Frați

Evoluția științei

Omul nu e de bonton,

Se poartă ca un bufon,

E un pic și cam afon,

Și-i condus de un IPhone.

CFR-ului cu întârzierile imense

Peste o săptămână am o întâlnire,

La Constanța cu doi camarazi,

Ca să nu întârzii, fără șovăire,

Am să plec cu trenul, chiar de azi.

Presa azi

Ziarul nu mai are asistență,

Și dispariția o să-l lovească,

Iar ca măsură de urgență,

Plătesc pe cititori să îl citească.

Presa azi

La cât de falsă este știrea,

Iar adevărul e ținut mascat,

Ziarul și-a găsit menirea,

E bun numai de împachetat.

Soției

Nu mi-a fost deloc ușor,

Ca să te compar c-un nor,

Că mereu în viața-mi sumbră,

Când lucesc, tu îmi faci umbră.

Vecinului - care se uită mereu la mine în curte

Precum o știi dragă vecine,

Am o pisică albă și-un ogar,

Apoi, ce nu îmi aparține,

E după gard, un biet măgar.

Unui poet

Aici doarme un poet,

Ce-a scris odă și sonet,

Viața lui a luat sfârșit,

Când criticii l-au recitit.

Unui scriitor - cu scris indescifrabil

Ai trimis un manuscris,

Acum un an la stenograf,

Viața i-ai făcut-o praf,

Că de-atuncea stă închis.

Epitaf - lui Iolanda Balaș

Cu trupu' ai fost la înălțime,

Când vechi recorduri doborai,

Dar ai țintit în profunzime,

Şi astăzi ai sărit direct în rai.

Artă

S-a dus portretul să îşi facă,

El, un necioplit vădit,

Iar pictorul i-a spus îndată,

Cunosc un sculptor renumit.

Uneia - mergea cu telefonul în mână

             fără să se uite la drum

Își căuta în zodiac sorocul,

Dar nu cerceta terenul,

Scria c-o va lovi norocul,

Dar a lovit-o trenul...

Un orb, pe vechea alee, cântă

Un cântec trist, și afară plouă,

Iar ploaia macină, frământă,

O lume tristă, ruptă pe din două.

Și picuri curg duios pe-arcuș,

Iar toamna pare că dansează,

În ochii săi își fac umil culcuș,

Întunecimi ce veșnic îl veghează.

Nu știi de-i el sau cântul geme,

De e prezent, trecut ori infinit,

Iar ploaia macină încet poeme,

Și cântul său de ceruri e sfințit.

Ciupește coarda virtuos,

Iar scripca voluptuos repede

Spre cer un sunet impetuos,

Pe care orbul nu-l aude, ci îl vede...

Şi totul a pornit atunci,

Când căutam însingurarea,

Exodul fiindu-mi pe stânci,

Iar lumea mea...doar marea.

Vedeam dezastru-n orice pas,

Şi îmi trăiam nedumerirea,

Iar valurile mării într-un glas,

Îmi rătăceau spre orizont privirea.

Mi-era şi jenă că sunt om,

M-aş fi dorit o scoică seacă,

Secat să fiu de traiul meu bonom,

Şi de trufia ce mă îmbracă.

Păcatele mi le scriam spăşit pe ţărm,

Iar marea mă ierta ştergându-le-nspumată,

Durerea, teama în valuri eu la sfărm,

Iar marea o sărez cu lacrima-mi sărată.

Şi-am scris apoi pe-un colt de stâncă,

Memoriile unui biet mirean,

Ca valul, cu forţa sa profund adâncă,

Cuvintele să mi le poarte în ocean,

Sirenele să le reînvie-n cântec,

Pe mateloţi să îi cuprindă acerb visarea,

Să fie peste veci ca un descântec,

A celor care caută însingurarea.

Se stinge-ncet și pasul meu prin lume,

Ca umbra serii peste câmpuri goale,

Iar gândurile, rătăcite-n cale,

Se-așază liniștite fără nume.

