Firea oamenilor
De oameni sa te ferești,
În ochi ai grija sa nu-i privești.
Te vor vrăji cu ale lor minciuni
Și după vor pune peste tine blesteme și amaraciuni.
Ai grijă, căci sunt o otravă,
Și distrug orice înconjoară.
Vin ca o flacără mistuitoare,
Pentru aceasta lume, dăunătoare.
Ei mint și ispitesc aievea unor demoni,
Nu or fi ei oare, deoarece doresc năpastă si teroare?
Стихи из этой категории
Pierderea speranței
Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.
Nu este deloc simplu,
mai ales atunci când sună clopotele
pentru tot ceea ce se poate înălța
dar nu se înalță, ci se scufundă.
Un țipăt poate însemna un coșmar
sau o frontieră pentru sfințenie
atunci când infinitul este în interior.
Viața este o iluzie sau o mască a unui ego
și poate că această disimulare are scopul
de a rostogoli acest ego într-un haos
mai mare decât Mare Imbrium
numită și Marea de Lacrimi.
Ea crede că atât cât are
este suficient pentru ea.
Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,
deși oarbecăiește și pare a fi un robot
care suflă în nisipul fierbinte
pentru a face obiecte de sticlă,
transparente, aproape invizibile.
Viața ei pare a fi un cristal de Murano
din care lipsește conținutul.
Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;
nicidecum să fie mântuită.
Poate că trebuie să mediteze
ca să înțeleagă lipsa de sens
a condiției sale umane.
Nu poate ține pasul cu nimic nou
în timp ce este blocată de acele obiecte
pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.
Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,
se transformă într-o frică care roade
și dă contur acelei tăceri stranii,
tăcere care este absorbită de pereți.
În timp ce își digeră visele cubice,
îi este frică că se va pierde în sine ;
îi este frică de propria ei metamorfoză.
Reîntoarcerea în propriul ei abis intern
este o târâire ciclică, inelară,
dar nu o resemnare
și poate un râs pietrificat, un rânjet.
Deasupra capului ei,
câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;
cer plin de fulgere.
Poate că are nevoie de Dumnezeu,
dar ea se gândește doar la acele întrebări
lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură
și cade într-un somn psihedelic,
unde nu se mai poate ruga.
Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.
Nu-și pierde speranța.
Poate că se va trezi în Rai.
Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?
Poezie de Marieta Maglas
Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.
Ieftin sau scump
Cel hapsân dorește tare,
Să aibă câștigul mare.
Chiar de marfa lui nu trece...
El preferă că să stea,
Și de marfa s-ar strica..
Unii ce se mulțumesc,
Cu-n câștig mai omenesc,
Își vând toată marfa lor,
Ajutând semenii lor.
Cel mai umilit se pare...
E producătorul care...
Muncește din greu mereu,
Văzând cum produsul său,
E vândut la un preț care..?
Nu are mare valoare.
Și noi suportăm, zic eu,
Ne e greu a cumpăra,
Și de am dori cumva,
Nu avem nici o putere..
Să ajutăm pe cineva..
Chiar simțim aceea durere,
Când dormim a cumpăra.
Rătăcire
Cu fața îndreptată către cer,
Pornii la drum a mia oară,
Picioarele odihnă-mi cer,
Că mersu-mi este ca pe sfoară.
Mi-e pasu' atras de stâncă și nisip,
Dar trupul revoltat se abține,
Mă-ntorc în el și calm îi zic:
- Tu, taci... Și mergi cu mine.
Popasuri fac doar în abisuri,
Întunecimi cu pasu-mi luminez,
Şi tot ce mișcă prin desișuri,
În mersul meu îi angrenez.
Mi-e lesne să m-avânt oriunde,
Dar sufletului nu-i convine,
Și-i zic prin respirări profunde,
- Tu, taci... Și mergi cu mine.
Escaladez și piscuri mari de gheață,
Simt ochiul drept ca pe-un far de mare,
Doar gândul încă îmi mai este în viață,
Și mă îndrept spășit spre reîncarnare.
