Urme

Unui creștin

De sărbătorile Pascale,

Servește-ntruna vin și bere,

Și apoi constată cu durere,

Că-i mort în seara de Înviere.

Colegelor de facultate

Am studiat organica voit,

Colegelor chiar le plăcea chimia,

Privind ades la ele năucit,

A început să-mi placă anatomia.

Întâlnirea de 20 ani a promoției

Mi-am revăzut frumoasele colege,

Dar și-au schimbat fizionomia,

Și am decis…se înțelege,

Să studiez din nou chimia.

Unui chimist

În breaslă vrea să dovedească,

Că-i alchimist de teapă,

Că atunci când bea Fetească,

El urinează apă.

Cărții mele ʺEpigrameʺ

Epigrame am scris sute,

Pe teme vrute și nevrute...

Despre carte a spus experta,

Că-i frumoasă doar coperta!

Colegului meu Cornel

De când frumoasa lui soție,

Îl înșela pe amicul meu Cornel,

Eu îl dezmierd fără să știe,

Și-i spun zâmbind, Coarne-l.

Cuplu

L-am luat ca soț să-mi fie,

C-avea multe dependințe,

După-un an de căsnicie,

Este plin de dependențe.

Punctele cardinale

Patru puncte cardinale,

Cu reperele normale,

Însă am rămas uimit,

Că Est-ul e mai răsărit!

Prietenul la nevoie se cunoaște

Acest proverb de mult folos,

La mine a lucrat pe dos,

Că acea vorbă... la nevoie,

A fost mereu doar: anevoie!

Metamorfoză

Am cunoscut-o la concert,

Avea o slabă cotă,

Apoi încet, încet, discret,

A devenit cocotă.

Subtilitate - la doctor

Fiind la el în cabinet,

Mi-a spus c-un ton discret:

-Pe fișă scrie foarte clar,

Matale ai un Nume-rar!

La doctor

Întreba-i pe asistentă,

La doctor cum e, și cât?

Ea îmi spuse foarte atentă,

Vindecare ai, și atât!

Unui astrolog

Cu telescopu înspre vecina,

Se holba în după-amiezi,

Dar îl surprinse concubina,

Și văzu, și stele verzi.

Indecizie

Alesese varianta,

Să-și înșele și amanta,

Regretându-și nebunia,

A-nșelat-o cu soția.

Unui rugbist

Când are munca separat,

Eșecului îi cade pradă,

Că atâția ani a învățat,

S-o facă la grămadă.

Ți-s coapte buzele și roșii,

Ca merele ce-au dat în pârg,

La geam îți cântă ticăloșii,

Balade triste de prin târg.

Cu grație scoți limba printre ele,

Și-o treci suav peste roșeață,

Cu ochii mari ca două stele,

Împrăștii peste tot dulceață.

Cad trubadurii ca loviți de coasă,

Misterul tău nu-l înțeleg,

Ești ca o toamnă de frumoasă,

Și-abia aștept să te culeg.

O umbră mută îmi cântă-n odaie,

În mine trăiesc doar ochii și glasul,

Coasa așteaptă lângă șira de paie,

Iarba îmi plânge dorul și pasul.

Pe laviţa rece trupul  îmi șade,

Vântul îmi bate prin ramuri în geam,

Lacrimi șiroaie ca o ploaie ce cade,

Trosnesc pe podeaua, pe care treceam.

Hainele sumbre îmi miros a tămâie,

Am brațele moi parcă sunt numai vată,

Dorul de-a merge, mă roade-n călcâie,

Și-aș vrea să alerg ca o fiară vânată.

Pașii mă strigă din drumuri uitate,

Umbrele nopții mă leagă-n oftat,

Sub gene uscate, visările toate,

Se sting ca un foc ce-a fost inundat.

Luna-mi așază argintul pe tâmple,

Frigul se zbate-n odaie tăcut,

Glasuri pierdute, de jale mă umple,

Și-mi sună-n ureche un cântec trecut.

Umbra din colțuri îmi fură privirea,

Ochii mi-s grei, mă apasă întruna,

Timpul se frânge, îmi stinge sclipirea,

Pleoapele-nchid, grăbindu-mi furtuna.

Însă sub coasa ce tace și-așteaptă,

Viu mai tresalt în oftatul târziu,

Încă mai simt cum lumina se-ndreaptă,

Spre cel ce am fost… și n-am să mai fiu.

