-am pus friţul să conducă,

Peste tot apar ciocoi,

Ce vor bani dar fără muncă.

Trist şi singur e norodul,

Mulţi, puţini, câţi am rămas,

De când a pornit exodul,

Ţara-i stinsă... fără glas.

Tot românul lucră-n lume,

Şi s-a smuls din rădăcini,

Şi-a corcit şi neam, şi nume,

Devenind treptat străini.

Blestemat neamul vă fie,

Guvernanţi şi preşedinţi,

Să pieriţi toţi pe vecie,

Să nu fiţi nicicând părinţi.

Dumnezeu a plouat peste mine,

Cu lacrimi cât bobul de rouă,

Mânat fiind de sentimente haine,

Am deschis umbrela, dorind să nu plouă.

Am căutat să sărut mâini de mojici,

M-am târât prin mizerii umane,

Am supărat pe părinţi şi amici,

Şi-am distrus iubiri diafane.

M-am înrolat în legiunea străină,

Străină de mine şi tot ce-am trăit,

Duşmani mi-am făcut dintre cei fără vină,

Iubind ce-am urât şi urând ce-am iubit.

Acum că dacă tot m-am și născut,

Prin dar divin având și dreptul a trăi,

Un pic de libertate le-am cerut,

Și mi s-a dat doar dreptu-a șovăi.

Cu toții ne plimbăm buimaci pe stradă,

Ca-ntr-un imens ospiciu de nebuni,

Și fiecare pentru celălalt e pradă,

Și-ntreg ospiciul se împarte-n națiuni.

Brancardieri mascați te pun forțat pe targă,

De n-ai vreo boală, de-ndată ți se face rost,

Și ambulanțe zgomotoase te aleargă,

Și brusc devii un pacient neștiutor și prost.

Ți-e frică să respiri și aerul din stradă,

Căci virușii subit au evadat din eprubete,

Suntem bolnavi cu toții la grămadă,

Și ne tratează specialiști din clinice secrete.

Și nu poți accepta că nu mai ești bolnav,

Că-ți vin necontenit în plic rețetele acasă,

Și undeva-n registre ești pacientul cel mai grav,

Ce răspândește boli virale și în masă.

Citești gazete ce scriu că morții umblă vii,

Și urlă clopote-n biserici a îngropăciune,

Lângă advon găsești deschise farmacii,

Să iei câte-un calmant la fiece minune.

Vai, ce ciudat, cum sănătoșii mor de-a valma,

Iar cei bolnavi aplaudă pe acei ce îi conduce,

De-atâta aplaudat îi doare seara palma,

Și nu mai pot a se ruga ori face sfânta cruce.

Iubita mea aștept de-un veac, 

A ta scrisoare rătăcită, 

Căci suferința-mi n-are leac, 

De voi lăsa-o necitită. 

Mă roade gândul zămislind trădări, 

Şi singur vreau să-mi dau sentință, 

Dar sunt cuprins de remușcări, 

Și port pe umeri neputință. 

Cu pași înceți mă îndepărtez, 

Și respirația mi-i tot mai grea, 

Iar ritmul inimii îl desenez, 

În zațul zilnic din cafea. 

Mi te închipui undeva pe mare, 

Brodând dantelă din spuma unui val, 

Pe care o coși cu fir de sare, 

S-o porți în seara ultimului bal. 

La fel și eu îmi voi croi costum, 

Din dor și lungă așteptare, 

Dar teamă îmi e că-l voi purta postum, 

La propria-mi înmormântare. 

Iubita mea a mai trecut un veac, 

De când aștept scrisoarea ce ai rătăcit-o, 

Dar mi se pare c-ai uitat un fleac, 

Să scrii pe plic, adresa mea... Iubito! 

Măicuța mea, a ta grădină,

Ce ai ales-o dintre toate,

E astăzi fără de lumină,

Și-i plină de urât și de păcate.

Măicuța mea, fecioară sfântă,

Grădina ta cu har și bunătate,

Creștinătatea astăzi înspăimântă,

Căci florile sunt ofilite și uscate.

A năpădit în inimi buruianul,

Iar volbura ajunge pân la cer,

Icoana lor este acuma banul,

Și toți se-nchină doar la vistier.

Măicuța mea, a ta grădină,

E plină de scaiete și de pir,

Iar grădinarul e și el de vină,

C-a predicat cuvântul ca un zbir.

În casa ta, bisericuța sfântă,

Costrei și volbură se aștern,

Iar din amvon nu se mai cântă,

Ci se citesc decrete de guvern.

Tu varsă lacrimi, Maica mea...

S-o uzi cu mir și har divin,

Să înflorească pururea în ea,

Doar prunci cu suflet de creștin,

Să taie buruiana-n carne vie

Iar în altarele cu spini și mărăcini,

Lumina sfântă să o reînvie,

Smulgându-i chiar din rădăcini.

Mai lasă-mă moarte un pic,

Copiii sunt mici, cresc fără tata,

Nu vreau ritualul să-ţi stric,

Mai dă-mi câţiva ani, şi-apoi gata.   

Mai lasă-mă moarte să stau,

Mama-i la pat şi-i bolnavă,

Am altceva la schimb să îţi dau,

Ia turma ce paşte-n dumbravă.

Mai lasă-mă moarte un timp,

Vreau cu ai mei să mă împac,

Îţi dau altceva ţie în schimb,

Ia de alături pielea de drac.

Mai lasă-mă moarte o vreme,

Am de păcate sufletul plin,

Îţi dau altceva la schimb, nu te teme,

Ia-mi nefericitul destin.

Mă simt în fiecare zi învins, 

De timp, de viață și cuvinte, 

Şi mă apucă-un dor aprins, 

De înaintașii din morminte. 

Mă reclădesc doar din erori, 

Iar lut mi-e gângurit de prunci, 

Mă-nsuflețează ai zilei zori, 

Şi zbor din nou pe stânci. 

Călăi cu flori la butonieră, 

Zâmbesc la fiecare pas al meu, 

Iar sufletul mi-l văd ca pe o sferă, 

Ce se înălță trist la Dumnezeu. 

Pe-al tatei trunchi mă altoiesc, 

Și înfrunzesc la mama-n brațe, 

Pământul pe vecie să-l umbresc, 

Hulit de farisei și de paiațe. 

Când păsări or să-și facă cuib în mine, 

În triluri vechi atuncea am să cânt, 

Durerea omului ce apocaliptic vine, 

Pe norii cerului, victorios călcând.