Păcat nespovedit
Gândul îmi doarme sus pe lucarne,
Un ochi mi se zbate rănit și nervos,
Nordul și sudul îmi intră prin carne,
Iar estul și vestul îmi iese prin os,
Îți scriu poezii mai lungi și mai triste,
Și vântul le poartă pe frunze de toamnă,
Tu stai ca măicuță și citești acatiste,
Amorul fierbinte neștiind ce înseamnă.
Îngeri te-ndeamnă să cânți din psaltire,
Inima-ți bate în ritmuri de toacă,
Pogoară minuni în chilii, mănăstire,
Duhovnici, păcate, de pe tine dezghioacă.
Rămân împietrit ca o statuie uitată,
Iar rănile mele sunt acum cimitir,
Și frunza de toamnă se simte trădată,
Și cred c-am să mor ca un ultim martir.
Prohodul să-mi cânți sub un clopot nervos,
Apoi doar tăcere și nici un cuvânt…
Căci vreau să aud cum îmi intră țărâna în os,
Crucea cum geme și groapa urlând.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 10 iunie 2024
Vizualizări: 400
Poezii din aceiaşi categorie
Hristos a înviat!
Te-ai dat spre răstignire,
Spre-a noastră mântuire,
Crucea în spate ai purtat,
Din Iad spre Rai ne-ai înălțat.
Pe Golgota tu răstignit,
Multe Doamne ai pătimit,
Iar celor ce te-au prigonit,
Păcatul nu le-ai socotit.
Cu mult suspin și cu durere,
Maica Ta privea -n tăcere,
Alăturea și Ioan sta,
Și o îmbărbăta.
Iar scriptura s-a împlinit,
Iadul cu moartea ai zdrobit,
Și - a treia zi Te-ai ridicat,
Hristos a înviat!
Crucea aceasta, lemn sfințit,
Semn creștinesc a devenit,
Noi când cu ea ne însemnăm,
Pe cela rău îl alungăm.
AUTOR: Rada Maria 6D
Am Plecat
Totu-i îi vechi și învechit
Toți în jur au-mbătrânit.
Ce am știut eu nou cândva
S-a pierdut pe undeva.
Si ce vechi cândva a fost
Acum nu-și mai are rost.
Am crescut eu pe aici
Cu prieteni și bunici.
Locul meu s-a ocupat,
Căci demult eu am plecat,
Dar pe voi - nu v-am uitat.
Blânda cea copilărie
Mândră floare de câmpie.
Pe aici ea s-a trecut
Si eu uite, n-am văzut.
Oameni buni ce m-au crescut,
Ce m-au învățat s-ascult,
Mulțumesc, vouă vă spun,
Pentru tot ce știu acum.
Pe alt drum eu am plecat
Si departe v-am lăsat,
Viață nouă am început,
Prieteni noi eu mi-am făcut
Sunt de acolo eu acum,
Nu mă mai întorc din drum.
Cale nouă ca din vis
Ea în larg mi sa deschis.
Fiecare-n drumu lui
Pe cărarea timpului.
Totu-i nou și înnoit
Viață nouă – bun venit!
Eu, nu am uitat lumina…
Eu, nu am uitat lumina,
ce a pătruns în întunericul meu,
zguduind bezna din toată
întunecimea ei...
Ea, nu a cerut nimic,
nu a rostit vreun nume,
dar mi-a despicat noaptea,
cu un fulger imens,
și din adâncul mut al umbrei,
a răsărit un alt eu,
străin de întunericul greu,
care mă ținuse captiv.
Eu, nu am uitat lumina,
ce a răsărit în ochii înlăcrimați,
aprinzând în negura lor,
o licărire a visului viu.
Ea, mi-a ars tăcerea surdă,
sfărâmând umbra gândurilor,
și mi-a deschis în zorii zilei,
calea spre un nou început.
Și, de atunci…
de atunci, lumina nu s-a mai stins,
nici nu a devenit umbră,
ci a rămas undeva,
ca o absență apropiată...
