Arta mea…
Arta mea se rezumă în nimicnicie,
în nopți nedormite, în sticle goale,
șiruri de fumegânde țigarete, în suferințe reprimate,
în gemete nebănuite și cântece de requiem...
Lirica mea șade în morți, în vii supărări,
disfuncții și destine distruse...
Nu știu de unde vine această estetică de nedescris în rău,
din ce somn se scoală coșmarul creației în mine,
de unde izvorăsc febrilele stihuri cernite
precum cearcănele sub ochi șezând.
Miasme în mine se învârt,
curent horific prin mintea mea trece —
elegii pe portativ mi-au încremenit
și în veci nu par să aibă să mai plece...
Стихи из этой категории
Lacrimile
Lacrimile mi le șterg
Dar ele pe obraji tot alerg,
Și de ce așa s-a întâmplat?
De ce în aceasta situație mam aflat?
Ma simt strivita
Nimănui nu-s trebuită,
Și sunt singură, dar tac
Nu vreau sa ma mai prefac!
Să mă prefac ca sunt bine,
Dar inima vrea să se dezbine
Tac, dar inima vrea sa strige
Căci tot cuvântul rău mă frige...
Lacrimile curg și curg
Și eu nuștiu de ce mă distrug,
Poate că cuvintele celea
Mi-a frânt inima, care mă durea ...
Durea de disperare,
Chiar dacă era o mică supărare
Ea se lasă bătută,
Și de nimeni neștiută...
Defect
Mă cuprind gânduri pline de nostalgie,
Unde ai dispărut a mea dulce copilărie?
De ce ai plecat fără să-ți iei rămas bun,
De ce m-ai abandonat pe cel mai rău drum......
Toate erau bune când erai cu mine,
Habar n-aveam ce-i aia agonie,
Mă jucam cu avioane din hârtie
Și cele mai mici lucruri îmi aduceau bucurie.....
N-aveam multe, dar eram cel mai fericit,
Seara cu prieteni mă simțeam împlinit,
Nu știam că toate o să se termine într-o zi,
Pe vremea aia nu înțelegeam sensul unei poezi:
"Coșmar, dulce amar,
Iubirea-mi este în zadar,
Prezentul mi-e neclar,
M-au otrăvit buze cu gust de nectar"
Pentru mine erau doar cuvinte din ziar,
Nu știam că viața poate avea gust amar,
Nu știam că iubirea vine la pachet cu durere,
Pe vremea aia toate aveau gust de miere,
Nu știam că poți să iubești fără să fi iubit,
Nu știam că de asta mulți poeți au înebunit,
Acum am ajuns să-nțeleg perfect,
Am ajuns să-mi trăiesc viața defect,
Frica de abandon
În noaptea adâncă, singurătatea mă strigă,
Privesc în gol, îmi simt inima grea.
Frica de a fi lăsată în urmă, mereu mă bântuie,
Și mă împinge să fac greșeli in viața mea.
Fiecare pas pare să mă ducă către eșecul meu,
Și greșelile, regretele mă obsedează..
În lumea gândurilor, pierdută eu rătăcesc.
Drumul spre lumină, un mister devine,
Fiecare pas mă duce spre-ntuneric,
În valul de amărăciune și dorințe ce nu se împlinesc.
În clipele de neputință, sufletul e prizonier,
Universul meu, neînțeles și mut,
Dansând cu frica, pierdut printre umbre,
Căutând salvare, dar găsind doar abis.
Cu inima grea și lacrimi ce ard,
Îmi pierd sufletul într-un dans al pierderii și fricii,
Frica de abandon mă-ngenunchează, dar nu mă-nfrânge,
În lumea mea sumbră, unde durerea își lasă semnătura sinistră.
Eleu
El compune pentru a vă spune,
A va transmite ceea ce simte.
Stă cu el în taină și se gândește,
Oare de ce lumea ne păcălește?
Se uita în jur și speră ca visează
Atâția falși, superficiali, egocentrisme..
El simte în inimă că vrea sa vadă
Doar oameni sinceri cu priviri magice.
S-a luptat mult cu ale lui gânduri
Care îi spuneau..ca nu-i la teatru
Poate este diferit față de alți oameni
Este un ciudat..doar un om simplu.
Vine la toți, acel moment din viață
Cand cei ce pot conștientizează.
Și-a dorit mult, colorat sa gândească
Pana când s-a trezit..si merge în față.
A stat și tipul...o viata aproape,
În întuneric și de el departe
Fără sa vadă sau sa mai creadă
Ce OM este el, față de hoardă.
