Păcat nespovedit

De-ar cânta toți trandafirii,

Într-o nouă lege a firii,

Ar fi chicoteli de îngeri,

În momentul marii frângeri.

De-ar cânta și-un crin regal,

La al primăverii bal,

De pe bolta înstelată,

S-ar scurge lumina toată.

De-ar cânta și-o azalee,

Cântec dulce de femeie,

S-ar opri pasărea-n zbor,

Și-ar cânta cu ea în cor.

Codrul verde de-ar cânta,

Doinele din țara mea,

Azi s-ar coborî din rai,

Chiar arhanghelul Mihai.

De-ar cânta o viorea,

Preschimbată-n maica mea,

Aş uda-o cu iertare,

Să fie nemuritoare.

Dacă ar cânta natura,

S-ar schimba toată făptura,

Și în inimi am purta,

Toată clorofila sa.

Şi atunci când n-oi mai fi,

Prea iubita mea mireasă,

Să-mi citeşti din poezii,

Când tristeţea te apasă.

C-am să stau în colţ ferit,

Şi-am s-ascult a tale şoapte,

Retrăind cum ne-am iubit,

Prin cuvintele din carte.

Şi atunci când n-oi mai fi,

Prea iubita mea soţie,

Să asculţi doar liturghii,

Când biserica-i pustie.

C-am să reaprind altarul,

Cununându-ne iar azi,

Prefăcându-mă în amarul,

Ce-ţi şiroaie pe obraji.

Şi atunci când n-oi mai fi,

Dulcea mea, amara mea,

Nu mai sta şi suferi,

Ci mă caută-ntr-o stea,

Să mă recompui din dor,

Şi o fărâmă de iubire,

Şi-am să fiu nemuritor,

Vieţuind în a ta fire.

Vioi vă îndreptați spre dezastru,

Într-o lume de chipuri cioplite,

Pe cer nu mai e nici un astru,

Iar lumina-i și ea pe sfârșite.

Născociți zi de zi Dumnezei,

Şi-i rugați să vă-adune comori,

Veți sluji permanent pentru ei,

De veți fi desfătați în orori.

Vă adunați mai apoi în biserici,

Și surâdeți prostesc la icoane,

Blesteme aruncați peste clerici,

Înfigând în Iisus mii de piroane.

Peste tot se zăresc cimitire,

Însă eu mă întorc la obârșii,

Și dispar neînsemnat ca o știre,

Ca un apus fericit pentru dânșii,

Ca un dor schingiuit de iubire,

Ca un semn pentru-a doua venire.

Am suferit călduri și frig, demult,

Când mă iubeam cu stelele și luna,

Acum, când glasul nopții îl ascult,

Privesc spre cer, și-mi e totuna.

Mai dau câteodată, în albe nopți,

Cu pleoapa de la ochi în raza lunii,

Și-aud suspine sus pe bolți,

Și-mi spun că-i plâns de stele, unii.

De multe ori am stat cu mâna-ntinsă,

Ca luna să-mi ofere tot pustiul ei,

Și să-l arunc subit în inima încinsă,

S-o fac să se gândească la femei.

Dar mă-mbrăcau în aurori celeste,

Iar trupu-n infinite raze l-am simțit,

Și pătrundeam în noapte prin ferestre,

De aceea-am fost de ele îndrăgostit.

Sunt scoase paturile afară,

Și ușile din loc în loc,

Cântă nebunii la chitară,

Iar luna joacă kazacioc.

O stea mai albă vrea la iarbă,

Iar cerul liniștit o paște,

Pământul vrea să o absoarbă,

Ca dimineața să se poată naște.

În colțul lunii se frâng zorii,

Și toate cântecele-s coapte,

Se prind cu somnul dansatorii,

Și-și dau ușor ochii pe spate.

Se strâng în aer urme mute,

Din pașii umbrelor răzlețe,

Și vântul vine să asculte, 

Cum șuieră chitara a tristețe. 

Se crapă ziua-n marginea privirii, 

Din nori răzbate-un fir de foc, 

Nebunii merg să-și facă hara-kiri, 

Dar mai întâi pun ușile la loc. 

Spune-mi că vrei şi pot să fiu,

Un vis aprins, un gând târziu,

Ce-ţi bate-n geam, cu dor nebun,

Să-ți mor pe prag mâine-n ajun.

Spune-mi că vrei şi pot să zbor,

Pe coapsa ta să mă cobor,

Cu flori, ușor,  să te-nvelesc,

Să-ţi mor de dor, să te iubesc.