Colțul fericirii
Lumea asta e imensă,
Dar văzut, e doar un colț.
Fiind mereu cât mai intensă
De prin umbra cea din bolț'.
Să fie ea cât mai lungă
Pentru fiecare-n parte,
Fericirea multă-n pungă
Ea, cu drag ne-o tot împarte.
La limită când stai
Cu relaxul la hotare,
Ține cont de tot ce ai
Deja-i o bogăție mare!
Cât soarele-ți zâmbește
Și luna te ghidează,
Mereu ia și iubește
Ș-pe restu-i motivează.
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în germană
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Die Lektion über den Würfel
Ein Stück Stein wird genommen,
er schnitzt mit einem Meißel aus Blut,
leuchtet mit Homers Auge,
es wird mit Strahlen geschabt
bis der Würfel perfekt herauskommt.
Danach küssen sie den Würfel unzählige Male
mit deinem Mund, mit dem Mund anderer
und besonders mit dem Mund der Infantin.
Danach wird ein Hammer genommen
und plötzlich bröckelt eine Ecke des Würfels.
Jeder, aber absolut jeder wird sagen:
- Was für ein perfekter Würfel das gewesen wäre
wenn da nicht eine kaputte Ecke gewesen wäre!
Monotonie
Vreau să fug, să scap,
Am doar monotonie in cap.
Fiecare zi e la fel
De dimineață până seara am același reper,
Sunt plictisit de viață, iar,
Când mă trezesc sângele îmi îngheață,
Încă o zi,
Încă o tristețe,
Nu vrea nimeni macar un pic,
Destinul să și-l schimbe, zic?
Asta e viața, ne naștem, trăim,
Iar mai apoi murim.
Hristos a înviat!
Te-ai dat spre răstignire,
Spre-a noastră mântuire,
Crucea în spate ai purtat,
Din Iad spre Rai ne-ai înălțat.
Pe Golgota tu răstignit,
Multe Doamne ai pătimit,
Iar celor ce te-au prigonit,
Păcatul nu le-ai socotit.
Cu mult suspin și cu durere,
Maica Ta privea -n tăcere,
Alăturea și Ioan sta,
Și o îmbărbăta.
Iar scriptura s-a împlinit,
Iadul cu moartea ai zdrobit,
Și - a treia zi Te-ai ridicat,
Hristos a înviat!
Crucea aceasta, lemn sfințit,
Semn creștinesc a devenit,
Noi când cu ea ne însemnăm,
Pe cela rău îl alungăm.
AUTOR: Rada Maria 6D
Am Plecat
Totu-i îi vechi și învechit
Toți în jur au-mbătrânit.
Ce am știut eu nou cândva
S-a pierdut pe undeva.
Si ce vechi cândva a fost
Acum nu-și mai are rost.
Am crescut eu pe aici
Cu prieteni și bunici.
Locul meu s-a ocupat,
Căci demult eu am plecat,
Dar pe voi - nu v-am uitat.
Blânda cea copilărie
Mândră floare de câmpie.
Pe aici ea s-a trecut
Si eu uite, n-am văzut.
Oameni buni ce m-au crescut,
Ce m-au învățat s-ascult,
Mulțumesc, vouă vă spun,
Pentru tot ce știu acum.
Pe alt drum eu am plecat
Si departe v-am lăsat,
Viață nouă am început,
Prieteni noi eu mi-am făcut
Sunt de acolo eu acum,
Nu mă mai întorc din drum.
Cale nouă ca din vis
Ea în larg mi sa deschis.
Fiecare-n drumu lui
Pe cărarea timpului.
Totu-i nou și înnoit
Viață nouă – bun venit!
Eu, nu am uitat lumina…
Eu, nu am uitat lumina,
ce a pătruns în întunericul meu,
zguduind bezna din toată
întunecimea ei...
