Treceri în pași temporali

Ce rost are oare
Să trăim noi în pustiu,
Când toată lumea moare
Și ei nici măcar nu știu.

Noi în toată lumea asta
Doar câteva persoane iubim,
De va fi prea plină lista
Tot de familie ne lovim.

În vârsta bătrâneții om ajunge
Căci nimeni nu e pe lume veșnic,
Un lucru de-om grăi pe moarte
Ar fi că nu avem un motiv de fel prea strașnic.

Moartea pe mulți câteodată sperie
Deși într-un final de ea ne vom lovi,
Căci astfel lumea din veci se descrie
Viața fiind doar bariera dintre morți si vii.

o cutie cu obiecte

atat a mai ramas

omul a devenit, din pricina unui impas

"ceva" fara de glas 

poate un om cu bun simt,poate,

sau cineva cam acru in toate 

dar totusi avea acel ceva in el

ce tututor ne poate oferi,

vointa ce unii o numesc de fier.

suflet?

《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...

Cu mâinile pe piept încrucişate,

Sãtul de oameni, trudã şi obidã,

Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,

În casa rece, gata sã se-nchidã,

Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,

Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,

Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri

Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.

De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã

Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.

Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã

Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã

Cã orice om, ca iarba pe câmpie,

Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,

Pe-un cer senin o patã alburie,

Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,

Aşa trece şi el în grabã mare...

Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.

Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare

În lutul blestemat întruna scurmã.

Nu are pace, linişte nu are,

E frãmântat de doruri şi de vise,

Abea de se mai ţine pe picioare

Iar pãrul lui aproape tot albise...

Ah, ce deşertãciune complicatã

E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...

Un timp pierdut, bucatã cu bucatã

E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.

O zi mai agitatã decât alta

Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;

Luând ciocanul şi cioplind cu dalta

Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!

Un singur lucru capãtã valoare:

Lucrul fãcut dupã principii sfinte;

Pãzind recolta sfântã pe ogoare,

Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!

                          ☆

În zilele de tristã sãrbãtoare

De tine cine-şi va aduce-aminte

La cimitir sã vinã cu o floare

Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...

Sfletu-mi înfruntă pustiul,

Precum codrul tău subtil.

Stau si scriu nedumerit,

Gândindu-mă la cumplit.

A ta plecare ne-a îndurerat,

Sufletu-i adânc sfâșiat,

Drumu-i si el-ntunecat,

Melancolic şi nevindecat.

Lacrimi curele cad încet,

Pe sicriul tău din lemn,

Având un sentiment nedemn

Ce mă macină incert.

De când ai plecat,

Sufletu-mi e sfâșiat,

Și continuu a suspinat,

De tristețe încețoșat.

Dar în noapte, visurile-mi poartă,  

Umbrele trecutului pe umeri m-apasă,  

Încerc să te regăsesc printre amintiri,  

Sperând să îmi alini aceste răni târzii.  

Fiecare zi trece tot mai greu,  

Gânduri răpimdu-mă tot mereu,  

Sufletul tânjește după prezența ta,  

Și totuși, lumina ta pare a se estompa.  

Într-o zi, poate, timpul va vindeca,  

Durerea ce acum mă sfâșie grea,  

Păstrându-te în intimă amintire,  

Ca o stea ce ma veghează-n vecie.  

Dar până atunci, cu dor te-ndemn,  

Să mă veghezi, înger blând,  

Și când noaptea mă va cuprinde, 

 Să-ți simt prezența ce mă-nlănțuie.

La căpătâiul tău,bărbate 

Ore n șir nenumărate 

Vegheam nopți și zile,

Rătăcindu mi mințile  

Te zvărcoleai în așternut, 

Răzbit de cancerul temut,

Istovit de a i ține piept, 

Domnul meu,cel bun și drept. 

Te căzneai din răsputeri, 

Să nu mi divulgi căt suferi,

Ștergeai lacrima în taină 

Și o pitulai sub haină  .

