Speranță!

Profesorii mei cei dragi,

Învățați ca niște magi!

Cei mai scumpi îmi sunteți

Prin ceea ce-mi spuneți!

Azi e prilej de sărbătoare

Pentru voi - zi de onoare,

Mereu fiind muncitoare

Cu efecte de valoare.

A noua, a cincea sau a șasea lună 

E salutul ce ne-adună,

Primul ultim sunet de alună 

Viitorul ni-l compună!

05.10.2021

~ Fabulă satirică ~

Boul, când e mic de tot,

Când e doar un viţeluş,

Sare-n ajutorul tãu,

Precum glonţul, din cartuş.

Dar, când e mai mãrişor,

Când nimic nu mai e nou,

Vrea s-arate tuturor

Caracterul lui, de bou.

N-ai sã-l vezi trãgând în jug,

Decât numai obligat.

Dar, în schimb, va bea în rând

Cu toţi ceilalţi boi din sat.

Bea şi cade, cãpãtând

Drept în frunte, un cucui.

Pleacã înspre casã...când...

Ups!...cã nu e poarta lui!...

Iatã grajdul cãutat! 

Dar... mai mult l-a nimerit;

Şi intrase şi-ncãlţat:

Nix culturã!... În sfârşit...

Îl lovise pe cel mic,

Pentru cã scãpase-un "Muu!"

Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.

Coarne are. Minte, nu.

Iaca... soarele e sus!

Boul meu, a adormit;

S-a trântit şi doarme dus

Când toţi boii s-au trezit.

Sforãie, cu nasu-n piept,

Necãjindu-se niţel:

Ce n-ar da sãracul bou

Sã mai fie iar viţel!

Noi nu avem nevoie de psihologi,

dar trăim într-o lume bolnavă.

Nu vorbim despre inimi rupte,

despre traume ascunse,

despre copii crescuți în umbra unui zâmbet fals.

Nu ne trebuie analize,

ci doar o adevărată privire în suflet.

Dar suntem prea orbi pentru asta.

Noi spunem că femeile ușoare sunt doar rezultatul alegerilor lor de a se indentifica în societate,

dar ce știm despre mamele lor?

Cum ajung să fie doar umbra unui dor adânc,

cautând o validare pierdută?

Le condamnăm, fără ca mai întâi să analizam, dar le vedem ca un simptom al unei boli mai mari.

O rană ce nu s-a închis niciodată.

Nu vorbim despre violatori,

dar acei bărbați nu sunt doar monștri,

sunt copii crescuți în haos,

unde iubirea era doar o iluzie,

un joc de cuvinte aruncate în vânt.

Ei sunt rezultatul unei lumi care i-a învățat

să iubească doar prin violență,

să consume, să distrugă pentru a simți ceva.

Noi nu ne gândim că, poate,

copiii noștri vor deveni cei care ne vor răni,

vor ajunge să vândă dragostea pentru un strop de drog,

să vândă corpul pentru o validare falsă.

Și nu putem da vina pe nimeni

decât pe noi, cei care nu am învățat să iubim

fără să așteptăm ceva în schimb.

Noi nu avem nevoie de psihologi,

dar trăim într-o lume bolnavă.

O lume în care am uitat ce înseamnă să vindeci,

ce înseamnă să spui „te iubesc” fără să aștepți nimic.

Și poate că fiecare dintre noi

poartă o rană nevăzută,

un gol emoțional pe care îl umplem

cu lucruri care nu ne fac decât să murim puțin câte puțin.

Nu susținem comportamentele acestea,

dar în fiecare dintre noi

există o fărâmă de aceleași răni,

de aceleași greșeli,

pentru că nu știm să vindecăm,

nu știm cum să trăim într-o lume care ne învață să uităm.

Vrem să condamnăm,

vrem să adâncim ura în aceste răni,

dar trebuie să înțelegem:

suntem toți rezultatul unui sistem

care nu știe cum să vindece,

cum să iubim fără frică, fără egoism.

Poate că, într-o lume mai bună,

copiii noștri nu ar vrea să-și vândă corpul,

nu ar căuta droguri pentru a simți că trăiesc,

pentru că nu am mai lăsa durerea să le definească viața.

Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,

în orizonturile apropiate,

se APRIND.