Ea, nu a cerut nimic,
nu a rostit vreun nume,
dar mi-a despicat noaptea,
cu un fulger imens,
și din adâncul mut al umbrei,
a răsărit un alt eu,
străin de întunericul greu,
care mă ținuse captiv.
Eu, nu am uitat lumina,
ce a răsărit în ochii înlăcrimați,
aprinzând în negura lor,
o licărire a visului viu.
Ea, mi-a ars tăcerea surdă,
sfărâmând umbra gândurilor,
și mi-a deschis în zorii zilei,
calea spre un nou început.
Și, de atunci…
de atunci, lumina nu s-a mai stins,
nici nu a devenit umbră,
ci a rămas undeva,
ca o absență apropiată...
Colțul fericirii
Lumea asta e imensă,
Dar văzut, e doar un colț.
Fiind mereu cât mai intensă
De prin umbra cea din bolț'.
Să fie ea cât mai lungă
Pentru fiecare-n parte,
Fericirea multă-n pungă
Ea, cu drag ne-o tot împarte.
La limită când stai
Cu relaxul la hotare,
Ține cont de tot ce ai
Deja-i o bogăție mare!
Cât soarele-ți zâmbește
Și luna te ghidează,
Mereu ia și iubește
Ș-pe restu-i motivează.
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în germană
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Die Lektion über den Würfel
Ein Stück Stein wird genommen,
er schnitzt mit einem Meißel aus Blut,
leuchtet mit Homers Auge,
es wird mit Strahlen geschabt
bis der Würfel perfekt herauskommt.
Danach küssen sie den Würfel unzählige Male
mit deinem Mund, mit dem Mund anderer
und besonders mit dem Mund der Infantin.
Danach wird ein Hammer genommen
und plötzlich bröckelt eine Ecke des Würfels.
Jeder, aber absolut jeder wird sagen:
- Was für ein perfekter Würfel das gewesen wäre
wenn da nicht eine kaputte Ecke gewesen wäre!
Monotonie
Vreau să fug, să scap,
Am doar monotonie in cap.
Fiecare zi e la fel
De dimineață până seara am același reper,
Sunt plictisit de viață, iar,
Când mă trezesc sângele îmi îngheață,
Încă o zi,
Încă o tristețe,
Nu vrea nimeni macar un pic,
Destinul să și-l schimbe, zic?
Asta e viața, ne naștem, trăim,
Iar mai apoi murim.
Alte poezii ale autorului
Pui de dac
Când eram nebun de tânăr,
Șuieram la Lună să apară,
Bezna o puneam pe umăr,
Și plecam grăbit afară.
Când aveam o zi mai fastă,
Îmi puneam și-o stea în frunte,
Și urcam voios pe creastă,
Ca să luminez un munte.
Lângă Sfinx stăteam întins
Cu-a mea beznă să-l îmbrac,
Steaua i-o puneam, convins,
Că sunt un strămoș de dac.
Și zvârleam grăbit în vale,
Stânci din cele mai pribege,
Să astup orice cărare,
Să fiu singur cu-al meu rege.
Iar din lună și din stea,
Ca-ntr-un ritual străvechi,
Flori de colț pe noi ningea,
În mănunchiuri și-n perechi.
Apoi, când plecam spre casă,
Mânam zori de zi în turmă,
Aveam față luminoasă,
Ca un dac de pe Columnă.
Așteaptă-mă...
Şi nu îmi pasă dacă plouă,
nimic din ce-am vorbit nu se amână,
voi fi prezent la ora nouă,
abia aștept ca să te ţin de mână.
Şi nu îmi pasă dacă ninge,
voi fi prezent la întâlnire,
nici chiar potopul nu mă poate învinge,
așteaptă-mă, că vin, iubire...
E cam târziu, dar nu pleca, mai am un pic,
e noapte, știu, dar luna-mi dă lumină,
merg în genunchi, târâș şi iarăși mă ridic,
chiar dacă trupu-mi este o ruină.
