Treceri în pași temporali
Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații
Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,
Unui far al depărtării, din vechime luminând,
Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.
Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,
Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,
Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting
Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.
Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,
Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,
Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit
Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.
Poems in the same category
Scrum
La sfarsitul tau de drum,
Faptele s-asaza scrum
Iti dai seama ,din nou vezi
Ai gresit, acum te pierzi.
Nu esti tu, ingandurat,
Cazi in vicii, adunat,
Te cauti din nou pe tine
Si stii ca nu esti bine.
Trece timpul mult mai greu
Karma se-ntoarce mereu
Fapte , fapte tot au fost.
Oare mai are vre-un rost?!
Nor de dor ,lung-n ganduri zbor,
Stins in visuri , muritor ,
Te trezesti , pici in pamant,
Ingerii in cor iti cant.
Speranta calatoare,
Norocul tau acum,
Nu-i zi de sarbatoare
Ci e viata ta in scrum.
-1
Moonlight
I stay under the moonlight.
Blanket on me like it's banging on me.
Covered in light, like I won't survive.
Covered in stars like I won't apply the rules I learned as a kid.
The rules I lived by.
Covered in the moonlight like it's takin me away.
Cover me until you slay my little throat and it takes me up the sky...
Covered in moonlight I survived...
Poate mâine ..
Poate mâine ți-e sorocu
Ori cum ți-e prezis norocu;
Printre noi nu vei mai fi,
Ispășit ,te vei jertfi
Pe altarul viselor deșarte
Din tărâmul de departe,
Mai dai semnale, nevăzut,
Bântuind pe holuri,mut.
Căznit oful să ți-l spui
Molecular te descompui.
De lași un gând în urma ta,
Ce memoria nu -ți va păta;
Poate-slăvi te vei -nălța
De frământări te va cruța.
Dar dacă vina te apasă
Și te trage dorul de casă,
Ca să te speli de a ta otravă
Din sufletul tău frivol,
Vei privi etern in gol...
Nu ești decât un muritor de rând
În trecerea frugală pe pământ.
Un atom ce trece prin viață
Cu epilog, capitol și prefață...
O groapă spre odihnă
În urmă oasele se macină
și pulberi albe ca zăpezi
se lasă pe izvoare reci
ce-ngheață pân' a naște.
Cresc continuu, neîncetat,
ca dinții peste unghii,
dar se sfarmă în orice pas;
purtând pe ele chinul
omului din veac
- orice gând e o suflare
- sângele e abur cald
ce se scurge ca o urmă
și dezgheață cum atinge
recele pământ călcat.
De mii de ani pășește
spre o groapă de odihnă,
dar tot sângele ce-a curs
se grăbește s-o închidă.
Văzând că pasu îi este milă
S-au grăbit a sângera,
Nori, prăpastii și-o albină,
groapa să i-o închidă.
În zări de mii de ani
vedea arca ce-a scăpat
plutind pe sângele închegat.
În calea lui opri un pas
în fața gropii de odihnă
ce plutea într-o lumină
și în ea s-a scufundat...
Oasele s-au măcinat, iar
în praful lor s-a cuibărit
sângele ca abur cald
spre o ultimă suflare...
Moartea mă salvează
sinuciderea-moartea mea dorita
moartea-ziua mea linistita
de asi putea asi muri
de asi putea,nu asi mai trai
sentimentul de dragoste nu-mi poate fi redat
deoarece consecintele acestuia sunt de neredat
nu inteleg dece tot timpul eu?
nu inteleg ce leam făcut la toți mereu...