Totul, și gărzile, se lichefiază,

cum parcă dau să încolțească

MAGISTRALE flori,

răsărite alb-argintii,

pe LESPEZI de pietre fumurii.

De ce, analfabeților, 

distrugătorilor, paraziților?

Distrugeți pura noastră

limbă română măiastră.

În meleagurile noastre nu există

Scrierea voastră materialistă

Voi mâncați literele

Până explodează Soarele!

Nu există verbul a vroi

Cu fonetica sunteți tâlhăroi,

Ce splendidă e gramatica,

VOI, o batjocoriti în ea!

Așa m-am săturat de mine și de toate,

Încât m-aș da la câini să mă mănânce,

Ori inima din piept să pot a-mi scoate,

S-o pun să bată-n trupuri fără sânge.

Așa mi-e silă de omul de pe stradă,

Încât l-aș transforma instant în piatră,

Creaţia lui Dumnezeu să n-o mai vadă,

Ori l-aș întoarce la stadiul de primată.

Așa murdar e omul la fire și la trup,

Încât l-aș arunca pe veci sub ape,

C-un nou potop păcatul să-l astup,

Şi nici un Noe, nimeni să nu scape.

Așa mi-e silă de această specie umană,

Încât i-aș alunga pe toți de pe pământ,

Ori Creatorul să-și facă iarăși o pomană,

Și să-i îngroape într-un imens mormânt.

Așa curați ar trebui noi oamenii să fim,

Că mir ne-ar izvorî din lacrimă și sânge,

Am fi cu aripi lungi precum un serafim,

Și am cânta atunci când inima ne plânge.

Îți scriu din nou iubita mea

Puține rânduri pe-o hârtie,

Și sper să capăt un răspuns 

Până când plec în cătănie.

Nu te-am văzut de șase luni

Și-am auzit că ești supărată,

Că m-ai văzut după cum spui

La braț mergând cu altă fată.

Tu ești plecată în străinătate

Iar eu aici trăiesc cu dorul tău,

Și te aștept să te întorci în țară

Că fără tine îmi este tare greu.

Nu știu cum pleacă către tine

Atât de multe zvonuri false,

Iar tu le crezi c-ar fi adevărate

Și nu minciuni de lume scoase.

Când vei primi scrisoarea mea

Să știi că sunt cu arma la picior,

Că am primit un ordin de-nrolare

Și-o perioadă voi fi al țării slujitor.

De-mi vei trimite vreun răspuns

Să pui adresa de la noi din sat,

Iar dacă nu vrei să-mi răspunzi

Trist, voi înțelege că mai uitat.

Așa a scris bunicul meu demult

Pe-un petic de hârtie c-un creion,

Pe care l-am găsit ascuns în cufăr

Purtând o ștearsă semnătură...Ion.

Concluzia am tras-o...îndurerat

Că epistola n-a mai ajuns la fată,

Dar poate-acolo Sus s-au întâlnit

Și își trăiesc povestea lor...ciudată!

Privește doar în sus,

Cand pe jos ești,

Nu te lăsa răpus,

De practici mișelești!

Împarte bunătate,

Celor cu nevoi,

Și tu vei avea parte,

Însutit înapoi!

Iartă fără regret,

Dar nu uita,

Că doar făina are preț,

Tărâța nu trece sita!

Tot timpul să gândești,

Dar nu cu voce tare,

De vrei să-i potolești,

Pe cei cu gura mare!

Prietenii să-i numeri,

Pe degetele mâinii,

Aruncă de pe umeri,

Poverile lumii!

Fii cu prudență-n toate,

Și limite să-ți pui,

Învața multă carte,

De vrei să te impui!

Urcă treaptă cu treaptă,

Dar  nu sta agățat,

Și te întreabă-n șoaptă,

Nu sunt prea sus...cocoțat?

De vrei să ajungi în fața,

Fără a da din coate,

Rămâi modest în viața,

Și crede în dreptate!

..............................

Scrise de Cezar!

Pe curând!

Vai ce repede mai trece anul

Și înapoi nu poate să mai vie,

Este la fel cum irosește banul

Când e la shopping..a mea Mărie!