Așteptă-mă iubito, că nefiresc ajung,
și descărnat, şi fără oase de va fi nevoie,
e drumul scurt atâta timp cât plâng,
şi nimeni să mă-oprească n-are voie.
Hei, unde ești frumoaso, am ajuns?
nu-mi spune c-ai plecat ori n-ai venit,
c-atât de mult eu am vâslit prin plâns,
încât eu însumi lacrimă am devenit.
Epigrame XXXI
Metamorfoză
Fusei la socri cu nevasta,
Și am rămas mirat de asta,
La dânșii soața mea e mută,
La mine acasă e limbută.
Abuz în serviciu
Nevastă-sa e bioloagă,
Iar casnicia lor e în declin,
C-a prins-o în zănoagă,
Cum studia un corp străin.
Unui ucenic
Cu ce profesor prost ai studiat,
De nu poţi să înfăptuieşti nimic?
Iar el răspunse entuziasmat,
Am fost autodidact de mic.
Dorinţă
Un chel spuse la soţioară,
După ce de aici m-oi duce,
Că n-am avut podoabă capilară,
Să-mi plantezi un păr în loc de cruce.
La o întrunire de partid
Cum se creează între ei conexiuni,
Le explica un lider de partid…
Dar am şi eu suspiciuni,
Că-n capul lor e numai vid.
Dilemă
Am fost la o bijuterie,
Şi-mi zice un vânzător mai tâmp,
Vreţi ceva pentru soţie,
Sau doriţi ceva mai scump?
Confuzie
Una cu fustă a atacat,
În miezul zilei pe maidan,
Iar la anchetă a declarat:
- Am crezut că-i scoţian.
Potrivire
Ce bine arătau ca miri,
Şi ce miros în jur plutea,
Ea - un buchet de trandafiri rozé,
El - un buchet de Aligoté.
Medicului epigramist
Încercând o epigramă,
Cu mintea-i filozofă,
Un medic mai de seamă,
A avortat o strofă.
S-a făcut reparații tot anul la CET,
directorul declara la TV:
Căldură va fi în orice casă,
Chiar de afară va fi ger...
Instant o abureală deasă,
A și ieșit de sub calorifer.
Împărțire pământ – cota doi acri
De la primărie,
A venit solie,
Şi-un tip cam acru,
Îmi măsură un acru.
Unui chel
Marcat pe veci de adevăr,
Și ca o răzbunare pe geneză,
Porni cu un buștean de păr,
La un tâmplar, să-l ia la freză.
Unui general retras la sat
Ne e bine un general,
Ca sa fie în general,
Prea comun,
Într-o comună.
Am rupt din mine un vers
Am rupt din mine un vers,
Să fluier încet o baladă,
Mă opresc pe alocuri din mers,
Cerul peste mine să cadă.
Simt că planeta îmi e inutilă,
Sfârâie carnea pe oasele mele,
Plouă de sus cu iertare și milă,
În jur am deschise mii de umbrele.
Am rupt din mine un vers,
Să murmur cu el o poveste,
Magi să străbată drumul ceresc,
Prunc să se nască iarăși în iesle.
Mă las ispitit de mârșavul șarpe,
Mă arunc la picioare de sfinți,
Pasul îmi orbecăie-n noapte,
Căutând ai trădării arginți.
Am rupt din mine-o scânteie,
Și-o plâng cu lacrimi de foc,
Din jăratec să învieze o femeie,
Care să-mi pună versul la loc.
Am început să mă topesc
Am început să mă topesc,
Deși atât de multă ceară am,
Şi curg torent, și absent privesc,
Cum lacrimile vieții bat în geam.
Am început să mă topesc,
Deși fitilul mi-i deja cenușă,
Şi ard intens, și absent privesc,
Cum flăcările îmi bat la ușă.
Am început să mă topesc,
Și curg în picuri pe-al tău trup,
Căci aș dori să te trezesc,
Să ne iubim neîntrerupt.
