Evadare
Am târât un sac cu greutate mare,
și mă opream, și mă gândeam...
apoi,
în distanță am zărit un izvor,
curgea mai lent pe lângă mergător.
Mă dureau brațele așa de tare;
cui mai trebuia să-i cer eu iertare?!
și auzeam,
auzeam în depărtare un urlet, și nu era–
decât sufletul meu sătul, fără răbdare.
Am privit adânc la diavolul din plasă,
nu se mișca când pe jos carnea-i era trasă–
și mă înșelam singur,
simțeam că s-a trezit, și ceva, ceva mai tare–
mă ardeau puternic cele două palme.
M-am gândit atunci să-l car în spate,
și nu mă opream în a mea disperare,
și sus,
l-am luat apoi în cârcă să merg mai departe,
cu pașii mei mărunți, cu spatele la soare.
L-am tot cărat și mă uitam în zare,
să găsesc o umbră, un loc de iertare;
și-am plâns,
când mi-a luat foc spatele cu tot cu haine,
și le-am dat jos înainte de moarte.
Am trântit oroarea într-o groapă adâncă,
dup-am fugit în teroare undeva pe-o stâncă–
și-am obosit,
am obosit de picioare și m-am prăbușit aproape,
lângă un morman înfășurat de gheare.
Am privit înaintea mea să găsesc alinare,
să mă-ndrept din cădere, să urc spre altă cale,
și-am râs,
am râs în ultima-mi suflare, fără oprire,
și m-am trezit într-o vale, surzit de disperare.
Pe când m-am ridicat de pe salteaua tare,
au prins viteză spintecătoare ferocele javre–
și-am căzut,
am căzut lat, cu capul crăpat, lâng-o margine de mare,
iar picioarele-mi erau din nou trase prin foc și disperare
și mai mare...
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Rei
#evadare #moarte #chin #fugă
Data postării: 12 mai 2023
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 980
Poezii din aceiaşi categorie
Plânsete neauzite
După fiecare drum,
În urmă e lăsat un scrum.
Un scrum plin de durere,
Ce aduce o adâncă tăcere.
Pierderea cuiva este dureroasă,
Dar de altfel şi firească,
Ea te lasă fără zâmbete
În suflet îți aduce tunete.
Un ultim rămas bun e tot ce-ți poți dori,
Deoarece moartea nu o poți preveni.
Nu îți stă în putere,
Să opreşti această durere...
Viața e un lucru valoros
Ce trebuie luat în serios
Fără suferință şi plâns
Viața nu-i ceva de ascuns.
Cu o moarte toţi suntem datori în viaţă
Cu o moarte toţi, suntem datori în viaţă,
Şi oare omul, cât o să mai trăiască.
Trăieşte doar atât, cât îi este dată,
Şi atât cât timp, EL Dumnezeu îl lăsă.
Atunci când bunul Dumnezeu, îţi spune stop,
El ţi-a dat viaţă şi tot El ţi-o ia pe loc.
Şi pleci, de pe acest pământ curat,
De parcă nici, tu nu ai fii existat.
Şi de aceia, cât noi suntem în viaţă,
Să fim doar buni şi să avem o inimă curată.
Căci într-o zi la ceruri, sus noi vom urca,
Că acolo, este o lume bună, nu e rea !
Despărțirea
O veste trista am aflat,
Ca tu din lume ai plecat,
Bunica mea, e foarte greu,
Dar știu ca ești la Dumnezeu.
Deja mi-e dor de a ta voce,
De al tău chip, de a ta îmbrățișare,
Fără de tine totul e rece,
Și asta e ceea ce ma doare.
Acum, bunicul trist, singur în casă,
Ii este dor de-a sa nevastă,
De vocea ei dulce ca mierea,
De ochii care-ți luau durerea.
Îmi este dor de bunătatea ei,
De primirea-n casa, călduroasă,
Acum, te duci chiar de nu vrei,
Sa vizitezi bunicu' acasa.