nu am vrut nimic mai mult decât sa te iubesc
teasi fi iubit pana eu obosesc
tiasi fi dat sansa sa îmi fii dragostea mea
dar nemultumitului darul i se ia
sunt ucisa mental, nu mai pot suporta
pana acum credeam ca durerea îmi va trecea
insa ea se ascunde și iese la iveala
și când ea iese, nu vreau sa trăiesc iara
înainte durerea ce o simțeam era una foarte mica
dar cu timpul, aceasta din ce in ce mai tare se complica
vârstă ma face sa imbatranesc
și sentimentele sa nu mi le impartasesc
cea mai mare durere e ca tu ma lasi
cea mai mare durerea e creata de ai tai pasi
intruchiparea perfectiunii tu poți fi
insa și tu cel mai tare ma poți umili
îmi curge o lacrima ca semn de durere
te iubesc mult, insa iubirea nu ți-o pot cere
ne destramam ca aţa ce e arsa
nodul ei se arde, funinginea i se revarsa
moartea e singura mea scapare
moartea este singura mea alinare
nu te pot vedea in ochi fără îmi aminti
cum credeam ca tu ma vei iubi
naivitatea mea devine din ce in ce mai mare
tot ce e fals, realitate îmi pare
o zi vorbesc de tine parca-mi ești speranta
următoarea vorbesc de parca miai distrus viata
nu rog pe nimeni nimic, dar pe tine da
fama ca să nu-mi pierd iubirea
nam iubit demult și chiar aveam nevoie de acest sentiment
dar acum ca dispare, totul merge atat de lent
pe zi ce trece singuratatea ma consuma
la început credeam ca prezenta ta nu va lasa nici o urma
dar acum realizez, pe tine te vreau in acest vers
insa am atat pana la tine de mers
universul ne destrama, dragostea nui rea
insa tot ce se strica, e din cauza la dragostea mea
ma uit la cer și ma rog la cel de sus
macar odata de o dragoste normala să-mi fie sufletul rapus
Cu moartea să fac dragoste în mormânt
Cu moartea să fac dragoste în mormânt,
De mulţi ani eu mi-am pus în gând.
Căci moartea este o doamnă frumoasă,
Pe care am cunoscut-o la ea acasă.
La ea acasă acolo în mormânt unde am fost,
Şi frică eu nu am avut acolo deloc.
Căci moartea este o adevărată doamnă,
O doamnă elegantă ce într-una te bagă în seamă.
Şi într-o noapte înstelată şi aşa de frumoasă,
La doamna moarte am coborât în groapă.
Şi i-am dus flori speciale ca doamnei să îi placă,
Şi cu gândul că doamna să mă iubească.
Şi am stat cu moartea întreaga noapte la masă,
Şi abia atunci mi-am dat seama cât e de frumoasă.
Şi după o masă copioasă cu moartea în mormânt,
Mi-am dorit să fac cu ea dragoste în curând.
Şi după o noapte de amor cu moartea în mormânt,
Am înţeles că şi moartea cu tine face un legământ.
Acolo când cu adevărat tu vei veni pe veci,
Ea doamna moarte te aşteaptă cu ea ca să petreci.
Mi-am zis cu moartea dragoste să fac în mormânt,
Ca să nu mă simt căit apoi nicicând.
Căci moartea este o adevărată doamnă aşa frumoasă,
Pe care eu am cunoscut-o în mormânt la ea acasă!
Other poems by the author
Ca pasărea din aripi
Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,
rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu
printre crengile trosnind de vânturi târzii,
pierdut mi-e capul în stele închipuite,
fără nume,
fără soț.
Îmi pătrund bacante-n încăpere,
să mă cheme la marile desfrâuri,
la curgerile neostoite de alese deziluzii;
semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.
Și mă prinde una de mână,
și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori
de drăgăstoase atingeri și calde vise
ale vălurilor albastrei mări.
Mărșăluim cu voie, cu zor
peste cadavre de naivi juveți,
de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,
intrând în aburindele văi necunoscute norodului.
Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,
femei văduvite și babe lăcrimând
să nu trecem granița spre nicăieri,
că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,
nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,
decât sâni netezi și dalbi,
ochi suavi și buze fine.
Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,
duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,
și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,
merse să adoarmă în poale de fantezie.
Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,
o izbitură îmi răsună tare,
ca de un metal scrâșnind în agonie.
Ce să fie oare?
Dintr-o spărtură în trupul navei,
șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...
Pasărea din aripi ce bătea...
era, de fapt, prinsă în colivie...
Arta mea…
Arta mea se rezumă în nimicnicie,
în nopți nedormite, în sticle goale,
șiruri de fumegânde țigarete, în suferințe reprimate,
în gemete nebănuite și cântece de requiem...
Lirica mea șade în morți, în vii supărări,
disfuncții și destine distruse...