TIIMPUL FUGE !
Tot mai vreau să spun ,că pot
Timpul să-l opresc în loc ,
Poate face un popas
Undeva pe alt făgaș .
Cred ,că și el e stresat
De atât de mult umblat .
Timpul fuge se strecoară ,
De l-ași prinde ,l-asi lega
M-ași certa mereu cu el :
Pleacă timp din calea mea !
Tu ai veșniciia !...
Oare!
Mă-ntreb, te-ntreb, ce-i fericirea, când toată viața, am crezut, că-s fericit,
Oare-am greșit, când mi-am găsit iubirea, iar anii mei, se-apropie de sfârsit?
Mă uit în urmă și, văd ce multe am realizat, în viața-mi minunată,
Oare, puteam mai mult să fac, să merg, în doi, pe calea dreaptă și adevărată?
Privesc in jur realizând, ce multă suferință și durere, exista-n astă viață,
Oare, eu sau voi, ne-am aplecat destul, să alinăm, să vindecăm, fără a cere, vreo răsplată?
Când prin nedreptate si impostură, cei fără carte și, falsitate, au avut parte,
Oare-am luptat deajuns, cu lege democrată, să-i pedepsim și să-lăsam...deoparte?
Vedem că unii, averi au adunat și case-au construit si conturi, în străinătate,
Oare, de ce, noi cei mai mulți și, cu respect de lege, n-avem nici bani, pentru medicamente?
Bogat să fii, e greu, sărac, e dureros, iar fericirea și iubirea, o fi cum...ții sorocul,
Oare, putem să spunem, făra-greși, că fericit este bogatul și, cel iubit este săracul?
Oare,..,,mai lesne este, să treacă o cămila ( frânghie ), prin urechea acului, decât să intre un bogat, în împărăția lui Dumnezeu"..eu zic adevărat!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Lacrimile
Lacrimile mi le șterg
Dar ele pe obraji tot alerg,
Și de ce așa s-a întâmplat?
De ce în aceasta situație mam aflat?
Ma simt strivita
Nimănui nu-s trebuită,
Și sunt singură, dar tac
Nu vreau sa ma mai prefac!
Să mă prefac ca sunt bine,
Dar inima vrea să se dezbine
Tac, dar inima vrea sa strige
Căci tot cuvântul rău mă frige...
Lacrimile curg și curg
Și eu nuștiu de ce mă distrug,
Poate că cuvintele celea
Mi-a frânt inima, care mă durea ...
Durea de disperare,
Chiar dacă era o mică supărare
Ea se lasă bătută,
Și de nimeni neștiută...
Defect
Mă cuprind gânduri pline de nostalgie,
Unde ai dispărut a mea dulce copilărie?
De ce ai plecat fără să-ți iei rămas bun,
De ce m-ai abandonat pe cel mai rău drum......
Toate erau bune când erai cu mine,
Habar n-aveam ce-i aia agonie,
Mă jucam cu avioane din hârtie
Și cele mai mici lucruri îmi aduceau bucurie.....
N-aveam multe, dar eram cel mai fericit,
Seara cu prieteni mă simțeam împlinit,
Nu știam că toate o să se termine într-o zi,
Pe vremea aia nu înțelegeam sensul unei poezi:
"Coșmar, dulce amar,
Iubirea-mi este în zadar,
Prezentul mi-e neclar,
M-au otrăvit buze cu gust de nectar"
Pentru mine erau doar cuvinte din ziar,
Nu știam că viața poate avea gust amar,
Nu știam că iubirea vine la pachet cu durere,
Pe vremea aia toate aveau gust de miere,
Nu știam că poți să iubești fără să fi iubit,
Nu știam că de asta mulți poeți au înebunit,
Acum am ajuns să-nțeleg perfect,
Am ajuns să-mi trăiesc viața defect,
Frica de abandon
În noaptea adâncă, singurătatea mă strigă,
Privesc în gol, îmi simt inima grea.
Frica de a fi lăsată în urmă, mereu mă bântuie,
Și mă împinge să fac greșeli in viața mea.
Fiecare pas pare să mă ducă către eșecul meu,
Și greșelile, regretele mă obsedează..
În lumea gândurilor, pierdută eu rătăcesc.
Drumul spre lumină, un mister devine,
Fiecare pas mă duce spre-ntuneric,
În valul de amărăciune și dorințe ce nu se împlinesc.
În clipele de neputință, sufletul e prizonier,
Universul meu, neînțeles și mut,
Dansând cu frica, pierdut printre umbre,
Căutând salvare, dar găsind doar abis.