Acum, cu ochii plini de lacrimi,
Înghit în sec, dar n-am ce face,
Au fost distruse multe inimi,
Ce nici acum nu mai au pace.
Florile la cimitir,
Sunt un simplu suvenir,
Dar o piatra prețioasă,
Nu mai este acum acasă.
Înapoi ea nu mai vine,
A plecat cu o dorința,
Nu mai vrea aicea jos,
Unde-i chin și suferință.
Draga mamă,
Ai lăsat in urma viata tropotind,
Fără tine pașii mai greu apasă
Tu nu mai esti, ocrotind..
Angoasant, dorul nu mă lasă.
Timpul trece, tu esti rece,
Te chem, nu vii,
Te vad in sicriu, la capul tau cruce.
Abiogen, nu mai invii.
Lacrimile de plumb cicatrici adanci,
Pana in suflet au patruns
Stralucirea ai luat cu tine pe veci
Abscons, nu ma opresc din plâns.
Aleanul ma cuprinde,
Ma biciuie jelania si rade!
Lasa rani sangerande
Pe pielea inimii murinde.
M-am trezit ca să nu dorm o viaţa
Mam trezit ramas in vise.
Printre ginduri ratacit
Cautam durerea vietii
Sa nu uit ca am trait
M-am trezit departe-n bezna
Descult prin pietrele insingerate
Cautam unde se naste visul
Sa infiez visele abandonate
M-am trezit printre morminte
Dezbracat prin spini calcam
Cautam undemi lasase-m somnul
Si patul din pamint unde dormeam
M-am trezit unde se naste ziua
Intre rasarit de soare, si noapte
Eram rupt bucati,imprastiate
Plingeam,dar nimeni nu era aproape
M-am trezit de cite ori, ca sa adorm
M-am trezit ca sa nu dorm o viata
Corpul ca un fum se pierde-n noapte
Si iar adorm pin dimineata
Zombie's gambit
am I looking with death eyes?
'cause I feel like having miles
until I reach the final end
and can forever go to bed...
am I looking with death eyes...?
'cause my pupiles are black grains of rice
who have been fighting for many years
to achieve something, often with tears.
am I looking with death eyes...?
'cause I feel like a zombie playing chess...!
trying to achieve a goal, find the key to succes...
And in the end we all find :
It was all about our brain' s death process.
Plânsete neauzite
După fiecare drum,
În urmă e lăsat un scrum.
Un scrum plin de durere,
Ce aduce o adâncă tăcere.
Pierderea cuiva este dureroasă,
Dar de altfel şi firească,
Ea te lasă fără zâmbete
În suflet îți aduce tunete.
Un ultim rămas bun e tot ce-ți poți dori,
Deoarece moartea nu o poți preveni.
Nu îți stă în putere,
Să opreşti această durere...
Viața e un lucru valoros
Ce trebuie luat în serios
Fără suferință şi plâns
Viața nu-i ceva de ascuns.
Cu o moarte toţi suntem datori în viaţă
Cu o moarte toţi, suntem datori în viaţă,
Şi oare omul, cât o să mai trăiască.
Trăieşte doar atât, cât îi este dată,
Şi atât cât timp, EL Dumnezeu îl lăsă.
Atunci când bunul Dumnezeu, îţi spune stop,
El ţi-a dat viaţă şi tot El ţi-o ia pe loc.
Şi pleci, de pe acest pământ curat,
De parcă nici, tu nu ai fii existat.
Şi de aceia, cât noi suntem în viaţă,
Să fim doar buni şi să avem o inimă curată.
Căci într-o zi la ceruri, sus noi vom urca,
Că acolo, este o lume bună, nu e rea !
Despărțirea
O veste trista am aflat,
Ca tu din lume ai plecat,
Bunica mea, e foarte greu,
Dar știu ca ești la Dumnezeu.
Deja mi-e dor de a ta voce,
De al tău chip, de a ta îmbrățișare,
Fără de tine totul e rece,
Și asta e ceea ce ma doare.
