Moartea pescărușului

Tu noapte cea întunecată

De ce-mi ții iar iubita trează?

Crezi că ești scufundată în misterul Lunii ce te luminează,

Dar tu ești rece precum reci sunt ei strigoii,

Ori ale nopții sumbre fără chip fantome,

Sau mai degrabă nimeni nu te știe,

Ce tainică înfățișare porți?

Te cert acum nebună noapte,

Să-mi lași iubita să ajungă acasă,

Purtată de al dimineții dulce braț...

Te cert din nou pe tine noapte,

Du-te departe,pleacă...

Mie îmi pari nerușinată,

De vrei îngheață ori te topește,

Sincer de tine nici că-mi pasă!

Știi bine,nimeni nu te place,

Lasă-mi iubita ca să doarmă,

Dispari odată!

(17 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

De te iubesc,și o știi bine

Chiar dacă te mai îndoiești,

E bucuria ce mă ține

Mai fericit decât am fost vreodată,

Dar pentru mine tot ce contează,

Nu-s eu,nici gândurile mele,

Ci doar simțirea ce-i la tine,

Seninătatea zâmbetului tău.

(22 ianuarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Dragostea nu doare doar când moare..

Ea strigă tare,se zbate dulce,

Vrea să cuvânte pe limba ei..

Suspină tristă când nu-i auzită

Vorbește-o limbă necunoscută

Aduce daruri celeste, nebănuite,

Te tot invită ca la o nuntă

Să treci pe-acolo în haine de gală

Tu însă fă ce crezi sau ce vrei;

Ai grijă mare la aparențe

Sunt trecătoare,înșelătoare

Timpul are clepsidra întoarsă

Nimic nu poate să stea în loc...

Sarută-ți tandru mereu iubita

Cere-i sărutul ce-l ține tainic,

Neștiind de unde îl are și pentru ce...

Trăiește-ți dulcea durere

Doar știai bine că dragostea doare

Nu doar când moare

Ci și acum când îți vorbește,

Nu ai ce-i face

Asta e!

(16 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Dacă tristețea te ține prizonier

Șoptindu-ți aceleași vorbe fără rost,

Neștiind cum s-o alungi

În sufletu-ți ce-i pustiit,

Văzând cum viața te ține iarăși înlănțuit,

Și-auzi doar urlete de lupi flămânzi

Simțind cum gerul iernii te doboară,

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu, îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

De toți prietenii te-au părăsit

Și ești orfan al nimanui,

Crezând că Cerul pe veci te-a izgonit,

Și toți îți sunt potrivnici cum niciodată nu ai bănuit,

Și n-ai nici lacrimi ca să plângi,

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu,îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

Iubita de te-a alungat ca pe-un gunoi,

Fugind de tine ca de-un lepros,

Să nu-i răpești nici timpul,tinerețea sau amorul,

Și de-și regretă clipele frumoase ce ți le-a dăruit,

Vai ce tristețe simt,te cred

Eu însumi am trăit acestea toate

Precum coșmarul este zugrăvit...

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu, îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

De ești sărac,bolnav,uitat

Și lumea toată îți stă ascunsă

Știi bine că-i egoistă,rea și crudă

Dar inimioara îți suspină dulce încă

În timp ce deznădejdea te-aruncă în bezna rece

Ce prevestește doar căderea fără de sfârșit,

Prapastia ce te cuprinde e însăși moartea de care se vorbește,

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

Dacă auzi doar vorbe grele

Și vin în urma ta ca un ecou,

Dacă nu-i nimeni să creadă-n tine

Când ești căzut și doar necazul te aude și-ți răspunde

Când zaci sub munte de ispite,

Știind că ți-a sosit sfârșitul,

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

(25 iunie 2023 H.S- Irepetabila iubire)

Cand iubești îți pasă ...

De fiecare lacrimă vărsată

De fiecare adiere a vântului Care-ți vorbește pe glasul lui

De norii toți ca de poveste,

De orice șoaptă ce-ți sosește

De soare,ploaie,mare,munte

De vorbe calde și lucrurile mici mărunte

De gândurile toate,fie rele fie bune,

De fete și băieți din sate,

Și de orașele aglomerate,

Iubirea le ține pe toate!

Eu mă gândesc acum la tine,

Tu mă primești iarăși la tine,

Adio tu singurătate!

