Păcat nespovedit

În singurătate sorb din ceașca ta,

Umbrele se-ndreaptă înspre noi lumini,

Caut harta lumii să te șterg din ea,

Să pornim în viață iar ca doi străini.

Poate-am să te caut când te vei schimba,

Tu mă vei afla într-un fel schimbat,

Pe aceeași bancă iar ne-om așeza,

Ca și când nimic nu s-ar fi-ntâmplat.

Ne vom spune vorbe printre un sărut,

Ne vom ține-n brațe, ne vom mângâia,

Ne-om jura credință ca la început,

Și de-ar fi să-ntâmple iar ne vom ierta.

Dar de vom renaște-n alt apus tăcut,

Ne-om găsi privirea ca doi călători,

Într-un vis de aur, pur și nevăzut,

Printre amintiri, printre vechi fiori.

Vor cădea tăceri ca o ploaie grea,

Și sub ele, iarăși, inima va plânge,

Din cenușa nopții îți voi da o stea,

Care niciodată nu se va mai stinge. 

Vom fi iar lumină peste întuneric,

Vom sorbi din soartă câte-o jumătate,

Și de-ar fi să cadă tot cerul feeric,

Ne vom sta aproape neînvinși de toate.

Mă plimb pe străzile pustii

și caut pașii tăi în ecoul nopții. 

Parfumul ți-l simt, dar nu ești nicăieri.

Un vânt cald aduce mirosul tău

dintr-o altă vreme,

când râdeai fără să te temi

că timpul ne-ar putea pierde.

Îmi ating sufletul gol

și simt cum am pierdut ceva

ce nu știam că se poate pierde.

Și totuși, chiar și așa,

rămâne o urmă blândă,

care mă face să zâmbesc

în timp ce te caut, 

în toate colțurile mele.

Suntem răi …

Se aude sufletul cum latră,

Şi inima mârâind,

De sus cad lacrimi de Tată,

Şi serafimi jelind.

Suntem răi ….

Măduva oaselor e stricată,

Şi ochii pierduţi,

De sus cad lacrimi de Tată,

Şi îngeri tăcuţi.

Suntem răi …

Avem zâmbet de piatră,

Şi chipul de fiară,

De sus cad lacrimi de Tată,

Şi sfinţii de ceară.

Deschide ușa mamă,

Că lungă-i depărtarea,

Aștept, și bag de seamă,

Că n-ai primit scrisoarea.

Deschide odată mumă,

Căci ușa stă să frângă,

Tot podul casei sună,

Fereastra dă să plângă.

Deschide mamă dragă,

Căci bat de dimineață,

Și-oi bate noaptea-ntreagă,

Doar să te știu în viață.

Deschide maică sfântă,

Căci ziua e cam dusă,

Deja cocoșul cântă,

Iar eu adorm pe ușă.

Deschise bucuroasă,

Iar eu acum aflai,

Nu ușa de la casă,

Ci ușa de la rai…

Căci moartea fu la ea,

C-o zi-naintea mea,

Iar ea ducându-mi dorul,

Crezu că e feciorul.

Trec umbre reci prin gânduri muribunde,

tăcerea mușcă-n suflet ca un câine,

iar nopțile-mi sunt clipele de mâine,

iar tot ce am, se pierde și se-ascunde.

Se-nclină luna-n geam ca o gheișă,

în vin,  înec un nume ce m-apasă, 

și te-aș suna, dar teama nu mă lasă, 

și tot frământ în palmă, pe cea din urmă fisă.

Și zorii-mi zic, că nu îmi vei răspunde,

lumina lor — e stinsă-n mine-acum,

și-s obosit, și trist, și teamă îmi e să sun,

iar pașii mei, ușor, încep să se scufunde.

C-un gest anost așez în furcă receptorul,

știind, că iar, la noapte îți voi duce dorul.

Un zâmbet fățarnic arunci,

Ochiul trandafiriu naște spini,

Ura îți dă încontinuu porunci,

Și mă cauți printre străini.

Un sărut viermănos mi-a rămas,

Și-mi roade inima întruna,

Nu mai am remușcări de te las,

În priviri îți sclipește minciuna.

Cuvântu-ți ca o lamă subțire,

Retează orice vorbă șoptesc,

Demonic ochii îți râd în privire,

Și totul mi se pare grotesc.

În trupul tău, o catedrală arsă,

Își clatină vitraliile de scrum,

Respiri un aer de iarnă întoarsă,

Și-mprăștii mirosu-ți de fum.

În naosul gol bat clopote oarbe,

Tăcerea lor e un sunet învins,

Pe altarul rece zac umbrele albe,

A unui suflet de ură cuprins.

Nu mai dărâm și nimic nu ridic,

Vei sta în praful aceleiași ruine,

O umbră fără nume, fără nimic,

Cu sufletul plin de iubirea de sine.

Al lumii-ntreg spectacol,

Ce ochii pot să-l vază,

E doar efectul minţii,

Ce realităţi creează.

Că din abisul cuantic,

O undă cât de mică,

Se materializează,

Dac-o privim şi o clipă.

