Să n-ai să-mi spui că ești bolnav!
Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav
Când stai cu tolăneala tu la mână
Și crezi mereu ce este muncă grav!
A fost prea viețuirea ta o zână
Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum
Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,
Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,
Să hoinărești buimac din lună-n lună?
Respectul trebuind să îl acorzi
Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,
Căci vălmășagul de iubiri și corzi
Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.
Iar îngerii când te-or chema să urci,
Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.
(Imagine de fundal: Wellcome Collection)
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Rareș Gireadă
sonet
Дата публикации: 2 августа 2024
Просмотры: 350
Стихи из этой категории
colaj//1
ninge liniștit
peste
orașul răsfirat
pe țărmul mării.
vocile mamelor-
puțin răgușite,
îndulcesc
al zăpezilor crivăț.
tot mai mulți pescăruși
dau târcoale pe la geamuri înghețate,
așteptând
firimituri de pâine.
adânciți în labirintul cărților,
printre drumuri, poduri,
și hărți,
copiii caută- la fel ca pescărușii,
un strop de iubire.
UN VERS ȘI UN REFREN
E ziua când urc cu resemnare scările de la ,,Muzeul Amintirilor,, conformându-mă regulilor de vizitare.
Ușa de la intrare este mereu deschisă. Citesc fiecare afiș. Încăperile erau închise, fără program de vizitare. La un capăt de culoar o ușă întredeschisă și un afiș : ,, Exponate cu Natură Moartă,, .
Întrebări în gând și curiozitatea îmi activează privirea iscoditoare în semi-întunericul din încăpere, iar un parfum vag, parcă vroia să mă înconjoare…
Pereții cu multe tablouri tip ierbar, iar pe o masă un vas cu o tulpină golașă, alăturat petale veștejite și două trei mostre de foste flori de gradină. Ca să nu mă simt singură,fiind singură prin atâta natură moartă, spun cu glas reverberant : ce - ați fost și cine va ucis? …
Sunt ,,Crin Imperial,, un nevinovat
Din gradina voastră m-ați tăiat
În vas cu apă tulbure stau uitat
Petalele una câte una
Din corolă pe jos au alunecat,
Iar parfumul mi s-a volatilizat
Polenul lăcrimând s-a cristalizat
Ș revoltat zace, zace pe jos împrăștiat …
Alături o tulpină de trandafir, spinii care îl apărau, acum sunt smulși de ,,un cineva,, care vroia să nu fie înțepat. Deslușesc un murmur de petale …
Am fost un ,, PRINCE JARDINIER,,
Trandafirul cu rădăcini perene
Cântat în versuri, în multe refrene
Și iată-mă răpus de mâini viclene…
Mai bine eram o floare prin poiene
De cât, în cameră întunecată, prizonier.
Pe un colț al mesei o creangă de liliac, ,, Liliacul de vară,,,frunzele mai păstrează verdele și el muribund. Florile lui, frumoasele flori parfumate, au fost sacrificate din dorința lumească de a căuta noroace în florile cu cinci foi.
Mă îndrept spre ieșire. E încă vară. Într-un un coș de gunoi deja un buchet de crizanteme stătea înghesuit, aruncat mult prea devreme de aceleași mâini viclene. La fiecare pas cuvintele îmi erau sacadate exprimând asemănări între soarta florilor din grădină și soarta oamenilor frumoși, când viața nu-i lăsată să trăiască din cauza mâinilor viclene...
De atunci, în cale îmi apar vitrine cu multe flori , fiecare cu etichetă și preț… În amintirea florilor ce mor, un vers și un refren …
E timp...
E timp. Mai am timp să aștept,
Cufundat într-o tăcere răzleață,
Și dorm cu fluturii pe piept,
Să pot zbura în zori de dimineață.
E timp. Îi văd corabia cum trece,
Cum lasă-n urmă valuri de tăcere,
Și dorm sub cap c-o stâncă rece,
Să împietresc în zori a mea durere.
E timp. Îl văd pe Cronos ațipit,
Și-n noapte cum tăcerea plouă,
Și dorm pe-o muchie de cuțit,
Să pot taia amurgul pe din două,
Ca timpul să înceapă să alerge,
Tăcerea surdă în urmă să o lase,
Iar zorile de-ndată să dezlege,
Lumina ce prea mult întârziase.
Oare-am mințit?
Oare-am mințit din nou aseară?
