Urcând pe drumul către-nțelepțire

Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,

Prin tente mohorâte și gălbui,

Să spună despre-un câine ce se-îneacă

O vizuală-istorie oricui.

Talazurile-l poartă în derivă,

Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,

Spre care vălurirea agresivă

Aruncă spume într-un alb de miei.

Iar botul către-înalt i se îndreaptă,

C-un gest milos din ochiul său făcut,

Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă

Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.

Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,

E Castul ce se chinuie-n obidă.

Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,

rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu

printre crengile trosnind de vânturi târzii,

pierdut mi-e capul în stele închipuite,

fără nume,

fără soț.

Îmi pătrund bacante-n încăpere,

să mă cheme la marile desfrâuri,

la curgerile neostoite de alese deziluzii;

semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.

Și mă prinde una de mână,

și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori

de drăgăstoase atingeri și calde vise

ale vălurilor albastrei mări.

Mărșăluim cu voie, cu zor

peste cadavre de naivi juveți,

de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,

intrând în aburindele văi necunoscute norodului.

Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,

femei văduvite și babe lăcrimând

să nu trecem granița spre nicăieri,

că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,

nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,

decât sâni netezi și dalbi,

ochi suavi și buze fine.

Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,

duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,

și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,

merse să adoarmă în poale de fantezie.

Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,

o izbitură îmi răsună tare,

ca de un metal scrâșnind în agonie.

Ce să fie oare?

Dintr-o spărtură în trupul navei,

șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...

Pasărea din aripi ce bătea...

era, de fapt, prinsă în colivie...

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins,

Cu pofte mari ce-n versuri cresc.

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Și-n van cuvintele-mi lungesc,

Căci tot mai sus mi-e țelu-mpins...

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins.

Rup din tine o privire

ce din mine se adapă

precum un cal privat de apă

o cale lungă prin păduri și văi.

Zâmbetul o acompaniază

cu dezvelirea smalțului strălucitor

în spice de unde sărind din reflector.

Auzul este surd,

căci de ritmul împrejurimii a uitat,

lăsându-ți capul liber

pentru un delir de acorduri

cu declarații presărat.

Iar într-o timidă încercare

de plecăciune juvenilă,

obrajii ți se schimbă

în tonuri rubinii,

tremurători în simțirile nestrămutate

din corpul unui cal cu puterile adăpate.

Din mlaca nopții eu m-am ridicat

Precum un spic al grâului de aur,

Din greul jos noian alambicat

Al plevei ce plutește-n chip de plaur.

Iar boabe firu-i poartă un șirag

Lucind în ramuri pline ochi de soare,

Cortini în timp ce lumii i se trag

De ceață abundândă în paloare.

Și-atunci când va ajunge tot mai sus,

Vedea-va roșul foc de la apus…

Ani de chin

Care vin,

Ploaie dupã cer senin;

Când pierzi dinţi

Şi pãrinţi

Şi ai multe rugãminţi.

Ani de dor,

Vânt şi nor

Straniu ţipãt de cocor;

Când vezi dungi,

Umbre lungi,

Faptul serii dac-ajungi.

Fiicã, fiu,

Care scriu

Un "Adio!", pe sicriu.

Greutãţi,

Libertãţi,

Altfel decât alte dãți.

Multe ploi

Şi noroi,

Fãcând pasul meu greoi.

Verde-arbust

Lãsând must,

Miere, fãrã niciun gust.

Anii mei

Scurţi şi grei,

Negãsind plãcere-n ei.

Vis târziu,

Pãmântiu,

Câini, ce latrã a pustiu.

Timp urât,

Mohorât,

Bãtrâneţi şi... cam atât.

Se scutur frunzele toamna

și nu am nici -o emoție când ele cad.

Iar pe alții când îi privesc,

și îmi apar în cale,

se bucură, fac poze.

Dar mie îmi este paralel de tot.

Aș fi nu eu în gândul meu și aș arde tot.

 că nu-mi place toamna!

de ce alții o iubesc?

E răcoare, copii se duc la școală?

roadele oamenii le adună?

Nu-mi place toamna!

nu am nici-o emoție în anotimpul acesta.

dar tac și privesc în jurul meu.

 și mă așez uneori pe un scaun din parc.

și mă uit la toți 

cum își petrec hazliu și frumos,

ei toamna.

Autor:Zamurca Alina

Poezia este scrisă pe 10.07.2024🤍

O icoană de-i primită,

Viața ta este sfințită.

Ți-a aduce aminte mereu,

Căci ești doar cu Dumnezeu .

De te rogi privind la ea,

Domnul te va ajuta.

Este o minune care,

Ajută la fiecare.

Când icoana lăcrimează,

E semn că ea te veghează.

Maica sfântă e cu noi,

Plânge, știe de nevoi ,..

Ea ne ajută tot mereu,

Se roagă la Dumnezeu.

Tot ce face pentru noi,

E să scăpăm de nevoi.

Tu, Doamne, nu Te-ai coborât în palat,

ci într-o iesle.

N-ai ales tron de aur,

ci lemn de brad și paie aspre.

Atunci am învățat că slava Ta

se ascunde în smerenie.

Am văzut lumină

în mâna care ridică un fir de praf,

nu doar în soarele ce stăpânește cerul.

Am găsit har

într-o cană de apă dată cu iubire,

nu doar în jertfe strigate de pe munți.

Sunt zile când nu pot face minuni,

dar pot zâmbi cu iertare.

Sunt clipe în care nu pot răsturna munții,

dar pot tăcea ca Tine,

în fața celor ce nu mă înțeleg.

Doamne,

învață-mă să Te văd în lucrurile simple,

să nu caut slava Ta în tunete,

ci în foșnetul inimii curate —

și fă-mă vrednic să port cerul

în gesturile firave.

Nu te strădui

Doar încearcă

Apă

Apă-apușoară

Apă

De asta iubim noi ploaia

Doamne, pustiul mă strânge,

și inima mea bate-n goluri de piatră.

Rugăciunea mi-e spini, nu cuvinte,

și setea nu curge, ci arde.

Unde ți-ai ascuns picătura de har?

Căci strig și nu-mi răspunzi —

nu ca un refuz,

ci ca un cer mut,

ca un pământ crăpat de uitare.

M-ai lăsat să mă scutur de mine,

să-mi văd goliciunea dinăuntru,

să plâng cu gura uscată

și să nu mai cer,

ci să te caut.

Și-acum, în tăcerea cea grea,

îți simt suflarea —

nu în ploaie,

ci în așteptarea ploii.