🎤 Evadare

Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,

Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...

Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,

Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!

Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...

Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!

Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...

Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,

Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...

Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!

Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,

Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...

Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,

La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,

Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,

Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,

foarte păcat de așa moarte...

Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,

Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,

Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,

Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,

tristă mare a lor soartă...

Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,

Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,

Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,

Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,

ce pornire, doar timp era și mâine...

Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,

Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,

Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,

Goana după acel nimic a provocat multe tentații,

noroc aveau, dar în alte spații...

Observând împuținarea sângelui întors pe față,

Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,

Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,

Povara altora va fi să le sape lor mormântul,

s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...

Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,

Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,

Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,

Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.

Eram mică...

dulce floricică, fugeam pe câmpie și mă-mpiedicam...

În bătaia austrului stăteam,

nu priveam în spate, nu mă întristam!

Val de armonie, mamă...

când te priveam, râdeai de bucurie și mă-mbrățișai...

Așa de mult mă iubeai,

nu te supărai, mereu mă iertai...

Dansam în ploaie...

prin bălți săream, broscuțe-adunam și nu răceam...

Peste tot eram,

nu mă plictiseam, mereu mă jucam...

Lătra și cățelul de la poartă...

la el mă duceam, îl hrăneam, pe cap îl mângâiam...

Ce fericită eram,

nicicând nu plângeam, doar zâmbeam...

Dar vremea a trecut,

am crescut, mare m-am făcut și am uitat...

Cum eram?

trăiam și mă bucuram?

...

Sunt din nou mică,

mă văd în oglindă, mai bătrână și mai gârbovită...

Mă doboară crivățul,

lacrimile-s amare, curg fără-ncetare...

Liniștea m-a terminat, mamă...

ai plecat de mult, te-ai dus și m-ai lăsat,

Așa de tare mă zbat,

de ce m-ai uitat, de ce nu m-ai luat?

Tremur în teroare,

e o teamă adâncă, arzătoare și mă distruge...

Oare poate se mai duce?

nu-i scăpare, nu-i oare altă cale?!

Rage în beznă și javra flămândă,

e liberă prin curte, mișună de zile multe...

Ce colți mari are...

nu știu cum de trăiește, dar mă dușmănește...

...

Vremea s-a înrăit...

m-am îmbolnăvit, am decăzut și am murit,

Ce fericită eram...

doar dihania-mi mai îngroapă oasele pe maidan...

(Avem să credem că timpul se oprește–

pentru niște clipe,

ființa nu crede că îmbătrânește–

apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)

Printre adunătura de capete proaste–

colcăie misterul;

pățania trăită de comunitățile noastre–

refuză să-și poarte colierul...

Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–

lumina din el tot nu licărește;

și-n neagra închisoare umplută cu pietre–

 mai caută altele, caută prostește...

Să fie mai mult decât întăia dată–

și tot așa și înainte;

într-o zi adaugă, într-alta se pierde–

nici lumina nu se mai vede...

Se adună apoi la statuia cea mare–

a unui posibil creator;

își întind mâinile fără rușine–

spre a se îndeplini dorința unui muritor...

Se desprinde uscată și rămurica dulce–

borcanul refuză să se umple,

culese au fost aromele mai bune–

și efectul lor plăcut va trece...

(Îi chinuie să treacă și de viața asta–

mai grea sau mai ușoară,

nu mai contează fapta lumii bune,

e demult uitată... îngropată...)

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răcnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

Stau,

nu simt nici gerul, nici incendiul;

deși tremur, nu-i de vină curentul...

Nu mă mișc,

deși încerc un vârf de deget să ridic,

nu reușesc, privesc și mă oftic...

Și degeaba se chinuie fostu-mi lăcaș–

acum e gol, chiar dacă l-au îmbrăcat;

după care speranța i s-a scufundat...

Cu ochii închiși,

mă gândesc la amintirea veche cu mine,

m-aș întoarce să le zic și lor că nu e bine...

Nu mă știu,

dacă plâng, nu e ca și cum ei mă aud,

așa că mai bine stau și-i ascult...

Se întâmplă mai rar,

să-i aud cum aprind un mic dar,

și acela parcă luminează tot în zadar...

Alteori îi auzeam pe alții,

apoi mă gândeam și la ai mei... săracii,

să treacă și să-mi mai ude măcar macii.

Prin întregul tot mai negru,

ascult și aștept să vină sfârșitul cel greu,

să apară și el când și ei se vor sătura să vină la mine...

mereu.

O veste trista am aflat,

Ca tu din lume ai plecat, 

Bunica mea, e foarte greu,

Dar știu ca ești la Dumnezeu. 

Deja mi-e dor de a ta voce, 

De al tău chip, de a ta îmbrățișare,

Fără de tine totul e rece, 

Și asta e ceea ce ma doare. 

Acum, bunicul trist, singur în casă, 

Ii este dor de-a sa nevastă, 

De vocea ei dulce ca mierea, 

De ochii care-ți luau durerea. 

Îmi este dor de bunătatea ei, 

De primirea-n casa, călduroasă, 

Acum, te duci chiar de nu vrei, 

Sa vizitezi bunicu' acasa. 

Acum, cu ochii plini de lacrimi, 

Înghit în sec, dar n-am ce face, 

Au fost distruse multe inimi, 

Ce nici acum nu mai au pace. 