Zâmbeai din colțul gurii,

Sfidănd chinul tumorii. 

Eu îți plângeam de milă,

Rugăciuni rosteam, umilă. 

Și te ai stins pe inserat;

Urlă marea,clopotele bat.. 

Eu mă târăsc prin amintiri 

Pustie n simțuri și trăiri  .

Ce rost am eu,fără tine, 

Să te urmez ar fi mai bine?..

Sa fim împreună din nou,

Mă bântuie al tău ecou;

Mă ntind in patul răvășit 

Să mi aștept al meu sfârșit  ..

Ce-mi doresc cu adevărat
E să simt viața de fapt,
Să fiu apreciat,
Nu considerat inapt.

Îmi doresc să fiu ascultat,
Cu iubire încoronat,
De persoane minunate,
Ce mă mănâncă pe la spate.

Sănătatea n-o numesc,
Știu oricum că n-o primesc,
Viața in vicii o trăiesc
Nu la suflet, mulțumesc!!

Să fiu înțeles,
Nu prezintă interes
Pentru cei ce au succes
Și sunt lipsiți de stres.

Îmi doresc prea multe insă,
Regula e la trei pusă,
Una sper să fie inclusă
Dorința să nu imi fie distrusă.

-3

Ține minte steaua calmă

De pe bolta ce visează. —

Este ultima speranță,

Care-n veci rămâne trează...

(Imagine de fundal: fanthomas)

Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav

Când stai cu tolăneala tu la mână

Și crezi mereu ce este muncă grav!

A fost prea viețuirea ta o zână

Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum

Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,

Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,

Să hoinărești buimac din lună-n lună?

Respectul trebuind să îl acorzi

Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,

Căci vălmășagul de iubiri și corzi

Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.

Iar îngerii când te-or chema să urci,

Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.

(Imagine de fundal: Wellcome Collection)

Privește astăzi pe acele geamuri

Ce bat spre-ograda gândului plăcut,

În care și acum, dormind sub ramuri,

Te-așteaptă marca timpului pierdut.

De mult în sinea ta domnește frica

Prezentului acesta-ncrâncenat...

Hai, leapădă-l tu și rămâi ca mica

Făptură ce cu sorii a jonglat!

Mă întristează să te văd cum suferi,

Știindu-ți dragul suflet delicat,

Precum era și vântul printre nuferi

În dimineața când ne-am sărutat...

Doresc pe ea s-o porți c-un țel în minte,

Pân’ vei uita că nu am să-ți mai scriu...

Dar chiar și-așa, eu, dintre crengi, cuminte,

Voi răsări mereu cu glasul viu.

(Imagine de fundal: Jill Clardy)

Cândva și eu va fi să zbor

Spre zări cu falnice lumini.

Și-atunci, avântu-mbietor,

Pe când va fi și eu să zbor,

Prin cer mă va purta de zor,

Cu ochii de lucire plini.

Va fi și eu cândva să zbor

Spre zări cu falnice lumini.

Urcând pe drumul către-nțelepțire,

Prin pâlpâiri de rugă și sudori,

Îți lasă pașii, rupți de-nlănțuire,

Blajine urme cu răsad de zori.

De patruzeci de zile duci o foame

În fața căreia nu ai cedat,

Fiindcă pomu-ngreunat de poame

Va fi-nsuși rodul sângelui vărsat.

De toate mă simt cuprins în nepacea mea

(ca de o lacrimă ceroasă, plânsă de o lumânare),

de întuneric, de umbre, dar și de lumină,

de tot ce lumea aceasta are;

un veșnic întreg în gândul meu suspină,

iar eu încerc în cuvinte să îl pun,

dintre care, adesea, nu știu câte sunt ale mele,

câte ale unui zmeu, ale vreunui duh

ori ale unei vestiri nemaiauzite până acum.

Nimic nu mă-ndură și nu m-alină,

nimic din ce-oi mai fi văzut —

parcă mereu caut ceva necunoscut...