Evadare
Am târât un sac cu greutate mare,
și mă opream, și mă gândeam...
apoi,
în distanță am zărit un izvor,
curgea mai lent pe lângă mergător.
Mă dureau brațele așa de tare;
cui mai trebuia să-i cer eu iertare?!
și auzeam,
auzeam în depărtare un urlet, și nu era–
decât sufletul meu sătul, fără răbdare.
Am privit adânc la diavolul din plasă,
nu se mișca când pe jos carnea-i era trasă–
și mă înșelam singur,
simțeam că s-a trezit, și ceva, ceva mai tare–
mă ardeau puternic cele două palme.
M-am gândit atunci să-l car în spate,
și nu mă opream în a mea disperare,
și sus,
l-am luat apoi călare să merg mai departe,
cu pașii mei mărunți, cu spatele la soare.
L-am tot cărat și mă uitam în zare,
să găsesc o umbră, un loc de iertare;
și-am plâns,
când mi-a luat foc spatele cu tot cu haine,
și le-am dat jos înainte de moarte.
Am trântit oroarea într-o groapă adâncă,
dup-am fugit în teroare undeva pe-o stâncă–
și-am obosit,
am obosit de picioare și m-am prăbușit aproape,
lângă un morman înfășurat de gheare.
Am privit înaintea mea să găsesc alinare,
să mă-ndrept din cădere, să urc spre altă cale,
și-am râs,
am râs în ultima-mi suflare, fără oprire,
și m-am trezit într-o vale, surzit de disperare.
Pe când m-am ridicat de pe salteaua tare,
au prins viteză spintecătoare ferocele javre–
și-am căzut,
am căzut lat, cu capul crăpat, lâng-o margine de mare,
iar picioarele-mi erau din nou trase prin foc și disperare
și mai mare...