Se-ntoarce tăcerea în vatra pustie,

Lăsând doar un abur cu miros de tămâie,

Și-n fumul subțire ce-ncet se îmbie,

Rămâne un dor, într-o odaie pustie.

Deseară să nu mă aștepți,

Am întâlnire cu Luna,

Poți apoi să mă cerți,

Îmi este totuna...

Deseară să nu mă aștepți,

Am întâlnire c-o stea,

Poți apoi să mă cerți,

Să râzi de lacrima mea.

Deseară să nu mă aștepți,

Plec în trecut, undeva,

Când nu puteai să mă cerți,

Fiindcă inima ta mă iubea.

De ce umbra mă strigă, 

Când umblu fără soare, 

Și plânsul nu irigă, 

Uscatele-mi ogoare? 

De ce-am râuri în față, 

Și poduri nicăieri, 

Iar inima mă-nvață, 

Să tac în loc să zbier? 

De ce se frânge zborul,

În aripi de tăcere,

Și plânge-ntruna dorul, 

Lipsit de revedere? 

De ce noaptea se-aprinde,

În suflet ca un rug,

Iar luna mă cuprinde, 

Când vreau spre zori să fug? 

De ce rămâne-n mine, 

O sete fără rost,

Când caut prin destine, 

Un semn din ce am fost?

De ce sunt ca o rană, 

Ce nu-și găsește leac, 

De ce sunt rădăcina,

Lipsită de copac...? 

De ce treci aşa de iute,

Şi mă faci să par bătrân,

Peste clipe zeci şi sute,

Să nu pot să fiu stăpân?

Zile, ani, veacuri şi ere,

Sunt ai tăi copii despotici,

Ce-mi transformă în himere,

Vise, dragoste, putere.

Cu voci de orologii mă-nspăimânţi,

Clepsidra mi-o impui ca judecată,

Şi ale mele rugăminţi fierbinţi,

Le aud în vremuri de-altădată.

În găuri negre vreau să mă arunc,

Şi în vârtejuri să mă înfirip,

În univers ori haos să ajung,

Acolo unde timpul e nimic.

Am stins și ultima speranță ce-a rămas 

Și-n fumul ei îmi adâncesc amurgul. 

Paharele le-am spart în limba de la ceas

Din sticle, mai sângerează-n cioburi vinul.

Mi-e pleoapa amară de-atâtea câte ai promis

Și sângele din mine a rămas cu amintirea

Când acuzat-am fost de toate-n fel și chip, 

Când singura lege ce-o știam era... iubirea.

Avânt îmi iau să prind din viața ce-a rămas,

...Un gest mărunt ce arde în torace...

Las tot ce-am strâns în suflet, să curgă pe obraz,

Un ultim val și-apoi îmi va fi pace... poate.

De cand tu ai dipasrut, linistea s-a asternut

Peste inima mea franta, pansamente pun o suta

Dar rana ce mi-ai lasat

E prea adanca sa se fi vindecat.

Si ele se dezlipesc

Cicatrici nu se ivesc

Pentru ca nu s-a vindecat

Durerea ce ai lasat

Cand cu atata usurinta ai plecat.

Momentul potrivit ai zis sa astept

Sincronizarea n-a avut efect

Pentru ca nu te-ai vindecat

De trecutul ce te-a afectat.

Si am fost un pansament

Pe care l-ai dezlipit incet.

N-am putut sa repar ce am ivit

Usor cicatrici ale trecutului sa ridic.

Suflet misterios, plin de haos si culore

Pentru ca nu te-ai vindecat

Din haos si mie mi-ai dat

Si ai avut grija sa-mi dai si o pata de culoare

Cum as putea din haos sa-mi revin oare?

Cand timpul ce l-am petrecut, plin de haos si culoare

A fost atat de profund

O sa te mai intorci cum zici oare?

Mai multa culoare de mi-ai fi dat

In haos nu m-as fi scufundat.

Si inapoi de-ai sa te intorci cum zici

Ma gasesti plina de frici.

Rana poate s-a inchis

Haosul l-am depasit

M-am trezit la realitate

M-am schimbat cum nu se poate.

