O las în aer...
Prea convențional?
Vreți ceva mai nou, ceva mai brut?
Absolut! În notes app un război crunt:
Tap, tap, spațiu - un moment de liniște.
Cuvinte, idei, împrăștiate cum îmi vine
Și încă fac rime!
Am nevoie de structură,
asta unu' la mână.
Dă-mi un minut să analizez,
Nu știu cum să mi mă adresez...
Îmi pun bețe-n roate.
Mi-e foame, am mâinile legate la spate.
Știți ce o să spun -
Ceva legat de moarte...
Normal!
Tipic!
Mereu ajungem aici.
De ce mai încerc?
Sunt într-un loop (auuu!)
O mașină de spălat
Mereu băgată în priză.
Consum prea mult curent, să vezi factura...
Centrifugim de viitor,
Centripetot din trecut mă p*ș!
Tic, tac, secundele clipesc.
Timer-ul sună, explodez.
Mi-e dor de pacea pe care mă pot convinge că o simțeam ieri,
Never to be found again.
Hai că mă opresc înainte să termin...
Mă feresc de finalitate, o s-o las in aer...
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: sabiNUL
Data postării: 8 decembrie 2023
Vizualizări: 598
Poezii din aceiaşi categorie
singurătate
o să vină o vreme când...
îngerul meu păzitor se va închide într-o cutie
albă
fără tavan
și fără pereți
îngerul meu păzitor va bea, va fuma
și va plânge amarnic
va fuma și își va ține mâna la beregată
va bea Smirnoff și-l vor durea aripile
va îngâna, geme și suspina în consoane
cui se roagă îngerul?
cine se roagă la el?
toate astea căci o să vină o vreme când
Dumnezeu ne va părăsi.
Testament
Mă uit pe geam îngândurat,
Căutând ajutor de la neant,
Încercând să sparg patul de piatră,
Mi-am încătușat această soartă.
Și strig aevea măcinat de dor,
Având doar un singur privitor,
Ce-mi zâmbește tot mai dulce,
Aruncându-mi chemări subtile.
Dar eu acum voi refuza,
Să mă ajute vreau pe cineva,
Să mă înjure, să mă bată,
Luându-mă de gât măcar o dată.
Să-mi spună să mă opresc,
Căci are nevoie să trăiesc,
Iar în palme pline de ură,
Sufletul să mi-l smulgă.
Asta ar fi dorința mea zglobie,
Să mă înalț așa spre vecie,
Regina nopții să mă fure-n seară,
Aruncându-mi priviri de mamă.
Și să-mi spună cu vocea-i dulce:
"Copile, cu mine te voi duce
În lumea de apoi să mă-nsoțești,
Spunându-mi mereu ale tale povești."
Iar moartea să mă-mbrace lin,
În haina-i neagră, fără chin,
Să mă-nvăluie în tăcerea neființei,
Și c-o iubire efemeră să-mi pună capăt vieții.
Aceasta mi-e ultima dorință,
Și vreau să-mi fie cu putință
Să-mi iau adio de la soartă,
În drumul către vecia-mi neființă.
Pic
Pic, pic, pic.
Ține-mă încă un pic.
Pic,
Peste oase, și frumoase
Și adormite
Și pline de viermi și de surprize.
Timp,
Zile și veacuri am așteptat
Să îmi faci inima să bată cu un pic
Mai mult, am ezitat.
Flori,
Plante cu capetele retezate,
Cu frunze mumificate,
De păianjeni, de tine.
Orori,
Am dat noroc cu un diavol
Mi-a zis să facem schimb
Ție să îți dau viața
Și mie să-mi dea moarte, zi-mi:
Viață,
E tot ce trăiai?
Dorința,
E tot ce îți doreai?
Speranța,
E tot ce nu aveai?
Nu pot să mai fac un pact cu tine
Când tot te are pe tine
Când tot e despre tine
Când diavolul ești tu.
Un pic, de mă chemai la dialog
Pe stâncă, pe iarbă sau pe un nor
Un pic mai dura teroarea
Un pic te mai iubeam și iară,
Trebuia să se repete, din nou
Un pic? Un pic mai mult?
Arde-mă și fă-mi oasele scrum.
Un nou început
Moartea vine ca o umbră, lină și tăcută,
Purtând cu ea tăcerea nopții absolută.
În mângâierea-i rece, visele se curmă,
Iar viața se destramă-ntr-o ultimă furtună.