Mai arde-n piept o ultimă scânteie,

Din tot ce-am fost cândva sub cerul larg,

Iar timpul, ca o corabie fără catarg,

Îmi poartă urma pașilor prin stele.

De vei cădea în tristele melancolii,

Și amintirea va foșni sub al tău gând,

Să nu îți faci din toate un mormânt,

Ci o lumină pentru nopțile târzii.

Iar dacă toamna va veni deplină,

Și frunza-ncet în palme o să-ți cadă,

Să nu mă plângi, dar ochii tăi să vadă,

Cum viața moare doar ca să revină.

Din humă, poate, iarăși o să crească,

Un fir de iarbă simplu și tăcut,

Cu seva timpului ce a trecut,

Prin tot ce-a fost menit să se sfârșească.

Și poate-n zori, când roua se adună

Pe frunza grea de liniști și de dor,

Un strop din mine, rătăcit ușor,

Va tremura în blânda ta furtună.

Căci tot ce pleacă-n lumea fără veste,

Nu piere-n golul fără de hotar,

Ci-și schimbă chipul, tainic și fugar,

În alte începuturi ce vor crește.

Așa se-nchide cercul peste toate:

Din vară-n toamnă, din apus în zori,

Trăim puțin și pierdem din culori,

Până la umbra neagră din eternitate.

Gemete sunt trăirile mele,

Picuri de neant şi de stele,

Ţipăt de râmă strivită,

Mângâiere neoferită.

Mă înţeapă un trandafir în demenţă,

Iubirea din mine cere clemenţă,

Privirea spre cer îmi este întoarsă,

A trăi… mi se pare o farsă.

De oameni mă separă umanul,

Prieten îmi este iarăşi duşmanul,

Alături de harpă-i o sfântă,

Şi melodii depravate îmi cântă.

Fluturi se sinucid spre amurg,

Fericit îi priveşte un demiurg,

Aud cum putrezeşte iubirea,

Cobor în abis, să jelesc omenirea.

Se-ncheagă primăvara în mugurii de ceară,
Și-n tremurul de ramuri, e-un cântec ce se pierde,
Sub răsuflarea blândă a zilei care zboară,
Se-aprinde-n firul ierbii un început de verde.

Se scutură-n tăcere petale de lumină,
Ca rugă nesfârșită spre cerul renăscut,
Și-n undele fântânii, privirea ta senină,
Îmi leagănă speranța în visul neavut.

Iar timpul, ca o frunză, ce-n palme se destramă,
Își cântă vechea doină pe țărmul amintirii,
Și glasul său rămâne, precum o cruntă teamă,
Ce leagănă de veacuri fiorul amăgirii.

Se scurge-n ape vântul, și-n ramuri se așterne,
Un foșnet de aramă, uitat pe-un colț de cer,
Iar cumpăna fântânii neunsă stă și geme,
Sub ropotul de ploaie cu picuri ca de fier.

În pragul dimineții, lumina încă-i rece,
Ca visul care cheamă un nume rătăcit,
Și sub ninsoarea rară a timpului ce trece,
Rămâne acea cărare de care m-am ferit.

Prin boarea primăverii se mistuie tăcerea,
Dar urmele zăpezii încă mai stau sub pași,
Din freamătul pădurii se simte mângâierea,
Și-ncet se aud ecouri rostite de urmași.

Pășesc agale pe același drum, 

Şi totul împrejur e monoton, 

Iar pașii-mi lasă-n urmă scrum, 

Și ard cu timpul în sincron. 

Un cer de plumb apasă peste mine,

Iar norii curg ca plânsul unui zeu,

Se sting lumini în umbrele străine,

Și drumu-i lung, pustiu și greu.

Privesc spre cer, dar e lipsit de stele,

Doar neguri reci se strâng în depărtare,

Se pierde amurgu-ncet printre perdele,

Pe drum plâng iarăși stinse felinare. 

