Rup din tine

Din țărâna decadelor frânte,

răsare un trunchi încărcat cu amintiri,

de istorii luptate și învățate pueril.

Cu lăsate și căzute crengi,

el se aseamănă cu un uriaș îmbrăcat în smoală,

gata să se clatine

și să cadă la pământ.

Sorbirea asfințitului aclamă

această ultimă vedere a unui simbol măiastru,

ce a purtat cândva pe coroana sa

povara unui întreg cer,

iar uliii, un soi de îngeri păsărești,

vin să își ridice vechea șezătoare

în locurile de veci.

Iar când cu o ultimă mijire de claritate

piere și galbena zi,

unde a stat el odată

acum parcă se arată, timidă,

o crăiță încununată cu nimburi viorii.

Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,

Prin tente mohorâte și gălbui,

Să spună despre-un câine ce se-îneacă

O vizuală-istorie oricui.

Talazurile-l poartă în derivă,

Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,

Spre care vălurirea agresivă

Aruncă spume într-un alb de miei.

Iar botul către-înalt i se îndreaptă,

C-un gest milos din ochiul său făcut,

Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă

Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.

Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,

E Castul ce se chinuie-n obidă.

O, sufletele-n pură îndurare…

Ce înaintea hulei stau mereu,

Aflate sub săgeți cu-nveninare

Căzând ca ropotul de ploaie greu…

Oricare josnic gest o armă este,

Prilej un ins de liniște-a priva,

Și-atârnă intrigile ca o veste

Pe care mulți putea-o-ar saluta…

Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,

Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,

Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,

Zorești tot răul cuget să-l alungi:

Pândești ca uliul cel ager prada

Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,

Cum duhului i-aștepți în apă nada,

Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.

Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,

Laconic spirit, bun doar de zăcut:

„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,

De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”

Blestem ori deasă binecuvântare,

Îi dau ebrietății sărutare.

Din mlaca nopții eu m-am ridicat

Precum un spic al grâului de aur,

Din greul jos noian alambicat

Al plevei ce plutește-n chip de plaur.

Iar boabe firu-i poartă un șirag

Lucind în ramuri pline ochi de soare,

Cortini în timp ce lumii i se trag

De ceață abundândă în paloare.

Și-atunci când va ajunge tot mai sus,

Vedea-va roșul foc de la apus…

Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,

Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,

Pe unde marea o zăresc să-mi salte

Un val sclipind c-o altă-nfățișare.

Și-n luciu-i de neostenite dalte,

Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,

Cu trupuri date-n drum pe o cărare,

Sub harul pur al bolților învoalte.

Venind tustrei probabil de departe,

De printre aștri ori de prin pustie,

S-au arătat ei apei, s-aibă parte,

Când, din străfund, le va păși pe glie,

De-Asclepio al unei lumi deșarte,

Cu șerpi culeși să o refacă vie.

Zilnic îți scriam,

cu dor și teamă,

dar tu tăceai,

ca o rană.

Te făceai că n-ai

nici glas, nici minte,

iar eu vorbeam

doar cu cuvinte.

Îți trimiteam

inimi, nu fraze,

dar le lăsai

să ardă-n raze.

Un semn așteptam —

măcar un punct,

dar tu tăceai

ca un drum frânt.

Acum e gol,

nici nu mai doare.

Când nu primești,

iubirea moare.

Simt nevoia și am nevoie de tine.

Am nevoie de ochii tăi, pentru că iubesc arta.

De buzele tale am nevoie, pentru că ador gustul dulce.

M-aș pierde prin adâncul fiinţei tale, pentru că am nevoie.

Simt nevoia să-ţi aud glasul , pentru că îmi place vocea lină.

Să-ţi ating trupul simt nevoia, pentru că visez să mângâi ceva catifelat.

Ţi-aș săruta fruntea, să-ţi fac o promisiune, pentru că simt nevoia.

Prințesă mincinoasă care ești,

Cu piele fină și vrăjeli în sânge,

Ce bine stai ascunsă în povești

Și râzi de scriitorul care plânge!

S-a-ndrăgostit de tine fără leac

Creându-te frumoasă și divină,

Prințesă mincinoasă din alt veac

Cu vrajă-n sânge și cu piele fină.

Tu nu cobori, el nu poate urca,

Îi promiți mult, el crede infinit,

Îl doare, te-ar uita și-ar încerca

S-ajungă cu povestea la sfârșit.

Preferă, însă, să intre-n poveste,

Să-ți fie prinț cu poftă și cu vină,

Să-i faci copii, ca și alte neveste,

Cu vrajă-n sânge și cu piele fină...

doi golâmbi

dinspre-asfințit se-ndreaptă,

lăsându-se purtați de soartă 

doi golâmbi

privesc ningăul cum trece, 

dar în Decembrie abia începe timpul rece

doi golâmbi

oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum

fără să se facă scrum?

doi golâmbi 

așteaptă să vină iar Cuptor,

visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor 

doi golâmbi 

stau de vorbă ore în șir 

pe-o cruce într-un cimitir 

doi golâmbi

se uită unul la altul, 

senin mai e albastrul!

doi golâmbi 

vor să se mai încălzească,

prin alte părți să se odihnească 

doi golâmbi

poate au intrat cândva și-n casa ta

și ai crezut că-s altceva 

doi golâmbi 

au făcut din beznă dimineață

și au preschimbat iedera-n ineață

doi golâmbi,

îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,

înfruntă anotimpurile care zboară 

doi golâmbi 

caută a vieții norocoasă stea,

n-au idee că s-au născut deja sub ea

doi golâmbi 

ar rămâne în aer pentru o eternitate,

căci acolo grijile dispar toate

doi golâmbi

se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,

așa că au omorât universul care-i desparte 

doi golâmbi 

se prefac că-s rezistenți la durere

când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele 

doi golâmbi 

se întreabă dacă mai e mult 

până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt 

doi golâmbi 

au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună

și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună

doi golâmbi 

se cutremură de lugubrul de după moarte

și nici nu și-au pictat portretul de noapte 

doi golâmbi 

cânta către răsărit

cu versuri ce demult s-au rătăcit 

doi golâmbi, 

că-s naivi imunologic au înțeles deja,

tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva 

doi golâmbi 

trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,

dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment 

doi golâmbi

sunt de nedespărțit

și, totuși, încă nu s-au întâlnit

Și ne-am întâlnit în astral, pe un colț de stea

Și inima ta s- a contopit cu inima mea.

Îmbrățișare atemporală a spiritului cândva scindat

În două corpuri diferite încătușat.

Cum să - ți dau drumul, să mă desprind din nou de tine?

Să intru iar într-un perpetuum mobile cautandu- mă pe mine?!

Mi- e sete de tine, mi- e sete de noi 

Mi- e dor de întregul ce- l formăm amândoi.

Profesor și discipol pe veci înlănțuiți

În astă interdependență de îndrăgostiți .

Astfel am învățat iubirea la cel mai înalt nivel

Alchimizată toată, eu nu mai sunt la fel.

Molecular parcursam combustia iubirii

Și - am metamorfozat esența nemuririi

Căci dincolo de timp, și dincolo de noi

Rămâne contopită energia din doi.