Ea nu cunoaște vreme, nu ține socoteală,
Vine neștiută, fără grabă sau sfială.
Culege suflete ca pe flori de câmp,
Lăsând în urma-i doar un gol și-un vânt.
Și totuși, moartea nu e un sfârșit,
Ci o poartă către-un tainic infinit.
Dincolo de ea, în tărâmuri neștiute,
Viața-și regăsește alte forme, alte lupte.
Așa că nu o teme, ci privește-o drept,
Căci în tăcerea ei, un adevăr ascuns e înțelept.
Moartea nu-i dușman, ci un drum necesar,
Spre un alt început, într-un alt hotar.
Un strigăt
《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...
Cu mâinile pe piept încrucişate,
Sãtul de oameni, trudã şi obidã,
Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,
În casa rece, gata sã se-nchidã,
Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,
Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,
Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri
Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.
De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã
Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.
Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã
Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã
Cã orice om, ca iarba pe câmpie,
Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,
Pe-un cer senin o patã alburie,
Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,
Aşa trece şi el în grabã mare...
Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.
Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare
În lutul blestemat întruna scurmã.
Nu are pace, linişte nu are,
E frãmântat de doruri şi de vise,
Abea de se mai ţine pe picioare
Iar pãrul lui aproape tot albise...
Ah, ce deşertãciune complicatã
E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...
Un timp pierdut, bucatã cu bucatã
E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.
O zi mai agitatã decât alta
Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;
Luând ciocanul şi cioplind cu dalta
Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!
Un singur lucru capãtã valoare:
Lucrul fãcut dupã principii sfinte;
Pãzind recolta sfântã pe ogoare,
Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!
☆
În zilele de tristã sãrbãtoare
De tine cine-şi va aduce-aminte
La cimitir sã vinã cu o floare
Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...
Lecția pentru toți
Atunci când am fost vie,
Nimeni nu și-a adus aminte de mine,
Nimeni nu-mi scria,nu vorbea,nu se interesa
Cum sunt eu.
Iar atunci când eu am murit
Toți își aduc aminte de mine
Și vin să mă petreacă,
Pe ultimul drum.
Și dragi cunoscuți ai mei
Pentru voi
O singură întrebare!
Unde ați fost voi când am fost eu vie?
Și am avut nevoie de sfatul vostru?
De o vorbă scurtă .
corect răspuns :nu ați avut când.
Autor Alina Zamurca 🤍 🎀
Poezia scrisă pe 19.09.2024,ora 18:01
singurătate
o să vină o vreme când...
îngerul meu păzitor se va închide într-o cutie
albă
fără tavan
și fără pereți
îngerul meu păzitor va bea, va fuma
și va plânge amarnic
va fuma și își va ține mâna la beregată
va bea Smirnoff și-l vor durea aripile
va îngâna, geme și suspina în consoane
cui se roagă îngerul?
cine se roagă la el?
toate astea căci o să vină o vreme când
Dumnezeu ne va părăsi.
Testament
Mă uit pe geam îngândurat,
Căutând ajutor de la neant,
Încercând să sparg patul de piatră,
Mi-am încătușat această soartă.
Și strig aevea măcinat de dor,
Având doar un singur privitor,
Ce-mi zâmbește tot mai dulce,
Aruncându-mi chemări subtile.
Dar eu acum voi refuza,
Să mă ajute vreau pe cineva,
Să mă înjure, să mă bată,
Luându-mă de gât măcar o dată.
Să-mi spună să mă opresc,
Căci are nevoie să trăiesc,
Iar în palme pline de ură,
Sufletul să mi-l smulgă.
Asta ar fi dorința mea zglobie,
Să mă înalț așa spre vecie,
Regina nopții să mă fure-n seară,
Aruncându-mi priviri de mamă.
Și să-mi spună cu vocea-i dulce:
"Copile, cu mine te voi duce
În lumea de apoi să mă-nsoțești,
Spunându-mi mereu ale tale povești."
Iar moartea să mă-mbrace lin,
În haina-i neagră, fără chin,
Să mă-nvăluie în tăcerea neființei,
Și c-o iubire efemeră să-mi pună capăt vieții.
Aceasta mi-e ultima dorință,
Și vreau să-mi fie cu putință
Să-mi iau adio de la soartă,
În drumul către vecia-mi neființă.
Pic
Pic, pic, pic.
Ține-mă încă un pic.
Pic,
Peste oase, și frumoase
Și adormite
Și pline de viermi și de surprize.
Timp,
Zile și veacuri am așteptat
Să îmi faci inima să bată cu un pic
Mai mult, am ezitat.
