Arta mea…

Nu prea mai sunt pe lume-adulți:

Mulți țânci cu scutecul în urmă.

Nu simți asprimea ce se curmă

În glasul luat de tot mai mulți?

Rămâne doar să-i vezi desculți

Cum dup-o jucărie scurmă.

Nu prea mai sunt pe lume-adulți:

Mulți țânci cu scutecul în urmă.

Mai trebuie să le asculți

Și plânsetul urnit în turmă;

Iar larma de li se precurmă,

Mirați te văd că nu exulți.

Nu prea mai sunt pe lume-adulți.

Curând, un brâu de neguri va încinge

Acest tărâm al basmelor diurne...

Iar în adâncu-i hău de negre urne,

Bătrâne creste corpu-și vor prelinge...

Aproape înecată-n văi nocturne,

Cu ea, în freamăt casa mă va-mpinge...

Și când afară totul se va stinge,

Cuprins voi fi de stoluri taciturne...

Dar de voi accepta întunecarea

Cu-acea naturalețe a luminii,

Se va găsi ca, poate, întristarea

Să nu m-apese-n chipul cum arinii

Se frâng în vijelii ce bat cărarea:

S-adorm ușor, cu liniștea grădinii...

Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,

Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,

Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,

De flamurile sure, plutinzilor coloși.

Acolo știm să fie din timpuri cunoscute

Legendelor din vreme de vechi navigatori,

Cu inima zdrobită în palmele avute

De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.

Rup din tine o privire

ce din mine se adapă

precum un cal privat de apă

o cale lungă prin păduri și văi.

Zâmbetul o acompaniază

cu dezvelirea smalțului strălucitor

în spice de unde sărind din reflector.

Auzul este surd,

căci de ritmul împrejurimii a uitat,

lăsându-ți capul liber

pentru un delir de acorduri

cu declarații presărat.

Iar într-o timidă încercare

de plecăciune juvenilă,

obrajii ți se schimbă

în tonuri rubinii,

tremurători în simțirile nestrămutate

din corpul unui cal cu puterile adăpate.

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.

Veșnic dorm un somn de ape,

Vast cavou și transparent,

Pân’ la car’ i-e greu să sape

Razei soarelui strident.

Tot ce știu e întuneric,

Giulgiul de-alge ce mă strâng,

Patul meu (pietrișul sferic),

Scoicile cu perle lâng’.

Vântul cozilor de pește

Unge rosu-mi leș pălit,

Care veacu-l veștejește

Undeva în negrăit.

Pene încrustate joacă

Zborul prin curent plimbat,

Ce cândva dorea să bată

Cast cotlon străluminat.

 „Naște-m-aș din nou pe lume,

Aș uita de-naltul cer,

Ce se oglindește-n spume

Și în valul cel apter...”,

Asta-mi spun din vechea beznă

Care-n ea m-a cufundat.

„Ține-aș tina lângă gleznă,

Palma mea pe trunchiul lat.”

Duce-aș dintru tine, viață, 

Fâlfâit de fluturi albi

De pe flori de dimineață,

Ca-ntr-un șir cherubii dalbi.

Eu, iar, suitor pe stele,

Vreau să cred că nu mă mint

Când voiesc de patimi grele

Să mă rup în labirint.

O, dar bolta cred c-ar merge

Către ea să mă reia...

Iar când ce-am jurat s-ar șterge,

Înspre dânsa m-aș vedea.

Și de-ar fi doar luna muză,

Iar nu zeul zilei pur,

Mi-aș purta din plin o buză

Să-i sărut obrazul dur.

Și acum, când se străvede

De prin un noian de nori,

Noaptea-i calmă își prevede

Drumul lung de pân’ la zori.

Din mormântul meu acvatic,

La vederea ei, cu jind,

Din coral făcut, fanatic,

Un tentacul larg, vuind,

Aș căta să îi întind.

E lecție. Eu stau,

Într-un punct privind,

Și eu visez, pân ce alți citeau,

Visez, ochii închizând.

E normal, a dori și a visa,

Dar când vrei ceva,

E nevoit să faci un plan

Ca spre dorință a deplasa.

Cât timp ne vom preface că faptele din trecut

A noastră identitate au alcătuit

Când ne vom da seama că vechiul e tăcut

Și de prea puțin a fost înlocuit

Înaintașii noștrii nu pot fi al nostru conținut

Și nici ale lor victorii

Ei singuri le-au trudit, nu noi le-am obținut

Nu noi suntem învingătorii

Cât vom mai sta în a trecutului adăpost

Și vom fi mandrii de-a altora creație

Cand vom găsi al nostru rost

Și a noastră semnificație

Oare nu am secat de tot a laudei izvor

Prin amintiri și prin istorie

Și am muls la nesfârșit a mândriei rezervor

Fără a obține vreo victorie

Ce anume mai recent ne definește pe hartă

Și ce ne reprezintă

Cum ne raportăm la noi și la a noastră soartă

Care este a noastră țintă

Cand vom produce o Românie

Care nu rimează cu ipocrizie

Cu hoție

Care generează motive de mândrie

De mândrie adevărată

Câștigată și asumată

Și ne vom concentra pe acutizarea momentului

Și a prezentului

Cand ne vom construi propria identitate

Și ne vom măsura a noastră capacitate

Si sensibilitate

Si particularitate

Si seriozitate

Trecutul e trecut, e bine să-l cunoaștem 

Dar nu putem sa îl renaștem

Însă putem sa învățăm din el

Putem să construim un alt model

Putem să îl respectăm

Dar nu să îl repetăm.

O, Doamne, luminează-mă,

Luminează-mi Tu mintea,

Sunt pierdută printre ruine

Și nu mai știu calea înainte.

Să mă întorc? Mai are rost?

Niciodată… la omul ce-am fost.

Doamne, Te rog, cu smerenie,

Iartă-mi sufletul, dă-mi mângâiere.

Izbăvește-mă de păcate,

Și ferește-mă de ispite,

Fii Tu, Doamne, sprijinul meu,

Și singura mea speranță-n greu.

Sufletul meu încet suspină,

Fii Tu glasul ce-l alin’ă,

Apune soarele tăcut,

Dar sper în zori… într-un nou început.

să vezi două pietre sărutându-se
îţi dă de gândit
cineva spunea că eternitatea
este o noţiune abstractă
Brâncuşi a surprins-o
într-un sărut
altcineva spunea la fel despre suflet
greşit
sărutul e chiar sufletul
răstignit
la Stonehenge pietrele
şi-au înghiţit sufletele
n-au mai rămas decât niște capete uriașe
fără inimi
sărutul lui Iuda nu mai stârnește patimi
nu mai surpinde
pare o îmbrățișare nefirească
dintre o piatră și o inimă

da
le spusese Isus
„unul din voi mă va vinde!”

șarpele

inteligent viclean

înșelând iluzionând

a fost aruncat pe pământ-

simbolizând unirea teluricului cu cerul

prima viețuitoare a universului

uroborus

Telefonu-mi sună în noapte

Și-o voce rece se aude-n șoapte.

Te-ntrebi de ce ai mai răspuns

La un gând și un cuvânt ascuns.

Apelul este un abis necunoscut

Și îți dorești să nu fi fost înăscut.

Să îl înlături aprig din agendă

Și-ncet să devină legendă.

Poate dacă apelul ar fi ziua

Și în suflet nu ar mai ploua,

Ai încerca șoapta să o înțelegi

Și cuvintele să le dezlegi.

Să pot aduce prin speranță

Un sentiment de siguranță,

O garanție în aura de adevăr

Și-n inimă să nu mai sufăr.