Acum, bunicul trist, singur în casă,
Ii este dor de-a sa nevastă,
De vocea ei dulce ca mierea,
De ochii care-ți luau durerea.
Îmi este dor de bunătatea ei,
De primirea-n casa, călduroasă,
Acum, te duci chiar de nu vrei,
Sa vizitezi bunicu' acasa.
Acum, cu ochii plini de lacrimi,
Înghit în sec, dar n-am ce face,
Au fost distruse multe inimi,
Ce nici acum nu mai au pace.
Florile la cimitir,
Sunt un simplu suvenir,
Dar o piatra prețioasă,
Nu mai este acum acasă.
Înapoi ea nu mai vine,
A plecat cu o dorința,
Nu mai vrea aicea jos,
Unde-i chin și suferință.
Draga mamă,
Ai lăsat in urma viata tropotind,
Fără tine pașii mai greu apasă
Tu nu mai esti, ocrotind..
Angoasant, dorul nu mă lasă.
Timpul trece, tu esti rece,
Te chem, nu vii,
Te vad in sicriu, la capul tau cruce.
Abiogen, nu mai invii.
Lacrimile de plumb cicatrici adanci,
Pana in suflet au patruns
Stralucirea ai luat cu tine pe veci
Abscons, nu ma opresc din plâns.
Aleanul ma cuprinde,
Ma biciuie jelania si rade!
Lasa rani sangerande
Pe pielea inimii murinde.
M-am trezit ca să nu dorm o viaţa
Mam trezit ramas in vise.
Printre ginduri ratacit
Cautam durerea vietii
Sa nu uit ca am trait
M-am trezit departe-n bezna
Descult prin pietrele insingerate
Cautam unde se naste visul
Sa infiez visele abandonate
M-am trezit printre morminte
Dezbracat prin spini calcam
Cautam undemi lasase-m somnul
Si patul din pamint unde dormeam
M-am trezit unde se naste ziua
Intre rasarit de soare, si noapte
Eram rupt bucati,imprastiate
Plingeam,dar nimeni nu era aproape
M-am trezit de cite ori, ca sa adorm
M-am trezit ca sa nu dorm o viata
Corpul ca un fum se pierde-n noapte
Si iar adorm pin dimineata
Zombie's gambit
am I looking with death eyes?
'cause I feel like having miles
until I reach the final end
and can forever go to bed...
am I looking with death eyes...?
'cause my pupiles are black grains of rice
who have been fighting for many years
to achieve something, often with tears.
am I looking with death eyes...?
'cause I feel like a zombie playing chess...!
trying to achieve a goal, find the key to succes...
And in the end we all find :
It was all about our brain' s death process.
Alte poezii ale autorului
Cârtița
Stau,
nu simt nici gerul, nici incendiul;
deși tremur, nu-i de vină curentul...
Nu mă mișc,
deși încerc un vârf de deget să ridic,
nu reușesc, privesc și mă oftic...
Și degeaba se chinuie fostu-mi lăcaș–
acum e gol, chiar dacă l-au îmbrăcat;
după care speranța i s-a scufundat...
Cu ochii închiși,
mă gândesc la amintirea veche cu mine,
m-aș întoarce să le zic și lor că nu e bine...
Nu mă știu,
dacă plâng, nu e ca și cum ei mă aud,
așa că mai bine stau și-i ascult...
Se întâmplă mai rar,
să-i aud cum aprind un mic dar,
și acela parcă luminează tot în zadar...
Alteori îi auzeam pe alții,
apoi mă gândeam și la ai mei... săracii,
să treacă și să-mi mai ude măcar macii.
Prin întregul tot mai negru,
ascult și aștept să vină sfârșitul cel greu,
să apară și el când și ei se vor sătura să vină la mine...
mereu.
Obsesie
Tratat greșit; tratat cu ură? poate...
Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.
Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,
Ce mă reținea de fapt să nu atac?