Astfel, orice materie

În Univers se-ncheagă,

Atunci când mintea noastră

Alege să o vadă.

Şi ce vizual percepem

Până în zări albastre,

În realitate este

Proiecţia minţii noastre.

Nu e vrăjitorie,

Nu e nici vreo credinţă,

E mai presus de toate,

Ubicua conştiinţă.

Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.

Nu este deloc simplu,

mai ales atunci când sună clopotele

pentru tot ceea ce se poate înălța

dar nu se înalță, ci se scufundă.

Un țipăt poate însemna un coșmar

sau o frontieră pentru sfințenie

atunci când infinitul este în interior.

Viața este o iluzie sau o mască a unui ego

și poate că această disimulare are scopul

de a rostogoli acest ego într-un haos

mai mare decât Mare Imbrium

numită și Marea de Lacrimi.

Ea crede că atât cât are

este suficient pentru ea.

Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,

deși oarbecăiește și pare a fi un robot

care suflă în nisipul fierbinte

pentru a face obiecte de sticlă,

transparente, aproape invizibile.

Viața ei pare a fi un cristal de Murano

din care lipsește conținutul.

Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;

nicidecum să fie mântuită.

Poate că trebuie să mediteze

ca să înțeleagă lipsa de sens

a condiției sale umane.

Nu poate ține pasul cu nimic nou

în timp ce este blocată de acele obiecte

pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.

Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,

se transformă într-o frică care roade

și dă contur acelei tăceri stranii,

tăcere care este absorbită de pereți.

În timp ce își digeră visele cubice,

îi este frică că se va pierde în sine ;

îi este frică de propria ei metamorfoză. 

Reîntoarcerea în propriul ei abis intern

este o târâire ciclică, inelară,

dar nu o resemnare

și poate un râs pietrificat, un rânjet.

Deasupra capului ei,

câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;

cer plin de fulgere.

Poate că are nevoie de Dumnezeu,

dar ea se gândește doar la acele întrebări

lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură

și cade într-un somn psihedelic,

unde nu se mai poate ruga.

Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.

Nu-și pierde speranța.

Poate că se va trezi în Rai.

Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?

Poezie de Marieta Maglas

Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.

Doamne dă-mi te rog puterea...

Din genunchi sămă ridic...

Să mă scutur de durerea...

Care trupul mi-a lovit...

Doamne și te rog îmi spune...

Cumsă iert pe toți acei...

Care au lovit în mine...

Cînd eu îi iubeam pe ei...

Doamne eu te rog ma scapă...

De tristețea asta mare...

Fără milă ea îmi sapă...

Răni în suflet și mă doare...

Doamnelasă soarele din cer...

Sufletul să-mi  încălzească...

Frigul a intrat în el...

Gheața vreau să o topească...

Doamne,ia-mi tu inima la tine...

Tare mi-e mila de ea...

Căci degeaba bate înmine...

Dacă no vrea cineva...

De-ar fi sa fiu o cifra

Eu stiu cum m-ai numi,

Atat sunt pentru tine

Un nimeni zi de zi!

Pacat de asteptari

S-au dus usor in timp,

Cu tine de cand sunt

Am invatat a nu mai fi! 

Am pus nevoia ta

In fata la a mea,

Pe tine te-am ferit

Si mult te-am ocrotit! 

Acum cern pe hartie

Cuvinte sa se stie,

Ce simt cand te privesc

Nimic, si-nebunesc! 

Un gol imens in trup

Ramane sa-l astup

Insa nu am cu ce

Iubirea nu mai e! 

Oricat ti-as cauta

Pretexte, scuze multe

Nimic nu ar putea

Pe zero sa-l ascute(din 0 macar 1) 

Nicicand nu am simtit

Atentie, iubire, suflet

Singura am tot fost

Si asa o sa tot fie!

De-aș putea acum să scriu, 

Tot ce-n inimă țin viu, 

Voi ați lăcrima întruna, 

Ca să-mi potoliți furtuna. 

De-aș lăsa sufletul să curgă, 

Ca un râu printr-un deșert,

Ar crea o oază lungă, 

Peste trupul meu inert.

Dar cuvântul se sfărâmă,

Când ajunge-n a mea humă,

Și din el răsar tăceri,

Ca din ierni târzii, dureri.

Nu știu dacă doru-acesta, 

E blestemul sau povestea

Unui om ce-a vrut mereu, 

Să se-ntoarcă-n Dumnezeu.

Și rămân, cu gândul frânt,

Cu-n genunchi sub cerul sfânt,

Unde lacrima se-ngână, 

Cu o palmă de țărână.

Sunt multe clipe grele cind as da inapoi...

In melancolii ma'nnec ca-n volburate ploi...

Ma'mpiedic in greseli,desi asta e firesc,

Visez deseori la vise in care ma ratacesc...

Privesc real la viata,dar cred si in minuni..

Sinceritatea'n palme,desigur nu-i fara minciuni...

Dar cred in tot ce-i bine si bunatatea'n viata,

restul tot se trece cu zimbetul pe fata!!!