Aproape când sublimul să-l ating,
Aud un urlet lung venind din mine,
Și-mi spuse înainte să-l conving,
- Rămâi aici... Tu nu mai vii cu mine!
Acum minerii din Vale,
Acum minerii din Vale,
Stau pe străzi şi mor de foame.
Că banii nu şi-au mai luat,
Pentru muncă ce-au prestat.
Cu toţii îs în grevă acum,
Şi asta nu e un semn bun.
Cărbune nu vor mai da,
Lumea în case vă îngheţa.
Nimeni cu ei nu vorbeşte,
Toţi îi mint şi îi prosteşte.
Că banii o să îşi primească,
Undeva, la Sfântu aşteaptă.
Toţi minerii acum aşteaptă,
Banii lor să îşi primească.
Că astfel nu mai intră în mină,
Şi asta nu îi treabă bună.
CITEȘTE ” PUȚIN”
P - PUȚINĂ IUBIRE ÎMPART...
U - UIMIT DE FRUMUSEȚEA FEMEII VICLENE,
Ț - TINDE SĂ INTRE ÎN PATUL MEU LARG DE FETE ,
I - INTUIEȘTE ȚINTA CU OCHII DE VIPERĂ NEBUNĂ...
N - N-AȘ VREA SĂ MĂ CORUPĂ CA EVA PE ADAM ÎN FRUNZIȘUL PĂCATULUI.
Pierderea speranței
Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.
Nu este deloc simplu,
mai ales atunci când sună clopotele
pentru tot ceea ce se poate înălța
dar nu se înalță, ci se scufundă.
Un țipăt poate însemna un coșmar
sau o frontieră pentru sfințenie
atunci când infinitul este în interior.
Viața este o iluzie sau o mască a unui ego
și poate că această disimulare are scopul
de a rostogoli acest ego într-un haos
mai mare decât Mare Imbrium
numită și Marea de Lacrimi.
Ea crede că atât cât are
este suficient pentru ea.
Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,
deși oarbecăiește și pare a fi un robot
care suflă în nisipul fierbinte
pentru a face obiecte de sticlă,
transparente, aproape invizibile.
Viața ei pare a fi un cristal de Murano
din care lipsește conținutul.
Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;
nicidecum să fie mântuită.
Poate că trebuie să mediteze
ca să înțeleagă lipsa de sens
a condiției sale umane.
Nu poate ține pasul cu nimic nou
în timp ce este blocată de acele obiecte
pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.
Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,
se transformă într-o frică care roade
și dă contur acelei tăceri stranii,
tăcere care este absorbită de pereți.
În timp ce își digeră visele cubice,
îi este frică că se va pierde în sine ;
îi este frică de propria ei metamorfoză.
Reîntoarcerea în propriul ei abis intern
este o târâire ciclică, inelară,
dar nu o resemnare
și poate un râs pietrificat, un rânjet.
Deasupra capului ei,
câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;
cer plin de fulgere.
Poate că are nevoie de Dumnezeu,
dar ea se gândește doar la acele întrebări
lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură
și cade într-un somn psihedelic,
unde nu se mai poate ruga.
Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.
Nu-și pierde speranța.
Poate că se va trezi în Rai.
Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?
Poezie de Marieta Maglas
Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.
Ieftin sau scump
Cel hapsân dorește tare,
Să aibă câștigul mare.
Chiar de marfa lui nu trece...
El preferă că să stea,
Și de marfa s-ar strica..
Unii ce se mulțumesc,
Cu-n câștig mai omenesc,
Își vând toată marfa lor,
Ajutând semenii lor.
Cel mai umilit se pare...
E producătorul care...
Muncește din greu mereu,
Văzând cum produsul său,
E vândut la un preț care..?
Nu are mare valoare.
Și noi suportăm, zic eu,
Ne e greu a cumpăra,
Și de am dori cumva,
Nu avem nici o putere..
Să ajutăm pe cineva..
