Treceri în pași temporali

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,

Lăsată de un Phoenix într-o seară.

„Ia, domnule, ce curioase jocuri:

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri!”,

Mai comenta și lumea pe alocuri,

Privind scânteia de-undeva din scară.

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,

Lăsată de un Phoenix într-o seară.

Din țărâna decadelor frânte,

răsare un trunchi încărcat cu amintiri,

de istorii luptate și învățate pueril.

Cu lăsate și căzute crengi,

el se aseamănă cu un uriaș îmbrăcat în smoală,

gata să se clatine

și să cadă la pământ.

Sorbirea asfințitului aclamă

această ultimă vedere a unui simbol măiastru,

ce a purtat cândva pe coroana sa

povara unui întreg cer,

iar uliii, un soi de îngeri păsărești,

vin să își ridice vechea șezătoare

în locurile de veci.

Iar când cu o ultimă mijire de claritate

piere și galbena zi,

unde a stat el odată

acum parcă se arată, timidă,

o crăiță încununată cu nimburi viorii.

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.

Arta mea se rezumă în nimicnicie,

în nopți nedormite, în sticle goale,

șiruri de fumegânde țigarete, în suferințe reprimate,

în gemete nebănuite și cântece de requiem...

Lirica mea șade în morți, în vii supărări,

disfuncții și destine distruse...

Nu știu de unde vine această estetică de nedescris în rău,

din ce somn se scoală coșmarul creației în mine,

de unde izvorăsc febrilele stihuri cernite

precum cearcănele sub ochi șezând.

Miasme în mine se învârt,

curent horific prin mintea mea trece —

elegii pe portativ mi-au încremenit

și în veci nu par să aibă să mai plece...

Rup din tine o privire

ce din mine se adapă

precum un cal privat de apă

o cale lungă prin păduri și văi.

Zâmbetul o acompaniază

cu dezvelirea smalțului strălucitor

în spice de unde sărind din reflector.

Auzul este surd,

căci de ritmul împrejurimii a uitat,

lăsându-ți capul liber

pentru un delir de acorduri

cu declarații presărat.

Iar într-o timidă încercare

de plecăciune juvenilă,

obrajii ți se schimbă

în tonuri rubinii,

tremurători în simțirile nestrămutate

din corpul unui cal cu puterile adăpate.

Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,

Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,

Pe unde marea o zăresc să-mi salte

Un val sclipind c-o altă-nfățișare.

Și-n luciu-i de neostenite dalte,

Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,

Cu trupuri date-n drum pe o cărare,

Sub harul pur al bolților învoalte.

Venind tustrei probabil de departe,

De printre aștri ori de prin pustie,

S-au arătat ei apei, s-aibă parte,

Când, din străfund, le va păși pe glie,

De-Asclepio al unei lumi deșarte,

Cu șerpi culeși să o refacă vie.

sunt trupul neînsuflețit pe care nimeni nu-l îngroapă, 

o tainică strigare de ajutor care niciodată nu grăiește îndeajuns. 

mă poticnesc în ascensiunea acestei morbide călătorii 

care perseverează cugetul meu asupra suferinței. 

o, suferință care mă sfarmi îm mii de bucăți

și mă conduci spre disperare, 

nu realizezi că am fost odată și eu o mică scânteie 

cu aspirații la viitor? 

nu știi cât am tras și am zbătut să mă aflu în această clipă, 

și totuși îmi râvnești la rău. 

cad, nu mă mai ridic, 

cad, curg, sunt de neoglindid 

în paradisul efemer al realității vieții sau senina rază a dimineții. 

cad, plec și nu mă mai întorc, 

cad, mă duc ușor. 

șiroaie apa care din râurile paternității în această seară, 

colindată de glăsuirea ambientului plumburiu, 

mă face dintr-o dată să ies din nonșalanța aceasta caraghioasă 

cum de am ajuns aici? 

dezamâgesc, întristez și chiar supăr pe mai marii mei, 

pe prețuitul meu tată? 

am ajuns la capătul disperărilor, și am lumea toată

la picioare, la degetul mic. 

pot să iau acum decizia finală:

mâine pot începe din nou, cu dreptul

să conduc întreaga seninătate a viscolului inimii mele, 

sau să închei aici, să ating ultima pagină 

a monologului vieții mele. 

 În mijlocul somnului, parcă după moarte;

vreau să deschid ochii și nu se mai poate...

Aud cum pășesc și simt toată povara,

nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...

Și pășesc timid, merg spre destinație,

până când golul pierde din intonație...

Atunci mă opresc și urlu în neant,

gândul mă lasă, nici urmă de liant...

Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,

dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...

Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,

sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...

Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?

ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...