Când întrebat am fost de unde vin,
Nu am putut defel răspunde iară,
Trădat am fost de...mirosul de la vin
M-am strecurat ușor spre dormitor,
Să scap de hainele cu miros de fum,
Și conștient că mă întorc la vorbitor,
Răspuns să-i dau, nu mâine și acum
Ne-am întâlnit și noi în oraș ca băieții,
Am încercat să explic pe ton redus,
Ea doar și-a ridicat în sus pomeții,
Și n-a crezut o iotă, din ceea ce i-am spus
Tot timpul, ne punem întrebări,
Unii la alții fără-a-primi răspunsuri,
Iar viața-i plina de multe provocări,
Și trebuie să faci, din când în cànd retușuri
Ce bine-ar fi să mergi doar înainte,
Să nu aluneci de pe calea dreaptă,
Și totdeauna să-ți aduci aminte,
Să urci pe scara vieții, făra-rata vreo treaptă!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
colaj//1
ninge liniștit
peste
orașul răsfirat
pe țărmul mării.
vocile mamelor-
puțin răgușite,
îndulcesc
al zăpezilor crivăț.
tot mai mulți pescăruși
dau târcoale pe la geamuri înghețate,
așteptând
firimituri de pâine.
adânciți în labirintul cărților,
printre drumuri, poduri,
și hărți,
copiii caută- la fel ca pescărușii,
un strop de iubire.
UN VERS ȘI UN REFREN
E ziua când urc cu resemnare scările de la ,,Muzeul Amintirilor,, conformându-mă regulilor de vizitare.
Ușa de la intrare este mereu deschisă. Citesc fiecare afiș. Încăperile erau închise, fără program de vizitare. La un capăt de culoar o ușă întredeschisă și un afiș : ,, Exponate cu Natură Moartă,, .
Întrebări în gând și curiozitatea îmi activează privirea iscoditoare în semi-întunericul din încăpere, iar un parfum vag, parcă vroia să mă înconjoare…
Pereții cu multe tablouri tip ierbar, iar pe o masă un vas cu o tulpină golașă, alăturat petale veștejite și două trei mostre de foste flori de gradină. Ca să nu mă simt singură,fiind singură prin atâta natură moartă, spun cu glas reverberant : ce - ați fost și cine va ucis? …
Sunt ,,Crin Imperial,, un nevinovat
Din gradina voastră m-ați tăiat
În vas cu apă tulbure stau uitat
Petalele una câte una
Din corolă pe jos au alunecat,
Iar parfumul mi s-a volatilizat
Polenul lăcrimând s-a cristalizat
Ș revoltat zace, zace pe jos împrăștiat …
Alături o tulpină de trandafir, spinii care îl apărau, acum sunt smulși de ,,un cineva,, care vroia să nu fie înțepat. Deslușesc un murmur de petale …
Am fost un ,, PRINCE JARDINIER,,
Trandafirul cu rădăcini perene
Cântat în versuri, în multe refrene
Și iată-mă răpus de mâini viclene…
Mai bine eram o floare prin poiene
De cât, în cameră întunecată, prizonier.
Pe un colț al mesei o creangă de liliac, ,, Liliacul de vară,,,frunzele mai păstrează verdele și el muribund. Florile lui, frumoasele flori parfumate, au fost sacrificate din dorința lumească de a căuta noroace în florile cu cinci foi.
Mă îndrept spre ieșire. E încă vară. Într-un un coș de gunoi deja un buchet de crizanteme stătea înghesuit, aruncat mult prea devreme de aceleași mâini viclene. La fiecare pas cuvintele îmi erau sacadate exprimând asemănări între soarta florilor din grădină și soarta oamenilor frumoși, când viața nu-i lăsată să trăiască din cauza mâinilor viclene...
De atunci, în cale îmi apar vitrine cu multe flori , fiecare cu etichetă și preț… În amintirea florilor ce mor, un vers și un refren …
E timp...
E timp. Mai am timp să aștept,
Cufundat într-o tăcere răzleață,
Și dorm cu fluturii pe piept,
Să pot zbura în zori de dimineață.
E timp. Îi văd corabia cum trece,
Cum lasă-n urmă valuri de tăcere,
Și dorm sub cap c-o stâncă rece,
Să împietresc în zori a mea durere.