Nu știu de unde vine această estetică de nedescris în rău,
din ce somn se scoală coșmarul creației în mine,
de unde izvorăsc febrilele stihuri cernite
precum cearcănele sub ochi șezând.
Miasme în mine se învârt,
curent horific prin mintea mea trece —
elegii pe portativ mi-au încremenit
și în veci nu par să aibă să mai plece...
Puntea măcelarului
Pe un planșeu încăpător,
urmând drumul scândurii urcătoare,
se adună porci numai buni de tăiat:
scurți la judecată și durdulii.
Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,
fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,
unde stă, jalnică și decolorată,
polena cândva albă a unei sirene.
Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,
pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.
Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește
apropierea orei de așezare la mese.
Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,
cel puțin nu pentru proastele dobitoace,
la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă
ca și o încropire de blege ațe.
Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,
umple tot văzduhul
și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,
pierzându-se în valurile unduitoare.
Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,
undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,
cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite
și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.
Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,
iubitor mult peste toți de haleală,
ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.
Și, pus în fața călăului său,
tinde să rânjească prostește,
intrigat ușor de valăul ce lipsește.
Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,
iar netotul animal își pierde capul,
sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,
împânzit la scurt timp de musculițe.
Și zarea e nepăsătoare,
și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,
căderea pe lemnele acum înroșite
a unui bolovan de carne:
căpățâna aiuritului decapitat,
ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,
drept idol al hrănirii necugetate.
În violetul acestui grotesc crepuscul,
când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,
din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:
„acum vom avea de mâncare”...
Rup din tine
Rup din tine o privire
ce din mine se adapă
precum un cal privat de apă
o cale lungă prin păduri și văi.
Zâmbetul o acompaniază
cu dezvelirea smalțului strălucitor
în spice de unde sărind din reflector.
Auzul este surd,
căci de ritmul împrejurimii a uitat,
lăsându-ți capul liber
pentru un delir de acorduri
cu declarații presărat.
Iar într-o timidă încercare
de plecăciune juvenilă,
obrajii ți se schimbă
în tonuri rubinii,
tremurători în simțirile nestrămutate
din corpul unui cal cu puterile adăpate.
Cugetarea unui Icar
Veșnic dorm un somn de ape,
Vast cavou și transparent,
Pân’ la car’ i-e greu să sape
Razei soarelui strident.
Tot ce știu e întuneric,
Giulgiul de-alge ce mă strâng,
Patul meu (pietrișul sferic),
Scoicile cu perle lâng’.
Vântul cozilor de pește
Unge rosu-mi leș pălit,
Care veacu-l veștejește
Undeva în negrăit.
Pene încrustate joacă
Zborul prin curent plimbat,
Ce cândva dorea să bată
Cast cotlon străluminat.
„Naște-m-aș din nou pe lume,
Aș uita de-naltul cer,
Ce se oglindește-n spume
Și în valul cel apter...”,
Asta-mi spun din vechea beznă
Care-n ea m-a cufundat.
„Ține-aș tina lângă gleznă,
Palma mea pe trunchiul lat.”
Duce-aș dintru tine, viață,
Fâlfâit de fluturi albi
De pe flori de dimineață,
Ca-ntr-un șir cherubii dalbi.
Eu, iar, suitor pe stele,
Vreau să cred că nu mă mint
Când voiesc de patimi grele
Să mă rup în labirint.
O, dar bolta cred c-ar merge
Către ea să mă reia...
Iar când ce-am jurat s-ar șterge,
Înspre dânsa m-aș vedea.
Și de-ar fi doar luna muză,
Iar nu zeul zilei pur,
Mi-aș purta din plin o buză
Să-i sărut obrazul dur.
Și acum, când se străvede
De prin un noian de nori,
Noaptea-i calmă își prevede
Drumul lung de pân’ la zori.
Din mormântul meu acvatic,
La vederea ei, cu jind,
Din coral făcut, fanatic,
Un tentacul larg, vuind,
Aș căta să îi întind.
Triolet vetust
Buchetul tău de roze mov,
Ce trandafirul l-a jertfit,
Cules ți-a fost din vechi ostrov,
Buchetul tău de roze mov.
Și-ți va rămâne în alcov
Ca-nsemn al timpului iubit:
Buchetul tău de roze mov,
Ce trandafirul l-a jertfit.