Peste o vreme mă opresc din mers,

mă tem c-o să am amintiri de șters...

Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,

un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...

Dac-am murit atunci sau mai târziu,

am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...

ȘI-AM PRIVIT SPRE CERUL NEGRU

ȘI SOARE C-UN PIGMENT ROȘU

PIGMENT ROȘU,ULTIMĂ PICĂTURĂ

DOAR DECĂT DE O INIMĂ BUNĂ.

NEGRUL CERUL ÎL ARE

DE LA UN PREZENT DE RĂUTATE

MOARTE NOAPTE DE NOAPTE

ÎMI CER DOAR EU ÎN ȘOAPTE

VIAȚA-MI PARE INCOLORĂ

UNII O VĂD MULTICOLORĂ,

VIAȚA SPER SĂ REVINĂ

SĂ FIE PUȚIN AMUZĂ.

Azi e ziua ta copilul meu

E ziua Sfântului Andrei

E ziua-n care te-ai născut

Doamne ție-ți mulțumesc 

Că Tu mi-ai dat ce ți-am cerut.

E ziua ta copilul meu

Tare aș vrea să te sărut 

Să te string la pieptul meu

Să mă satur de iubire

Nu să pling și iar să pling.

Azi e ziua ta copile

Toți la masa ne-adunarăm

Numai tu nu ești cu noi

Ai plecat și-au luat cu tine

Tot ce-a fost mai bun din noi.

Azi e ziua ta copile

Mult mi-e dor sa fi cu noi

Să-ți ador a ta privire 

Să mă satur de-al meu dor.

Mult mi-e dor să te ating

Mai mi-e dor de ochii tăi 

Să-ți ating a tale mâini 

Să te privesc nu să mă sting.

Nu mai pot de dorul tău 

Mama plînge neîncetat

Fratele și sora ta pling și ei la poza ta.

Azi e ziua ta copile

Casa-i plina cu de toate

Noi te așteptăm acasă 

Să îți spunem La multi ani

Și să te strîngem in brațe.

Tu nu mai vii

Dar noi nu credem

Te-asteptăm in capul mesei

Să zâmbești la noi puțin 

Să-nchinam și să fim veseli.

Trece ziua și s-a dus

Noi nu am primit răspuns

Am mai sta să așteptăm 

Dar visăm și iar visăm.

Noi vom sta și aștepta 

Tu să vi la casa ta

Mama sa te imbrățișeze 

Să îți spună să-ți ureze

La mulți ani de ziua ta

Și să-ți pupe gurița.

Iarăși eu să-ți string mînuța

Și să-ți pup din nou gurița.

Eu și mama te-om iubi

Pururi veci și de-om muri

Bunicuța mama Ina și bunica mama Ana 

Fratele și sora ta, cumanțica și nepoții ,Nouăcel micuțul tău 

Ei te vor iubi cu toții .

La mulți ani copilul meu

Ai lasat in urma greu

Ai lăsat o cruce grea

La toată familia.

Dumnezeu așa a vrut

Viața ta sa fie atît 

Pe pămînt suntem nimic

Doar adiere de vînt.

Eu mă rog neîncetat 

Și Ileana la fel face

Suflețelul tău curat

Să se odihneasca-n pace.

Voi privi mereu la stele

In toate zilele mele

Poate te zăresc.

O clipă as vrea să te arăți 

Să-ți văd ochii tăi frumoși

Să-ți spun că TE IUBESC!

Copilul meu celest.

Doamne Tu m-ai incercat

Și copilul mi-ai luat

Pling și ziua pling și noaptea

Și voi plînge toată viața.

Curge spaima pe buze

Din bolta-nlăcrimată,

Cad gloanțe și obuze

Peste gloata-ndoliată.

Printre ruini ce fumegă

De gemete și strigăte,

Moartea hădă spumegă,

Umblă după suflete.

Băiețașul zdrențăros,

Smiorcăind necontenit 

Prin pălcul neguros,

Jalea părintele rănit.

Ce se zbate vlăguit,

Implorăndu-l în surdină, 

În iadul dezlănțuit 

În răgaz sa nu rămână. 

Pășea copilul nimănui 

Prin ținutul pârjolit

Cu gustul amărui

Al plânsului înăbușit  ..

Caut între spini, cuvinte înțelepte,
Ca să mă pot lega spiritual de pământ,
Dar am găsit doar vorbe învrăjbite,
Reușind totodată, să mă dezleg de jurământ.

E târziu… trebuie să-mi iau rămas bun,
Pleacă pașii mei spre alte lumini,
Trebuie să înțelegi un lucru, fiindcă….
Din locul unde plec nu mă mai întorc, oricât suspini.