E timp. Îl văd pe Cronos ațipit,
Și-n noapte cum tăcerea plouă,
Și dorm pe-o muchie de cuțit,
Să pot taia amurgul pe din două,
Ca timpul să înceapă să alerge,
Tăcerea surdă în urmă să o lase,
Iar zorile de-ndată să dezlege,
Lumina ce prea mult întârziase.
Oare-am mințit?
Oare-am mințit din nou aseară?
Când întrebat am fost de unde vin,
Nu am putut defel răspunde iară,
Trădat am fost de...mirosul de la vin
M-am strecurat ușor spre dormitor,
Să scap de hainele cu miros de fum,
Și conștient că mă întorc la vorbitor,
Răspuns să-i dau, nu mâine și acum
Ne-am întâlnit și noi în oraș ca băieții,
Am încercat să explic pe ton redus,
Ea doar și-a ridicat în sus pomeții,
Și n-a crezut o iotă, din ceea ce i-am spus
Tot timpul, ne punem întrebări,
Unii la alții fără-a-primi răspunsuri,
Iar viața-i plina de multe provocări,
Și trebuie să faci, din când în cànd retușuri
Ce bine-ar fi să mergi doar înainte,
Să nu aluneci de pe calea dreaptă,
Și totdeauna să-ți aduci aminte,
Să urci pe scara vieții, făra-rata vreo treaptă!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Другие стихотворения автора
Beție, ah…
Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,
Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,
Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,
Zorești tot răul cuget să-l alungi:
Pândești ca uliul cel ager prada
Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,
Cum duhului i-aștepți în apă nada,
Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.
Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,
Laconic spirit, bun doar de zăcut:
„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,
De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”
Blestem ori deasă binecuvântare,
Îi dau ebrietății sărutare.
Simplegade
Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,
Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,
Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,
De flamurile sure, plutinzilor coloși.
Acolo știm să fie din timpuri cunoscute
Legendelor din vreme de vechi navigatori,
Cu inima zdrobită în palmele avute
De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.
Lui Francisco de Goya
Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,
Prin tente mohorâte și gălbui,
Să spună despre-un câine ce se-îneacă
O vizuală-istorie oricui.
Talazurile-l poartă în derivă,
Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,
Spre care vălurirea agresivă
Aruncă spume într-un alb de miei.
Iar botul către-înalt i se îndreaptă,
C-un gest milos din ochiul său făcut,
Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă
Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.
Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,
E Castul ce se chinuie-n obidă.
Din mlaca nopții…
Din mlaca nopții eu m-am ridicat
Precum un spic al grâului de aur,
Din greul jos noian alambicat
Al plevei ce plutește-n chip de plaur.
Iar boabe firu-i poartă un șirag
Lucind în ramuri pline ochi de soare,
Cortini în timp ce lumii i se trag
De ceață abundândă în paloare.
Și-atunci când va ajunge tot mai sus,
Vedea-va roșul foc de la apus…
Beție, ah…
Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,
Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,
Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,
Zorești tot răul cuget să-l alungi:
Pândești ca uliul cel ager prada
Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,
Cum duhului i-aștepți în apă nada,
Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.
Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,
Laconic spirit, bun doar de zăcut:
„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,
De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”
Blestem ori deasă binecuvântare,
Îi dau ebrietății sărutare.
Simplegade
Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,
Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,
Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,
De flamurile sure, plutinzilor coloși.
Acolo știm să fie din timpuri cunoscute
Legendelor din vreme de vechi navigatori,
Cu inima zdrobită în palmele avute
De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.
Lui Francisco de Goya
Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,
Prin tente mohorâte și gălbui,
Să spună despre-un câine ce se-îneacă
O vizuală-istorie oricui.
Talazurile-l poartă în derivă,
Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,
Spre care vălurirea agresivă
Aruncă spume într-un alb de miei.
Iar botul către-înalt i se îndreaptă,
C-un gest milos din ochiul său făcut,
Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă
Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.
Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,
E Castul ce se chinuie-n obidă.
Din mlaca nopții…
Din mlaca nopții eu m-am ridicat
Precum un spic al grâului de aur,
Din greul jos noian alambicat
Al plevei ce plutește-n chip de plaur.
Iar boabe firu-i poartă un șirag
Lucind în ramuri pline ochi de soare,
Cortini în timp ce lumii i se trag
De ceață abundândă în paloare.
Și-atunci când va ajunge tot mai sus,
Vedea-va roșul foc de la apus…