Nimicul din umbră atent mă urmărea,
Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,
Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...
Și pentru ce? să nu mă țină minte?
Am abandonat și acea amintire,
Și-am încercat să schimb ceva la mine:
O privire caldă și-un zâmbet în primire...
În zadar, nimeni nu dorea să știe.
Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,
M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,
Așa că am luat o nouă hârtie...
Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.
Pentru acea ,,executare slabă",
Am aruncat și cea mai nouă pensulă.
Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,
Deși sânge mult cădea acum pe gresie...
,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"
Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?
Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,
Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.
,,Este la fel, nimic de apreciat",
Atunci, între crăpături ochi am adăugat,
Și i-am atașat cu multă atenție...
Să se poată crea o reciprocă percepție.
,,Prea multe elemente într-un cadru închis",
Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,
Și-am întins pe sul piese și piese...
Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.
Am adus creația în fața unui muzeu,
Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.
Apoi, am urmărit să obțin o reacție,
Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...
Ard
Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,
nu,
El râde când o rază îl lovește și pe loc–
arsura e ceea ce-și dorește,
numai să fie...
Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul
de îl înfingi în spate și să cadă,
însă nu prea departe...
Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,
rămâne până se oprește și mai vrea:
nu se potolește...
Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,
să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,
să-l vadă ca pe o salvare...
Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,
să stingă din scânteie, să o lase să plece,
dar nu mă părăsește...
Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,
să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,
și se chinuie prin fum și multă gheață...
Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,
focul pornește mai repede până ce crește,
mă arde mai tare și nu se oprește...
A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,
și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–
și de flăcările de la frunte...
Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,
căutam să nu plec fără nicio părere,
și m-am rugat în serile infernale...
Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,
să nu m-audă nimeni că urlu de durere,
să nu mă vadă nicio privire...
Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,
căutam să scap și de surzenie și de noua durere,
apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...
Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,
dar focul tot rămâne,
nu dispare...
Sfera
E noapte,
prin ceața densă am zărit-o...
–ajută-mă! mi-e groază!
E înaltă,
stă atârnată... ba nu, plutește!
în valuri repezi ea gonește...
E plină,
strălucește ca un far în sânul mării,
cu raza mi-a lovit ochelarii...
E perfectă,
colțuri nu are și e netedă,
se-nvârte-n jur ca o planetă...
Ce înseamnă? ce vrea de la mine?
cad pe trepte pân' la o linie.
Mă ridic și n-o mai văd în noapte...
a dispărut, mă urăște poate...
E zi,
sub lumina astrului e oarbă,
mai bine, nu-mi mai este teamă!
E scundă,
face un pas tiptil și obosește,
îi e greu că nu mai gonește...
E goală,
în suflet și aparență,
de rușine, mă privește cu greață...
E distrusă,
spartă la mijloc și zgâriată,
un gând atunci mi se arată.
Fug după ea; fug să o prind,
o ating, vreau s-o ridic.
În zadar, ea nu mai dorește,
și peste mine atunci se prăbușește...
E vis?
nu, e realitate și doare,
doare când te pălește...
E moarte?
poate, primele chinuri,
lacrimile curg șiroaie, râuri...
E bine?
rău oricum nu-mi este,
zbier când aud acea veste...
E sfârșit?
nu pentru mine, ci pentru sferă,
și mă zdrobește, sigur mă urăște!
Culeg
Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,
Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...
Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,
Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!
Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...
Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!
Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...
Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,
Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...
Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!
Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,
Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...
Haide
E ca-ntr-o noapte când sari gardul,
Ești aproape de țintă,
la fel e și ogarul...
Haide!
E ca pe mare când vezi țărmul,
Ești singurel pe plută,
putrezit de-o săptămână...
Haide!
E chiar mai simplu, mai ușor,
Ca atunci când ești în zbor,
și strigi tare: ,,eu azi nu mor!"
Haide!
E aproape, e ca o pretinsă sete,
Bei din sticlă și pășești pe alee,
și de la lumină-ți iei la revedere,
Haide!