În trup mi-s arse visuri neîmplinite,

Şi-s frânt ca frunza căzută din copac, 

Iau amintiri ce stau în minte răftuite, 

Și câte una, ca pe-o carte, le desfac. 

Pe-un ultim drum tăcerile mă cheamă,

Iar glasul lor e strigăt de mormânt,

Se scurge clipa ca o tristă vamă,

Și simt cum sufletu-i luat de vânt. 

Din infern tot cad păcate,

Omul umblă printre ele,

Și le-adună apoi pe toate,

Ca pe-o salbă de mărgele.

Și le poartă cu mândrie,

Ca pe pietre prețioase,

Lumea toată să le știe,

Că sunt bune și frumoase.

Dar șiragul tot se-adună,

Și mărgeaua se-nmulțește,

Trupu-i greu și-o să-l răpună,

Dar el strânge, nu se-oprește.

Salba-i mare și lucește,

Parcă-i aur și cu jad,

Şi-l conduce mișelește,

Spre o gaură de iad.

Ce podoabe minunate,

A strâns bietul suflețel,

Și-a căzut cu ele-n moarte,

Neputând zbura spre cer.

Numele meu e o ușă între-deschisă,

într-o casă fără oameni...

Intrați dacă aveți curajul,

dar bateți mai întâi în fereastră.

Tăcerea mea e o fântână fără margini...

Beți din ea dacă vă e sete de mine,

dar aduceți-vă găleată.

Viața mea era o apă care se întorcea încet

spre izvorul ei...

dar cineva a tulburat-o

când a dat nume pietrelor.

Timpul meu e o frunză rămasă singură

în aer, și nu știe unde cade...

pământul o cheamă,

cerul o uită.

Sufletul meu se ridică încet din țărână

ca o lumină obosită...

Nu-l mai legați!

Nu-l mai chemați pe nume,

pentru că el știe acum,

că fructul cade

doar ca să învețe pământul

gustul cerului.

Zdrobesc armura

ca să leapăd povara sufletului

și să slobozesc chinurile

ce dorm în adâncurile ființei mele.

O liniște vuiește sub mine,

De senzații sunt sterp,

Mi-e gândul Doamne la tine,

Deși sunt la un Altul adept.

În plină stradă îmi vine să plâng,

Iar am ratat de puțin paradisul,

De pe aripi molozul mi-l strâng,

Și cobor să înfrunt cu teamă abisul.

În mine trăiește Abel și Cain,

Nu mai știu să-mi cer nici iertare,

Cu ochi noroioși spre cerul senin,

Caut lumina și raza de soare.

Iubesc decăderea ce-mi zace în trup,

Mă abat de la viață și lume,

Cu urlete lungi tăcerea-mi astup,

Și-mi șterg prin botez vechiul nume.

Clopote plâng în biserici uitate,

Prescura-i dosită la moară sub valț,

Târându-mă-n genunchi și pe coate,

Aștept un miracol să pot să mă-nalț.

Un iubitor de vise, am devenit în timp

Și un poet oniric, rareori lucid.

Frenetic când pe brațe, se contopesc încet,

Pixul și cu foaia, mirific sentiment.

Mă plimb spre orizonturi, vagi, imaginare

Și îmi urmez visele cuprins de alienare.

Străbat în lung și-n lat un drum rece, pustiu

Un drum de țară vechi ce pare alotriu.

Prin nori de praf și ceață o lumină se vede,

Ce-n fiecare seară spre apus purcede,

Apare dimineața, calea mi-o luminează,

Mintea ostenită permanent mi-o ține trează.

Lumina ei m-apasă, mi-e în suflet astenie,

Corpul mi-e obosit dar pixul încă scrie.

Și când ajung aproape de-ambiție condus,

Se mistuiește-n zare iar eu mă simt răpus.

În fiecare noapte, mă pierd în întuneric.

Tot mai agitat, am devenit coleric.

Vise deșarte, mă poartă spre apus,

Exteriorul mi-e intact dar sufletul distrus.