Am început să mă topesc,
Iar ceară nu mai este în stup,
Deși aș vrea să mai trăiesc,
Topindu-mă, încet, încet mă duc.
Am început să mă topesc,
Şi mă adun din candelabru,
O altă lumânare să clădesc,
Să-mi pâlpâie la cap macabru.
Adio!
Pășeam spășit pe păru-ți lung,
În visul tău ca să ajung,
Să-ți mângâi noaptea tulburată,
Să-ți spun adio înc- odată.
Și-mi car singurătatea istovit,
Pe gândurile unui neiubit,
Și trec prin râu și dorm pe plantă,
Iar noaptea, Luna mi-e amantă,
Iar raza rece-mi intră-n tâmple,
Cu gânduri, mintea să îmi umple,
Din mine cad ca dintr-un pom isteric,
Doar frunze de nisip și întuneric,
Mânate în vârtej spre-o caravană,
De-un vânt stârnit din a mea rană,
Sunt despuiat de orișice trăire,
Și nu mai știu de-a mea menire,
Și merg, și merg spre orișiunde,
Acolo unde nu mă pot ascunde,
Pe păru-ți lung spre visul tău,
Să-ți spun adio și să-mi pară rău!
Pui de dac
Când eram nebun de tânăr,
Șuieram la Lună să apară,
Bezna o puneam pe umăr,
Și plecam grăbit afară.
Când aveam o zi mai fastă,
Îmi puneam și-o stea în frunte,
Și urcam voios pe creastă,
Ca să luminez un munte.
Lângă Sfinx stăteam întins
Cu-a mea beznă să-l îmbrac,
Steaua i-o puneam, convins,
Că sunt un strămoș de dac.
Și zvârleam grăbit în vale,
Stânci din cele mai pribege,
Să astup orice cărare,
Să fiu singur cu-al meu rege.
Iar din lună și din stea,
Ca-ntr-un ritual străvechi,
Flori de colț pe noi ningea,
În mănunchiuri și-n perechi.
Apoi, când plecam spre casă,
Mânam zori de zi în turmă,
Aveam față luminoasă,
Ca un dac de pe Columnă.
Așteaptă-mă...
Şi nu îmi pasă dacă plouă,
nimic din ce-am vorbit nu se amână,
voi fi prezent la ora nouă,
abia aștept ca să te ţin de mână.
Şi nu îmi pasă dacă ninge,
voi fi prezent la întâlnire,
nici chiar potopul nu mă poate învinge,
așteaptă-mă, că vin, iubire...
E cam târziu, dar nu pleca, mai am un pic,
e noapte, știu, dar luna-mi dă lumină,
merg în genunchi, târâș şi iarăși mă ridic,
chiar dacă trupu-mi este o ruină.
Așteptă-mă iubito, că nefiresc ajung,
și descărnat, şi fără oase de va fi nevoie,
e drumul scurt atâta timp cât plâng,
şi nimeni să mă-oprească n-are voie.
Hei, unde ești frumoaso, am ajuns?
nu-mi spune c-ai plecat ori n-ai venit,
c-atât de mult eu am vâslit prin plâns,
încât eu însumi lacrimă am devenit.
Epigrame XXXI
Metamorfoză
Fusei la socri cu nevasta,
Și am rămas mirat de asta,
La dânșii soața mea e mută,
La mine acasă e limbută.
Abuz în serviciu
Nevastă-sa e bioloagă,
Iar casnicia lor e în declin,
C-a prins-o în zănoagă,
Cum studia un corp străin.
Unui ucenic
Cu ce profesor prost ai studiat,
De nu poţi să înfăptuieşti nimic?
Iar el răspunse entuziasmat,
Am fost autodidact de mic.
Dorinţă
Un chel spuse la soţioară,
După ce de aici m-oi duce,
Că n-am avut podoabă capilară,
Să-mi plantezi un păr în loc de cruce.