E ca o călătorie lungă și pustie,
Nu te teme, căci eu sunt lângă tine,
și vei ajunge să-ți fie mult mai bine,
Haide!
...
Nu sunt eu sau m-am păcălit?
Pe marginea de lemn e greu să rezist,
poate că nu, sigur e-un vis!
,,Haide!"
Dar acum se aude mai tare?
Nu, nu, sigur doar mi se pare,
Și drumul până jos parc-a devenit mai mare...
,,Haide!"
Și dacă totuși ajung unde-mi zice?
Pe o pajiște arsă în funingine...
sau parcă a zis că acolo mereu ninge?
,,Haide!"
Sunt la fel de aproape să cad acum pe spate,
Și sigur nu-i la fel de departe,
dar nu mai renunț... speranțe deșarte!
,,Haide!"
Închid ochii și n-aud mai nimic,
Cad printre nori de praf înroșit,
e ca un sentiment ce m-a părăsit...
...
E altfel când te vezi deasupra,
Să simți că și soarele-i de fapt tot una,
până ce-am simțit zdravăn căzătura...
,,Haide!"
Acum nu mai visez,
E un fel de gol fără miez,
și mă cheamă ca să-l urmez...
,,..."
Nu se mai repetă, nu-mi zâmbește,
E ca atunci când prinzi un pește,
și pescarul sigur nu mai zăbovește...
Cârtița
Stau,
nu simt nici gerul, nici incendiul;
deși tremur, nu-i de vină curentul...
Nu mă mișc,
deși încerc un vârf de deget să ridic,
nu reușesc, privesc și mă oftic...
Și degeaba se chinuie fostu-mi lăcaș–
acum e gol, chiar dacă l-au îmbrăcat;
după care speranța i s-a scufundat...
Cu ochii închiși,
mă gândesc la amintirea veche cu mine,
m-aș întoarce să le zic și lor că nu e bine...
Nu mă știu,
dacă plâng, nu e ca și cum ei mă aud,
așa că mai bine stau și-i ascult...
Se întâmplă mai rar,
să-i aud cum aprind un mic dar,
și acela parcă luminează tot în zadar...
Alteori îi auzeam pe alții,
apoi mă gândeam și la ai mei... săracii,
să treacă și să-mi mai ude măcar macii.
Prin întregul tot mai negru,
ascult și aștept să vină sfârșitul cel greu,
să apară și el când și ei se vor sătura să vină la mine...
mereu.
Obsesie
Tratat greșit; tratat cu ură? poate...
Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.
Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,
Ce mă reținea de fapt să nu atac?
Nimicul din umbră atent mă urmărea,
Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,
Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...
Și pentru ce? să nu mă țină minte?
Am abandonat și acea amintire,
Și-am încercat să schimb ceva la mine:
O privire caldă și-un zâmbet în primire...
În zadar, nimeni nu dorea să știe.
Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,
M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,
Așa că am luat o nouă hârtie...
Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.
Pentru acea ,,executare slabă",
Am aruncat și cea mai nouă pensulă.
Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,
Deși sânge mult cădea acum pe gresie...
,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"
Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?
Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,
Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.
,,Este la fel, nimic de apreciat",
Atunci, între crăpături ochi am adăugat,
Și i-am atașat cu multă atenție...
Să se poată crea o reciprocă percepție.
,,Prea multe elemente într-un cadru închis",
Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,
Și-am întins pe sul piese și piese...
Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.
Am adus creația în fața unui muzeu,
Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.
Apoi, am urmărit să obțin o reacție,
Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...
Ard
Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,
nu,
El râde când o rază îl lovește și pe loc–
arsura e ceea ce-și dorește,
numai să fie...
Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul
de îl înfingi în spate și să cadă,
însă nu prea departe...
Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,
rămâne până se oprește și mai vrea:
nu se potolește...
Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,
să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,
să-l vadă ca pe o salvare...
Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,
să stingă din scânteie, să o lase să plece,
dar nu mă părăsește...
Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,
să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,
și se chinuie prin fum și multă gheață...
Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,
focul pornește mai repede până ce crește,
mă arde mai tare și nu se oprește...
A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,
și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–
și de flăcările de la frunte...
Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,
căutam să nu plec fără nicio părere,
și m-am rugat în serile infernale...
Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,
să nu m-audă nimeni că urlu de durere,
să nu mă vadă nicio privire...
Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,
căutam să scap și de surzenie și de noua durere,
apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...
Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,
dar focul tot rămâne,
nu dispare...
Sfera
E noapte,
prin ceața densă am zărit-o...
–ajută-mă! mi-e groază!
E înaltă,
stă atârnată... ba nu, plutește!
în valuri repezi ea gonește...
E plină,
strălucește ca un far în sânul mării,
cu raza mi-a lovit ochelarii...
E perfectă,
colțuri nu are și e netedă,
se-nvârte-n jur ca o planetă...
Ce înseamnă? ce vrea de la mine?
cad pe trepte pân' la o linie.
Mă ridic și n-o mai văd în noapte...
a dispărut, mă urăște poate...
E zi,
sub lumina astrului e oarbă,
mai bine, nu-mi mai este teamă!
E scundă,
face un pas tiptil și obosește,
îi e greu că nu mai gonește...
E goală,
în suflet și aparență,
de rușine, mă privește cu greață...
E distrusă,
spartă la mijloc și zgâriată,
un gând atunci mi se arată.
Fug după ea; fug să o prind,
o ating, vreau s-o ridic.
În zadar, ea nu mai dorește,
și peste mine atunci se prăbușește...
E vis?
nu, e realitate și doare,
doare când te pălește...
E moarte?
poate, primele chinuri,
lacrimile curg șiroaie, râuri...
E bine?
rău oricum nu-mi este,
zbier când aud acea veste...
E sfârșit?
nu pentru mine, ci pentru sferă,
și mă zdrobește, sigur mă urăște!
Culeg
Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,
Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...
Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,
Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!
Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...
Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!
Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...
Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,
Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...
Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!
Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,
Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...
Haide
E ca-ntr-o noapte când sari gardul,
Ești aproape de țintă,
la fel e și ogarul...
Haide!
E ca pe mare când vezi țărmul,
Ești singurel pe plută,
putrezit de-o săptămână...
Haide!
E chiar mai simplu, mai ușor,
Ca atunci când ești în zbor,
și strigi tare: ,,eu azi nu mor!"
Haide!
E aproape, e ca o pretinsă sete,
Bei din sticlă și pășești pe alee,
și de la lumină-ți iei la revedere,
Haide!
E ca o călătorie lungă și pustie,
Nu te teme, căci eu sunt lângă tine,
și vei ajunge să-ți fie mult mai bine,
Haide!
...
Nu sunt eu sau m-am păcălit?
Pe marginea de lemn e greu să rezist,
poate că nu, sigur e-un vis!
,,Haide!"
Dar acum se aude mai tare?
Nu, nu, sigur doar mi se pare,
Și drumul până jos parc-a devenit mai mare...
,,Haide!"
Și dacă totuși ajung unde-mi zice?
Pe o pajiște arsă în funingine...
sau parcă a zis că acolo mereu ninge?
,,Haide!"
Sunt la fel de aproape să cad acum pe spate,
Și sigur nu-i la fel de departe,
dar nu mai renunț... speranțe deșarte!
,,Haide!"
Închid ochii și n-aud mai nimic,
Cad printre nori de praf înroșit,
e ca un sentiment ce m-a părăsit...
...
E altfel când te vezi deasupra,
Să simți că și soarele-i de fapt tot una,
până ce-am simțit zdravăn căzătura...
,,Haide!"
Acum nu mai visez,
E un fel de gol fără miez,
și mă cheamă ca să-l urmez...
,,..."
Nu se mai repetă, nu-mi zâmbește,
E ca atunci când prinzi un pește,
și pescarul sigur nu mai zăbovește...