Cu inima grea și lacrimi ce ard,
Îmi pierd sufletul într-un dans al pierderii și fricii,
Frica de abandon mă-ngenunchează, dar nu mă-nfrânge,
În lumea mea sumbră, unde durerea își lasă semnătura sinistră.
Eleu
El compune pentru a vă spune,
A va transmite ceea ce simte.
Stă cu el în taină și se gândește,
Oare de ce lumea ne păcălește?
Se uita în jur și speră ca visează
Atâția falși, superficiali, egocentrisme..
El simte în inimă că vrea sa vadă
Doar oameni sinceri cu priviri magice.
S-a luptat mult cu ale lui gânduri
Care îi spuneau..ca nu-i la teatru
Poate este diferit față de alți oameni
Este un ciudat..doar un om simplu.
Vine la toți, acel moment din viață
Cand cei ce pot conștientizează.
Și-a dorit mult, colorat sa gândească
Pana când s-a trezit..si merge în față.
A stat și tipul...o viata aproape,
În întuneric și de el departe
Fără sa vadă sau sa mai creadă
Ce OM este el, față de hoardă.
TIIMPUL FUGE !
Tot mai vreau să spun ,că pot
Timpul să-l opresc în loc ,
Poate face un popas
Undeva pe alt făgaș .
Cred ,că și el e stresat
De atât de mult umblat .
Timpul fuge se strecoară ,
De l-ași prinde ,l-asi lega
M-ași certa mereu cu el :
Pleacă timp din calea mea !
Tu ai veșniciia !...
Oare!
Mă-ntreb, te-ntreb, ce-i fericirea, când toată viața, am crezut, că-s fericit,
Oare-am greșit, când mi-am găsit iubirea, iar anii mei, se-apropie de sfârsit?
Mă uit în urmă și, văd ce multe am realizat, în viața-mi minunată,
Oare, puteam mai mult să fac, să merg, în doi, pe calea dreaptă și adevărată?
Privesc in jur realizând, ce multă suferință și durere, exista-n astă viață,
Oare, eu sau voi, ne-am aplecat destul, să alinăm, să vindecăm, fără a cere, vreo răsplată?
Când prin nedreptate si impostură, cei fără carte și, falsitate, au avut parte,
Oare-am luptat deajuns, cu lege democrată, să-i pedepsim și să-lăsam...deoparte?
Vedem că unii, averi au adunat și case-au construit si conturi, în străinătate,
Oare, de ce, noi cei mai mulți și, cu respect de lege, n-avem nici bani, pentru medicamente?
Bogat să fii, e greu, sărac, e dureros, iar fericirea și iubirea, o fi cum...ții sorocul,
Oare, putem să spunem, făra-greși, că fericit este bogatul și, cel iubit este săracul?
Oare,..,,mai lesne este, să treacă o cămila ( frânghie ), prin urechea acului, decât să intre un bogat, în împărăția lui Dumnezeu"..eu zic adevărat!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Другие стихотворения автора
Rondelul puținilor adulți
Nu prea mai sunt pe lume-adulți:
Mulți țânci cu scutecul în urmă.
Nu simți asprimea ce se curmă
În glasul luat de tot mai mulți?
Rămâne doar să-i vezi desculți
Cum dup-o jucărie scurmă.
Nu prea mai sunt pe lume-adulți:
Mulți țânci cu scutecul în urmă.
Mai trebuie să le asculți
Și plânsetul urnit în turmă;
Iar larma de li se precurmă,
Mirați te văd că nu exulți.
Nu prea mai sunt pe lume-adulți.
La ieșirea dintr-un tunel
Undeva se albește un capăt de tunel,
iar eu, din tren, îl aștept să vină;
prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea
și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.
Dar iată că din al ceasului ticăit rece
reiese inevitabilul trai umbrit,
mascat în trecerea prin trupul unui munte,
săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,
până la pământ când piatra aveau să i-o culce.
Și din fiecare bucată de macadam încins,
culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,
se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate
acel moment al părăsirii
obscurității inerente corpului mineral.
Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,
stau cu ochii ațintiți în beznă,
să-i întâmpine panorama pădurii
din care aburul verii tinere se ridică.
Trioletul zborului
Cândva și eu va fi să zbor
Spre zări cu falnice lumini.
Și-atunci, avântu-mbietor,
Pe când va fi și eu să zbor,
Prin cer mă va purta de zor,
Cu ochii de lucire plini.
Va fi și eu cândva să zbor
Spre zări cu falnice lumini.