Florile la cimitir, 

Sunt un simplu suvenir, 

Dar o piatra prețioasă, 

Nu mai este acum acasă. 

Înapoi ea nu mai vine, 

A plecat cu o dorința, 

Nu mai vrea aicea jos, 

Unde-i chin și suferință. 

Ascunsa de priviri,era in

labirintul mortii!

Firava doamna domnea 

peste durere.

Avea in palma însuși 

sangele sortii,

Fara suflet,fără inima,

in putere!

Cu mantia întunericului

peste umeri catifea,

Trupu-i slab,elixir al tinereții!

Vesnicie in șoapte 

ea îți rostea,

Soarele si luna pictati

in ochii străvezii.

Corzi de vioara joasa rasuna

din timp apus,

Al ei păcat împietrit 

in statuia-i vie!

Durerea e un alint si puternic 

inger ii e de opus,

Amorul negru ce pe taramul

morților adie!

Corbii erau ca si lacrimile negre

in jur al ei mormânt,

Si garduri ce doar de foc

aduc aminte!

Un domn galant dormea

pe sub pământ,

Cu matura-i neagră scanteia

dragostei aprinde!

Mandru de al lui consoarta,

prada e in suflet!

Al lor nume va rămâne 

vesnic in onoare!

Conturul amintirii lor nu e

ceva discret!

Raman stăpâni peste 

intuneric cu ardoare.

Contesa in ochii mei,al meu

botez de sange!

Lumanari roșii licareau 

la al ei mormânt.

Pentru ea chiar si curcubeul plânge!

Eternitatea fiind veșnic al ei

dulce suav amant.

Doua monede sculptate sub

a ei statuie,

Se priveau ca jertfe de 

dragoste si amor!

Gest ce tradiție onorează 

si mântuie!

Al lor nume fiind semnat

in Dior!

Binecuvantat este pământul in

urma mortii voastre!

Si speranța neagră in inimi

frânte ati sădit!

Sub lumina lunii sunteți 

a intunericului coaste!

Vesniciei in mister,

amintirea v-ati sortit!

• https://youtu.be/v4pzLNZAcc8?si=3zKMKwH0EGXnUN02

În urmă oasele se macină 

și pulberi albe ca zăpezi 

se lasă pe izvoare reci 

ce-ngheață pân' a naște.

Cresc continuu, neîncetat, 

ca dinții peste unghii, 

dar se sfarmă în orice pas;

purtând pe ele chinul 

omului din veac 

- orice gând e o suflare

- sângele e abur cald 

ce se scurge ca o urmă 

și dezgheață cum atinge 

recele pământ călcat. 

De mii de ani pășește 

spre o groapă de odihnă, 

dar tot sângele ce-a curs

se grăbește s-o închidă.

Văzând că pasu îi este milă

S-au grăbit a sângera,

Nori, prăpastii și-o albină, 

groapa să i-o închidă. 

În zări de mii de ani 

vedea arca ce-a scăpat 

plutind pe sângele închegat.

În calea lui opri un pas 

în fața gropii de odihnă 

ce plutea într-o lumină 

și în ea s-a scufundat...

Oasele s-au măcinat, iar

în praful lor s-a cuibărit 

sângele ca abur cald

spre o ultimă suflare...

Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații

Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,

Unui far al depărtării, din vechime luminând,

Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.

Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,

Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,

Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting

Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.

Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,

Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,

Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit

Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.

Vocile îți vorbesc,

Șoaptele te înnebunesc

Ele strigă neîncetat

Sari..., mori înecat.

Ești un nimeni, un nimic,

Încă de când erai un copil mic.

Vinul vorbește, vodka gândește,

Iar creierul meu încetinește

Se stinge..., durerea nu mă va mai atinge 

Asta e moartea, lipsa vieții,

Unde nu te poți afla intre pereții tristeții...

Cînd moare o ființă dragă, se opreşte totu în loc,
Plînge cerul, plînge marea, ochii nu se mai întorc.
Doar aducerile aminte, alină sufletul trist,
Nici cele mai dulci cuvinte n-alungă răul ce-i prins.

Iară marea de-ntrebări se-adună în negre gînduri,
Parcă toată fericirea-i adunată printre scînduri.
De ce-a fost aşa să fie? de ce-a plecat curînd,
El putea o veşnicie, lumineze al tău gînd.

Pe un covor de iarbă moale calcă paşii anii întregi,
Dar n-ai găsit timp în toate să o asculţi, să o înțelegi.
Ochii ei plini de lumină au fugit ca printr-o vrajă,
Sa stins îngerul vieții, noaptea nu ţi-o mai veghează.

Pe lacrimi împrăștiate în a inimii cămară ,
Se-ascund multe regrete care veşnic o să doară.
Sugrumat cu chin cu jale, de-al neputinţei vieţi,
Pierdut trist doar printre doruri, ai vrea acum ca să înveţi. C

a să faci din gînduri negre oceanele de cristale,
Şi din lacrimi de durere faci flori de mărgăritare.
Dacă ai putea să vii şi să strîngi din zări lumina,
Ţi-ai face din praf de stele, pentru tine doar mistere.