(7 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

E treaba mea sau trebuie să-ți spun și ție,

De ce iubirea ți-am dăruit,

Sau ce se-ascunde in spatele tăcerii tale,

Când totuși de la Radu Vodă ai glăsuit,

Și-ai aruncat văzduhului frumosul tău,

Un strigăt de iubire nesfârșit,

Ce inima pe loc mi-a săgetat...

Și totuși cred ca Sfinții mi-au vorbit...

Știind atunci că tu ești absolutul meu,

Iubirea vieții mele..

Știu însă că valurile mării mi-au șoptit,

Tu fără glas mi-ai glăsuit,

Sau cine știe cine-a fost,

Ascunsă taină a rămas,

Am început să te iubesc,

Căzut fiind în nesfârșitul infinit,

Eu te iubesc și iarăși te iubesc!

(27 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Te-am strigat, Doamne,

până mi s-au stins cuvintele.

Am așteptat răspunsul Tău

și m-am izbit de cerul gol,

unde ecoul rugăciunii

se întoarce ca un spin.

Dar Tu nu ești absent.

Tăcerea Ta e o altă voce,

una care nu se aude,

ci se trăiește.

M-ai învățat că răspunsul

nu vine mereu în cuvinte,

ci în adâncul tăcerii

unde ființa se frânge

ca să poată primi.

Am înțeles că Tăcerea Ta

nu este uitare,

ci încercarea cea mare:

să cred fără semne,

să iubesc fără dovezi,

să urc fără ținere de mână.

Și în clipa în care n-am mai cerut nimic,

ai rostit, fără glas:

„Sunt aici.”

Un nume bun, e-aşa cum ştim,

O mare bogãţie

Ce-atârnã greu şi pentru Timp

Şi pentru Veşnicie!

Strãmoşii noştri ne-au lãsat

Când au plecat din lume,

Un grai plãcut, duios, curat,

O glie şi un nume.

O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat

Târându-vã în coate,

Pe un tãrâm îndepãrtat,

S-avem noi libertate,

Voi sunteţi în inima mea

O amintire vie;

Şi, cel puţin, ţãrâna grea,

Uşoarã sã vã fie!

                  ☆

Îmi stãruieşte-n minte-un gând,

De-o bunã vreme-ncoace

Şi-a scrie despre tine-un rând

Nu vrea sã îmi dea pace.

Ţinând la pieptu-mi, poza ta

Din vremuri depãrtate,

Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,

Pentru posteritate.

Te vãd, privind înspre trecut,

- Din ce-mi spusese tata -

Trimis fiind, ba peste Prut,

Ba peste Munţii Tatra.

Noi nu ne-am cunoscut deloc

- Te ştiu din auzite -

Însã jucãm acelaşi joc

În ere diferite.

Ţie nu ţi-a trecut prin gând

Cã vin şi eu pe lume;

Cã-ţi sprijineai capul în mâini

Şi-mi cãutai vreun nume...

Din dosul carului cu boi,

În Mai, când râde vara,

Mi te chemarã în rãzboi,

Sã aperi şi tu, ţara.

Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,

Pentru atâta vreme!

Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari

Vreodatã, sã te cheme.

Dar, într-o zi, ca într-un vis

Citişi, într-o ţidulă,

Că gura morţii s-a închis,

Fiind de-acum sãtulã.

Ah, cât de mult te-ai bucurat

Visând aburul pâinii!

Şi te-ai oprit, intrând în sat,

S-auzi cum latrã câinii...

Îţi spuserã şi cei doi fraţi,

Îţi spuserã hangiii,

Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,

Nevasta şi copiii.

Iar eu acum, mai-mai plângând,

Cum pot descrie, oare,

Venirea ta, ce-a pus în rând

O mare sãrbãtoare?

                  ☆

Azi, când aud din nou cântând

Fanfarele şi corul;

De omul care vã vorbesc,

Mã prinde, parcã, dorul.

Printre acei ce au scãpat

De recea morţii ghearã,

O umbrã vãd, intrând în sat,

Într-o ploioasã searã.

Un om, venind dintre cei mulţi

Ce n-aveau sã mai vinã,

Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,

În ţara cea strãinã.

Un cetãţean, cu suflet bun,

Cu sorã-sa, Larissa,

L-au ajutat, cu luntrea lor,

Sã treacã râul Tisa.

Un biet pescar, bãtrân şi slab,

Zãri, pe înserate,

Venind spre el vreo câteva

Fãpturi neajutorate.

El luã atunci din peştii sãi

Şi se grãbi sã-i frigã

Iar, mai apoi, puse mujdei

Şi-un boţ de mãmãligã.