Puntea măcelarului
Pe un planșeu încăpător,
urmând drumul scândurii urcătoare,
se adună porci numai buni de tăiat:
scurți la judecată și durdulii.
Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,
fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,
unde stă, jalnică și decolorată,
polena cândva albă a unei sirene.
Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,
pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.
Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește
apropierea orei de așezare la mese.
Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,
cel puțin nu pentru proastele dobitoace,
la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă
ca și o încropire de blege ațe.
Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,
umple tot văzduhul
și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,
pierzându-se în valurile unduitoare.
Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,
undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,
cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite
și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.
Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,
iubitor mult peste toți de haleală,
ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.
Și, pus în fața călăului său,
tinde să rânjească prostește,
intrigat ușor de valăul ce lipsește.
Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,
iar netotul animal își pierde capul,
sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,
împânzit la scurt timp de musculițe.
Și zarea e nepăsătoare,
și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,
căderea pe lemnele acum înroșite
a unui bolovan de carne:
căpățâna aiuritului decapitat,
ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,
drept idol al hrănirii necugetate.
În violetul acestui grotesc crepuscul,
când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,
din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:
„acum vom avea de mâncare”...
O, sufletele-n îndurare…
O, sufletele-n pură îndurare…
Ce înaintea hulei stau mereu,
Aflate sub săgeți cu-nveninare
Căzând ca ropotul de ploaie greu…
Oricare josnic gest o armă este,
Prilej un ins de liniște-a priva,
Și-atârnă intrigile ca o veste
Pe care mulți putea-o-ar saluta…
Rondelul puținilor adulți
Nu prea mai sunt pe lume-adulți:
Mulți țânci cu scutecul în urmă.
Nu simți asprimea ce se curmă
În glasul luat de tot mai mulți?
Rămâne doar să-i vezi desculți
Cum dup-o jucărie scurmă.
Nu prea mai sunt pe lume-adulți:
Mulți țânci cu scutecul în urmă.
Mai trebuie să le asculți
Și plânsetul urnit în turmă;
Iar larma de li se precurmă,
Mirați te văd că nu exulți.
Nu prea mai sunt pe lume-adulți.
La ieșirea dintr-un tunel
Undeva se albește un capăt de tunel,
iar eu, din tren, îl aștept să vină;
prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea
și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.
Dar iată că din al ceasului ticăit rece
reiese inevitabilul trai umbrit,
mascat în trecerea prin trupul unui munte,
săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,
până la pământ când piatra aveau să i-o culce.
Și din fiecare bucată de macadam încins,
culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,
se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate
acel moment al părăsirii
obscurității inerente corpului mineral.
Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,
stau cu ochii ațintiți în beznă,
să-i întâmpine panorama pădurii
din care aburul verii tinere se ridică.
Trioletul zborului
Cândva și eu va fi să zbor
Spre zări cu falnice lumini.
Și-atunci, avântu-mbietor,
Pe când va fi și eu să zbor,
Prin cer mă va purta de zor,
Cu ochii de lucire plini.
Va fi și eu cândva să zbor
Spre zări cu falnice lumini.
Puntea măcelarului
Pe un planșeu încăpător,
urmând drumul scândurii urcătoare,
se adună porci numai buni de tăiat:
scurți la judecată și durdulii.
Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,
fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,
unde stă, jalnică și decolorată,
polena cândva albă a unei sirene.
Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,
pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.
Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește
apropierea orei de așezare la mese.
Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,
cel puțin nu pentru proastele dobitoace,
la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă
ca și o încropire de blege ațe.
Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,
umple tot văzduhul
și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,
pierzându-se în valurile unduitoare.
Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,
undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,
cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite
și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.
Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,
iubitor mult peste toți de haleală,
ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.
Și, pus în fața călăului său,
tinde să rânjească prostește,
intrigat ușor de valăul ce lipsește.
Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,
iar netotul animal își pierde capul,
sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,
împânzit la scurt timp de musculițe.
Și zarea e nepăsătoare,
și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,
căderea pe lemnele acum înroșite
a unui bolovan de carne:
căpățâna aiuritului decapitat,
ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,
drept idol al hrănirii necugetate.
În violetul acestui grotesc crepuscul,
când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,
din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:
„acum vom avea de mâncare”...
O, sufletele-n îndurare…
O, sufletele-n pură îndurare…
Ce înaintea hulei stau mereu,
Aflate sub săgeți cu-nveninare
Căzând ca ropotul de ploaie greu…
Oricare josnic gest o armă este,
Prilej un ins de liniște-a priva,
Și-atârnă intrigile ca o veste
Pe care mulți putea-o-ar saluta…