Daca n-ai sa te intorci

Din tot haosul cel mare

Acea pata de culoare

Mi-o voi aminti ca fiind pata

Ce m-a facut sa fiu alta

Iar tie n-o sa iti doresc

Decat bine, iti multumesc

Si sa-ti aduci aminte de mine ca fiind fata

Ce a-ncercat ca nimeni alta!

Te caut în tăceri ce dor,

În pași ce nu mai vin spre mine,

O lume-ntreagă ne-a fost contra,

Dar n-a știut ce-i rău sau bine.

Cu mâinile mi-ai scris pe piele

Povești ce nu s-au mai sfârșit,

Dar lumea nu ne-a vrut la soare,

Și ne-a-ncuiat în întuneric etern.

Ai plecat… și n-ai întors privirea,

Doar vântul ți-a păstrat mirosul,

Eu încă port în sân tăcerea,

În care ți-am rostit frumosul.

Și doare să iubesc atât,

Când tu n-o mai simți deloc.

Mă sting în tine zi de zi,

Dar tu te-ai dus, încet, pe loc.

Am ars ca două stele oprite

Pe cerul care nu ne-a vrut aprinse,

Dar n-am regret… doar răni deschise

Și scrisori către tine — nescrise.

Cândva, poate în altă viață,

Ne vom ține iar de mână,

Fără teamă, fără vină,

Fără condamnare.

Dar până-atunci, în fiecare gând,

În fiecare “de ce?” ce mă frânge,

Te port, iubirea mea din gheață,

Și doare să iubesc atât, când tu n-o mai simți deloc.

În ciuda ta, zâmbesc în continuare,

Cu inima deschisă, fără să-mi pară rău.

Ai vrut să mă vezi căzând în genunchi,

Dar am renăscut din cenușa trecutului meu.

În ciuda ta, am găsit propria mea cale,

Prin umbre și lumini, am învățat să strălucesc.

Nu te voi lăsa să-mi stingi pasiunea,

În ciuda ta, voi continua să cresc.

În ciuda ta, acum spun cu mândrie,

Că am devenit mai puternic și liber.

Nu ai reușit să mă dobori, dragul meu amor.

În ciuda ta, eu strălucesc, asemeni unei stele pe cer.

Mă simt pamflet 

Inima mi-e îmbibată în oțet 

Sufletul meu este înecat 

Și totul pare întunecat 

In orele spre dimineață 

Când mintea mea este în ceață 

Apar acele gânduri 

Ce mă storc de viață 

Parcă nimic nu mai are sens 

Și cum sa mai trăiesc?

Căci rostul vieții nu-l găsesc 

Și mă doare doar când te privesc 

Când mă uit la fotografia ta

Toată tristețea din inima mea

Își face apariția 

Mă simt pamflet 

Căci doar pe tine te-am iubit 

Dar inima mea sa împietrit 

De când tu m-ai părăsit ....

 Cândva eram cu Cineva,

Aveam un rost, aveam o stea.

Zâmbeam mai des, visam mai mult,

Eram doar noi, fără tumult.

Plimbări târzii, cafea în doi,

Zile în care eram doar noi.

Cuvinte calde, mâini îmbrățișate,

Dar toate s-au făcut uitate.

Cineva a plecat tăcut,

Și-a devenit un dor trecut.

A luat cu el și al său glas,

Nici umbra lui n-a mai rămas.

Am plâns o vreme cu durere,

Așteptând ca timpul să-mi dea putere.

Dar într-o zi, pe nesimțite,

A apărut, din clipe mute.

Era ciudat, nici viu, nici mort,

Pășea încet, fără efort.

„Tu cine ești?” zis-am ușor.

„Eu? Nimeni, prin lume călător.”

De-atunci, Nimeni nu mă mai lasă

Îmi e și drum, îmi e și casă.

Nu-i iubire, nu-i alinare,

E doar o formă de acceptare.

Nimeni nu vrea, Nimeni nu cere,

Îmi umple golul cu tăcere.

E umbra celor ce-au plecat,

Și-a celor care m-au uitat.

Așa că da, acum sunt doi:

Eu și cu Nimeni. Numai noi.

Din viață când îți pleacă cineva,

Rămâne Nimeni și liniștea sa.

✍🏻 Alexandru Ionut Avanu

📅 15-07-2025

#FragmenteDeSine #Poezii