Mi s-a părut că e frumoasă

Când am vazut-o pe-nserat,

Ieri o vedeam a mea mireasă

Azi mi-a trecut...de însurat!

Sunt la piață pentru pepeni

Și poate mai sunt verdețuri,

Nu văd cumpărând pe nimeni

Toți se uită și se plâng..de prețuri!

Azi salariu mi-am aflat

După ce l-au indexat,

Și-am rămas tare mirat

Că n-au pus și...au tăiat!

Ne-au luat norma de hrană

Că aveam câștiguri mari,

Voi cânta seara în strană

Și primi bani..de la pălămari!

Ne pregătim, că vin alegeri

Iar Ei se luptă pentru liste,

Unii ne mint cu-a lor prelegeri

Iar alții la biserici...dau acatiste!

E feerie peste tot sub soare

Iar vremea, e una minunată,

Ce te îndeamnă la plimbare

La braț cu o frumoasă fată

Copacii sunt încărcați de flori

Ce răspândesc miros amețitor,

De sus s-aud triluri de păsări

Ce-n cor se-ntrec pe limba lor

M-așez pe bancă lângă soție

Și capu-mi pun pe al ei umăr,

Nu mai sunt tânăr ca altădat'

Și-n gând ușor anii mi-i număr

Pleoapa îmi cade peste ochi

Și-adorm căzând în poala ei,

Nu mă trezește, fredonează

Un cânt cântat de noi pe-alei

Nu știu dacă visez sau aiurez

Că văd in fața ochilor cărarea,

Pe care ne plimbam în Copou

Și unde i-am furat sărutarea

Simt cum peste noi cad flori

Din teii înfloriți în luna Mai,

Și, cum cineva ușor mă urcă

Într-o caleașcă trasă de cai

Mirat întreb unde ne ducem

Și-mi face semn ca să aștept,

Mă uit atent, dar nu vorbesc

Și-n liniște nedumerit accept

Văd cum trăsura se oprește

Și-n fața noastra-i primăria,

Cobor încet și-ncep să înțeleg

Că soți vom deveni, eu și Maria

Tresar și mă trezesc din somn

Și văd că-s așezat în poala ei,

Capu-mi ridic și lung privesc

Cum trec studenții pe sub tei

Întreb cât am dormit de mult

Și îmi răspunde cinci minute,

Îi povestesc tot ce am visat

Râde și-mi dă sărut pe frunte

Ne ridicăm și banca părăsim

Pentru a merge înspre casă,

Pasul grăbim să nu întârziem

C-avem copiii, invitați la masă

Emoția profund mă copleșește,

Când viața prin vers mi-o povestesc,

Nu mă feresc să exprim sentimente,

Pentru ființa dragă pe care o iubesc

Cum să nu scriu mereu despre iubire,

Și să ascund un adevăr ce îl trăiesc,

La ce mi-ar folosi comori în lume,

Dacă, n-aș avea la cine să zâmbesc

Nu știu să definesc ce-i fericirea,

În astă lume mică, plină de păcat,

Dar pot să spun că-mi este bine,

Lângă femeia cu care-s cununat

Voi scrie și voi spune tot prin vers,

Despre iubire, dragoste și fericire,

Pe Domnul Îl voi ruga să mă ajute,

Să pot iubi, ierta, păși spre mântuire!

Azi nu te-am zărit prin curtea casei,

să-ți spun bună dimineața,

Și griji îndată mi-am făcut, cu cine

oare merg să îmi fac piața.

Vorbesc despre a mea bună vecină,

pe care o cunosc de-o veșnicie,

De când făceam naveta amândoi,

având și eu și ea aceeași meserie.

Țin minte cum alergam să prindem

rata și cât era de-aglomerat,

S-ajungem la serviciu în timp util,

ca șeful să nu ne facă referat.

Erau până în "89 alte vremuri și toată

lumea mergea la muncă,

De dimineață până seara să facem

planul și rar gustam o țuică.

Și peste tot era organul de partid,

care știa câte-n lună și-n stele,

Primind note de la informatori, iar

noua ne făceau zilele grele.

Dar iată că în curte a apărut vecina

și mă grăbesc să-i dau binețe,

Așa că mă opresc să povestesc,

spunându-vă ca nu e rău..la bătrânețe!