Spune-mi că vrei şi pot să frâng,

Tot răul lumii, şi să-l plâng,

Să-ţi fie sufletul uşor,

Să-ţi mor de drag, să-mi mori de dor...

Spune-mi că vrei şi pot să chem,

Lumina lunii în poem,

Să-ţi scriu pe cer un legământ,

Să-ţi stau pe trup ca un veșmânt.

Spune-mi că vrei şi pot s-adun,

Să-ţi fie somnul lin și bun,

Din crâng, miresmele de tei,

Ca să adormi sub ochii mei.

Spune-mi că vrei și pot să scriu,

Destinul nostru pe-un cer viu,

Și-n el să ardă-un singur dor,

Să-ți fiu, să-mi fii, și-apoi să mor…

Ploaia se revarsă, liniștit în curte,

Pelerina, cizme de cauciuc

Și într-o vreme scurtă

Pe stradă eu străluc.

„E cam înnourat”

Spun cu plictiseală,

Dar se vede ceva luminat,

De sub nori, cu îndrăzneală.

Este soare dulce

Care în dans cu ploaie

Produce o minune,

După vremea amară.

Multicolor și preafrumos,

Un curcubeu apare.

După orice spăimos,

Vine-o sărbătoare.

Lumina ochilor mei,ca un răsărit de soare,

Sufletul meu,ca o câmpie cu maci..

Iubesc atât de mult clipa de-acum,

Transformata in trecut ,ca un ghimpe ma-npunge in suflet,și doare..

O lacrimă cade când gândul atinge imaginea apusului trist,

Un zambet apare când mă trezesc și spun ,,E încă acum".

Te iubesc,viața,atât de puternic încât bătăile inimii mele ucid plânsul clopotelor ce-anunta finaluri de drum...

Auzi… ascultă atent—
ritmul cardiac al florilor de mai.
Simți? oprește-te… simte
atingerea pleoapei de parfumul lui mai.

Cântă… auzi cum cântă?
S-au adunat toate florile
sub geamul sufletului unui trubadur—
ascultă serenada acestui mai.

Vai… ce vocalize suave
emană lalelele, narcisele, irișii—
au amețit până și dirijorul Soare,
iar vocile lor splendide mângâie cerul…

Auzi? Vezi? Simți?
Doamne— ce orchestră splendidă
ai creat sub geamurile împărăției Tale,
ce serenadă a vieții
într-un Mai al raiului pământesc.

Aş vrea ca Iisus să coboare de pe cruce Şi Diavolul să cadă în hău. Oamenii pe Golgota să nu se mai urce Şi să-l iubească cu adevărat pe Dumnezeu! Aş vrea ca Iisus să coboare de pe cruce Şi să fie iarăşi printre noi. Şi să nu mai văd pe la răscruce. Oameni săraci şi înpovăraţi de nevoi. Aş vrea ca Iisus să coboare de pe cruce. Şi să nu-l mai plângem în zadar, Căci el s-a răstignit pentru noi odată Şi de-ar trebui, s-ar răstigni iar. Aş vrea ca Iisus să coboare de pe cruce Ca de păcate să ne izbăvească. Să fim curaţi ca îngerii, Ca Dumnezeu cu adevărat să ne iubească! poezie de Vladimir Potlog

În focul mic ce tremură-n cărbune,

Se sting, pe rând, văpăi ce n-au murit,

Iar vântul afară suflă amărăciune,

Și totu-i trist, și parcă îmbătrânit.

Un ceas de-aramă bate-n pieptul serii,

Și sfărâmă clipa-n vreme de amar,

Iar mâna mea, străină mângâierii,

Întoarce file vechi din calendar.

Afară-i toamnă, frunză-nlăcrimată,

Iar ploaia toarce fire de noroi,

În trup mi-e frig, și inima uitată,

Privește trist spre drumul dinapoi.

Trec umbre prin perdeaua veche-a serii,

Și parcă le cunosc, dar nu mai știu,

De-s pașii mei pierduți în pragul verii,

Ori visuri tinere, ce au ajuns târziu.

Și-n bezna grea ce curge peste casă,

Ca un străin, tăcerea mi-o ascult,

Și simt în os, și-n carne cum apasă,

Suflarea duhului peste un trup de lut.

Dorința se uită pe sine
în fiecare ecou.

Acolo se naște
ce nu poate muri.