Flori,
Plante cu capetele retezate,
Cu frunze mumificate,
De păianjeni, de tine.
Orori,
Am dat noroc cu un diavol
Mi-a zis să facem schimb
Ție să îți dau viața
Și mie să-mi dea moarte, zi-mi:
Viață,
E tot ce trăiai?
Dorința,
E tot ce îți doreai?
Speranța,
E tot ce nu aveai?
Nu pot să mai fac un pact cu tine
Când tot te are pe tine
Când tot e despre tine
Când diavolul ești tu.
Un pic, de mă chemai la dialog
Pe stâncă, pe iarbă sau pe un nor
Un pic mai dura teroarea
Un pic te mai iubeam și iară,
Trebuia să se repete, din nou
Un pic? Un pic mai mult?
Arde-mă și fă-mi oasele scrum.
Un nou început
Moartea vine ca o umbră, lină și tăcută,
Purtând cu ea tăcerea nopții absolută.
În mângâierea-i rece, visele se curmă,
Iar viața se destramă-ntr-o ultimă furtună.
Ea nu cunoaște vreme, nu ține socoteală,
Vine neștiută, fără grabă sau sfială.
Culege suflete ca pe flori de câmp,
Lăsând în urma-i doar un gol și-un vânt.
Și totuși, moartea nu e un sfârșit,
Ci o poartă către-un tainic infinit.
Dincolo de ea, în tărâmuri neștiute,
Viața-și regăsește alte forme, alte lupte.
Așa că nu o teme, ci privește-o drept,
Căci în tăcerea ei, un adevăr ascuns e înțelept.
Moartea nu-i dușman, ci un drum necesar,
Spre un alt început, într-un alt hotar.
Un strigăt
《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...
Cu mâinile pe piept încrucişate,
Sãtul de oameni, trudã şi obidã,
Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,
În casa rece, gata sã se-nchidã,
Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,
Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,
Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri
Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.
De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã
Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.
Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã
Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã
Cã orice om, ca iarba pe câmpie,
Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,
Pe-un cer senin o patã alburie,
Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,
Aşa trece şi el în grabã mare...
Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.
Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare
În lutul blestemat întruna scurmã.
Nu are pace, linişte nu are,
E frãmântat de doruri şi de vise,
Abea de se mai ţine pe picioare
Iar pãrul lui aproape tot albise...
Ah, ce deşertãciune complicatã
E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...
Un timp pierdut, bucatã cu bucatã
E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.
O zi mai agitatã decât alta
Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;
Luând ciocanul şi cioplind cu dalta
Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!
Un singur lucru capãtã valoare:
Lucrul fãcut dupã principii sfinte;
Pãzind recolta sfântã pe ogoare,
Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!
☆
În zilele de tristã sãrbãtoare
De tine cine-şi va aduce-aminte
La cimitir sã vinã cu o floare
Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...
Lecția pentru toți
Atunci când am fost vie,
Nimeni nu și-a adus aminte de mine,
Nimeni nu-mi scria,nu vorbea,nu se interesa
Cum sunt eu.
Iar atunci când eu am murit
Toți își aduc aminte de mine
Și vin să mă petreacă,
Pe ultimul drum.
Și dragi cunoscuți ai mei
Pentru voi
O singură întrebare!
Unde ați fost voi când am fost eu vie?
Și am avut nevoie de sfatul vostru?
De o vorbă scurtă .
corect răspuns :nu ați avut când.
Autor Alina Zamurca 🤍 🎀
Poezia scrisă pe 19.09.2024,ora 18:01
Alte poezii ale autorului
Când luminile se sting (pană de curent)
Când luminile se sting,
Cu mic, cu mare,
Mergem la culcare.
Întindeam rufele și,
Evident, era ud pe jos.
Am alunecat pe o băltoacă în beznă.
Mi-am sucit o gleznă.
Stau cu ochii închiși
Sau deschiși
- Nu că ar conta -
În pat,
Cu fața la cearșaf.
Plâng în pernă
Și țip în pernă
Și dau în pernă
Și ea doar stă acolo.
Lipsită de vlagă,
Ca mine.
E întuneric, curentul nu ajunge
În camera mea.
E pană de curent și pană de voință de a trăi.
Bunicii nu mă tolerează (și nici eu pe ei)
Când se ia familia de tine,
Simţi că nimic din ce faci nu e bine,
Opinia ta e nulă,
Trăiești într-o bulă.