La o întrunire de partid
Cum se creează între ei conexiuni,
Le explica un lider de partid…
Dar am şi eu suspiciuni,
Că-n capul lor e numai vid.
Dilemă
Am fost la o bijuterie,
Şi-mi zice un vânzător mai tâmp,
Vreţi ceva pentru soţie,
Sau doriţi ceva mai scump?
Confuzie
Una cu fustă a atacat,
În miezul zilei pe maidan,
Iar la anchetă a declarat:
- Am crezut că-i scoţian.
Potrivire
Ce bine arătau ca miri,
Şi ce miros în jur plutea,
Ea - un buchet de trandafiri rozé,
El - un buchet de Aligoté.
Medicului epigramist
Încercând o epigramă,
Cu mintea-i filozofă,
Un medic mai de seamă,
A avortat o strofă.
S-a făcut reparații tot anul la CET,
directorul declara la TV:
Căldură va fi în orice casă,
Chiar de afară va fi ger...
Instant o abureală deasă,
A și ieșit de sub calorifer.
Împărțire pământ – cota doi acri
De la primărie,
A venit solie,
Şi-un tip cam acru,
Îmi măsură un acru.
Unui chel
Marcat pe veci de adevăr,
Și ca o răzbunare pe geneză,
Porni cu un buștean de păr,
La un tâmplar, să-l ia la freză.
Unui general retras la sat
Ne e bine un general,
Ca sa fie în general,
Prea comun,
Într-o comună.
Am rupt din mine un vers
Am rupt din mine un vers,
Să fluier încet o baladă,
Mă opresc pe alocuri din mers,
Cerul peste mine să cadă.
Simt că planeta îmi e inutilă,
Sfârâie carnea pe oasele mele,
Plouă de sus cu iertare și milă,
În jur am deschise mii de umbrele.
Am rupt din mine un vers,
Să murmur cu el o poveste,
Magi să străbată drumul ceresc,
Prunc să se nască iarăși în iesle.
Mă las ispitit de mârșavul șarpe,
Mă arunc la picioare de sfinți,
Pasul îmi orbecăie-n noapte,
Căutând ai trădării arginți.
Am rupt din mine-o scânteie,
Și-o plâng cu lacrimi de foc,
Din jăratec să învieze o femeie,
Care să-mi pună versul la loc.
Am început să mă topesc
Am început să mă topesc,
Deși atât de multă ceară am,
Şi curg torent, și absent privesc,
Cum lacrimile vieții bat în geam.
Am început să mă topesc,
Deși fitilul mi-i deja cenușă,
Şi ard intens, și absent privesc,
Cum flăcările îmi bat la ușă.
Am început să mă topesc,
Și curg în picuri pe-al tău trup,
Căci aș dori să te trezesc,
Să ne iubim neîntrerupt.
Am început să mă topesc,
Iar ceară nu mai este în stup,
Deși aș vrea să mai trăiesc,
Topindu-mă, încet, încet mă duc.
Am început să mă topesc,
Şi mă adun din candelabru,
O altă lumânare să clădesc,
Să-mi pâlpâie la cap macabru.
Adio!
Pășeam spășit pe păru-ți lung,
În visul tău ca să ajung,
Să-ți mângâi noaptea tulburată,
Să-ți spun adio înc- odată.
Și-mi car singurătatea istovit,
Pe gândurile unui neiubit,
Și trec prin râu și dorm pe plantă,
Iar noaptea, Luna mi-e amantă,
Iar raza rece-mi intră-n tâmple,
Cu gânduri, mintea să îmi umple,
Din mine cad ca dintr-un pom isteric,
Doar frunze de nisip și întuneric,
Mânate în vârtej spre-o caravană,
De-un vânt stârnit din a mea rană,
Sunt despuiat de orișice trăire,
Și nu mai știu de-a mea menire,
Și merg, și merg spre orișiunde,
Acolo unde nu mă pot ascunde,
Pe păru-ți lung spre visul tău,
Să-ți spun adio și să-mi pară rău!