Ei au mâncat şi-au prins puteri

Sã meargã mai departe,

Parcã nemaiavând dureri

Şi nici fricã de moarte.

Iar, luntrea lui, din lemn de brad,

Pufoaica lui şi brâul

Le dete unui camarad,

Sã treacã şi el râul.

C-un vechi prosop, murdar şi ud,

Cu-oglinda lui concavã,

Cu-atât a mai venit 'napoi

Din vechea Bratislavã...

Cei tineri parcã simt şi ei

Urgia din redutã,

Când mâna ta, de brav oştean

Ţi-o strâng şi te salutã.

                  ☆

Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi

Şi ai un rost sub soare;

Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,

Rãmâi un oarecare!

Trezeşte-mă tu, soare, din efemera moarte,

Trezeşte-mă tu, soare, fiindcă am dormit destul,

Treziţi-mă degrabă din moartea cea de-o noapte,

Din somnul greu ce este al morţii preambul.

Treziţi-mă degrabă, nu vreau mai mult să dorm,

Am prins deja ideea cum va fi după moarte,

Un trup care va trece, va fi al morţii somn,

Din ziua cea mai scurtă în cea mai lungă noapte.

Treziţi-mă, căci somnul mai mult mă oboseşte,

Când ştiu că eternitatea o voi dormi din plin,

Pentru că ce e somnul ce-n noapte mă răpeşte,

Dacă nu e chiar moartea, din care gust puţin.

Treziţi-mă degrabă, de somn dacă am parte,

Treziţi-mă degrabă, căci treaz n-am fost destul,

Că va veni o vreme când voi pleca departe

De al meu trup, ce-n brazdă de somn va sta sătul.

Treziţi-mă degrabă din moartea cea de-o noapte,

Din somnul greu ce este al morţii preambul,

Trezeşte-mă tu, soare, din efemera moarte,

Trezeşte-mă tu, soare, fiindcă am dormit destul.

De-ai dat cândva o pâine

Celui înfometat,

N-ai dat-o la oricine,

Ci lui Hristos I-ai dat!

Şi dacă în picioare

Pe altu' ai încălţat,

N-ai dat la un oarecare,

Ci lui Hristos I-ai dat!

Şi haina-ţi de-ai lăsat-o

Pe cel înfrigurat,

Nu orişicui ai dat-o,

Ci lui Hristos I-ai dat!

Lui Dumnezeu, creştine

I-ai dat ce-ai dăruit...

Şi uite aşa cu o pâine

Trăieşti la nesfârşit!

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Gymnasium

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend –

Pedante Lehrer

Und harte Prüfungen...

Und heute lässt du mich erschaudern

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend! –

Gymnasium, - Friedhof

Mit langen Gängen –

Heute bin ich nicht mehr ich selbst

Und mein Verstand tut weh...

Ich will nichts mehr -

Gymnasium, - Friedhof

Mit langen Gängen... –

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend –

Du hast mich in die Welt gegeben

In den schweren Wellen,

So blasiert...

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend!

Ridicați-vă din sângele-nghețat pe asfalt,
din decembrie-n care ați căzut fără vină,
ridicați-vă, din glonțul prea înalt
și spune-ți clar: a fost jertfa lumină?

Că noi am rămas cu libertatea-n vitrină,
ca pe-un lucru scump ce nu știm să-l folosim,
iar cei ce-au căzut au ajuns doar rutină
în gura acelora ce știu să mintă fin.

Comunismul n-a murit, doar s-a schimbat la față,
și-a pus cravată nouă, discurs occidental,
ne fură fără ură, ne suge fără greață,
din nouăzeci încoace, calm, instituțional.

Și iar suntem despărțiți, român contra român,
unii cu istoria vie, alții cu lozinci goale,
vin „salvatori” ce urlă fals și foarte senin,
cu Estul în privire și cu frici ancestrale.

Ne spun că-s pentru țară, dar țara e un pretext,
o mască pentru ordine, obediență, pumn,
sub tricolor se-aprinde același vechi context:
autoritar, murdar, cu iz de stepă și fum.

Iar noi, popor obosit, cu memoria scurtă,
uităm lagăr, foamete, frica de a vorbi,
mergem iar după fluier, cu mintea prea ruptă,
ca turma ce nu știe de ce va muri.

Ridicați-vă, morților din stradă,
și spuneți-le viu: nu asta a fost visul lor.
Libertatea-i liniște, nu-i frică, nu-i pradă,
e luptă lucidă, cu capul ușor.