Mi-aș dori, dacă se poate,
Să fiu nebună, măcar în acte,
Să mă evite, să nu-mi vorbească.
Să mă arunc de la fereastră?
Li se pare comic sau câtuși de puţin amuzant
Să mă trateze ca pe un odorizant?
Miros frumos, nu mă observă;
Un pas greșit? Trec la rezervă.
C*aie, te rog eu cât de tare pot,
Aș trece oceanele înot
Ca să scap, în p*la mea,
De batjocura ta și-a ta și-a ta.
Nu-mi spune că n-o să mă descurc la facultate
Și c-o să mor de foame-n străinătate
Și că dacă mă despart de voi pălesc.
Șantaj ieftin, insulte gratuite,
Azi-mâine muriţi, nu uitaţi:
Eu vă cumpăr morminte.
De ce credeţi că-i OK
Să-mi daţi bully de 2 (doi) lei.
Îmi sporiţi anxietatea
Și plâng toată noaptea.
Trenul gândirii (Train of Thought)
Trenul gândirii e un accelerat ce sfâșie vântul și se înfige în fiecare colțișor din capul meu tulburat.
Trenul gândirii alunecă pe șine neîncetat - fără stații, fără pasageri - alimentat de pașii mei stingheri.
Trenul gândirii nu are o formă precisă - câteodată sunt nefericită, alteori sunt pur și simplu tristă.
Trenul gândirii circulă în sens opus mie. Îmi face în ciudă că el e mort, iar eu sunt vie.
Mi se face rău de mișcare, simt ca nu mai pot să stau în picioare. Când mă așez sau mă întind puțin - să mă relaxez - greutatea oaselor mele mă apasă. Asta, și volumul de fier vechi ce mi se plimbă nonșalant prin cap, între urechi.
Abia aștept să rămân fără combustibil.
Când luminile se sting (pană de curent)
Când luminile se sting,
Cu mic, cu mare,
Mergem la culcare.
Întindeam rufele și,
Evident, era ud pe jos.
Am alunecat pe o băltoacă în beznă.
Mi-am sucit o gleznă.
Stau cu ochii închiși
Sau deschiși
- Nu că ar conta -
În pat,
Cu fața la cearșaf.
Plâng în pernă
Și țip în pernă
Și dau în pernă
Și ea doar stă acolo.
Lipsită de vlagă,
Ca mine.
E întuneric, curentul nu ajunge
În camera mea.
E pană de curent și pană de voință de a trăi.
Bunicii nu mă tolerează (și nici eu pe ei)
Când se ia familia de tine,
Simţi că nimic din ce faci nu e bine,
Opinia ta e nulă,
Trăiești într-o bulă.
Mi-aș dori, dacă se poate,
Să fiu nebună, măcar în acte,
Să mă evite, să nu-mi vorbească.
Să mă arunc de la fereastră?
Li se pare comic sau câtuși de puţin amuzant
Să mă trateze ca pe un odorizant?
Miros frumos, nu mă observă;
Un pas greșit? Trec la rezervă.
C*aie, te rog eu cât de tare pot,
Aș trece oceanele înot
Ca să scap, în p*la mea,
De batjocura ta și-a ta și-a ta.
Nu-mi spune că n-o să mă descurc la facultate
Și c-o să mor de foame-n străinătate
Și că dacă mă despart de voi pălesc.
Șantaj ieftin, insulte gratuite,
Azi-mâine muriţi, nu uitaţi:
Eu vă cumpăr morminte.
De ce credeţi că-i OK
Să-mi daţi bully de 2 (doi) lei.
Îmi sporiţi anxietatea
Și plâng toată noaptea.
Trenul gândirii (Train of Thought)
Trenul gândirii e un accelerat ce sfâșie vântul și se înfige în fiecare colțișor din capul meu tulburat.
Trenul gândirii alunecă pe șine neîncetat - fără stații, fără pasageri - alimentat de pașii mei stingheri.
Trenul gândirii nu are o formă precisă - câteodată sunt nefericită, alteori sunt pur și simplu tristă.
Trenul gândirii circulă în sens opus mie. Îmi face în ciudă că el e mort, iar eu sunt vie.
Mi se face rău de mișcare, simt ca nu mai pot să stau în picioare. Când mă așez sau mă întind puțin - să mă relaxez - greutatea oaselor mele mă apasă. Asta, și volumul de fier vechi ce mi se plimbă nonșalant prin cap, între urechi.
Abia aștept să rămân fără combustibil.