Chiar simțim aceea durere,
Când dormim a cumpăra.
Rătăcire
Cu fața îndreptată către cer,
Pornii la drum a mia oară,
Picioarele odihnă-mi cer,
Că mersu-mi este ca pe sfoară.
Mi-e pasu' atras de stâncă și nisip,
Dar trupul revoltat se abține,
Mă-ntorc în el și calm îi zic:
- Tu, taci... Și mergi cu mine.
Popasuri fac doar în abisuri,
Întunecimi cu pasu-mi luminez,
Şi tot ce mișcă prin desișuri,
În mersul meu îi angrenez.
Mi-e lesne să m-avânt oriunde,
Dar sufletului nu-i convine,
Și-i zic prin respirări profunde,
- Tu, taci... Și mergi cu mine.
Escaladez și piscuri mari de gheață,
Simt ochiul drept ca pe-un far de mare,
Doar gândul încă îmi mai este în viață,
Și mă îndrept spășit spre reîncarnare.
Aproape când sublimul să-l ating,
Aud un urlet lung venind din mine,
Și-mi spuse înainte să-l conving,
- Rămâi aici... Tu nu mai vii cu mine!
Acum minerii din Vale,
Acum minerii din Vale,
Stau pe străzi şi mor de foame.
Că banii nu şi-au mai luat,
Pentru muncă ce-au prestat.
Cu toţii îs în grevă acum,
Şi asta nu e un semn bun.
Cărbune nu vor mai da,
Lumea în case vă îngheţa.
Nimeni cu ei nu vorbeşte,
Toţi îi mint şi îi prosteşte.
Că banii o să îşi primească,
Undeva, la Sfântu aşteaptă.
Toţi minerii acum aşteaptă,
Banii lor să îşi primească.
Că astfel nu mai intră în mină,
Şi asta nu îi treabă bună.
CITEȘTE ” PUȚIN”
P - PUȚINĂ IUBIRE ÎMPART...
U - UIMIT DE FRUMUSEȚEA FEMEII VICLENE,
Ț - TINDE SĂ INTRE ÎN PATUL MEU LARG DE FETE ,
I - INTUIEȘTE ȚINTA CU OCHII DE VIPERĂ NEBUNĂ...
N - N-AȘ VREA SĂ MĂ CORUPĂ CA EVA PE ADAM ÎN FRUNZIȘUL PĂCATULUI.
Другие стихотворения автора
Muza mea
O, muza mea,
Vreau să-ți ating pielea ca de catifea,
O, muza mea,
Vreau ca tu să fii a mea,
Să mă îndrumi în nopțile triste
Să mă săruți în nopțile ce-or să existe.
Să nu mă lași să plec
Pentru că timpul trece ca un farmec.
Eu sunt al tău,
Tu ești a mea,
Împreună noi vom trăi
Până ce întunericul ne va despărți.
Dragă jurnalule
Dragă jurnalule,
A mai trecut o zi,
Din acest vis nu mă pot trezi,
E ca un coșmar din care nu pot ieși,
În această viață în care nu pot iubi.
Ce e iubirea față de semeni?
Ce iubirea când durere ademeni?
Nu știu să iubesc,
Nu știu să trăiesc.
Încă o zi și încep să șovăiesc.
Încă o zi,
Încă o zi, iar de păcatele mele mă voi căii.
Lipsa jumătății
E frig și sunt singur.
Destinul mi-e sigur.
Casa e goală,
Iar încet, încet, voi da în boală.
Scaunul e acum trist,
Iar pianul e acum închis.
Asta e, singurătatea,
După ce ți-a plecat jumătatea.
Când nu mai ai pe nimeni,
Să îți fie lângă tine.
Un nimeni tu vei fi
Până în ziua în care vei muri.
Regretul
N-am inspirație, ci aspirație,
Vreau să trăiesc,
Vreau să incep să iubesc,
Mor încet, și nu-i bine,
Nu știu dacă mai apuc ziua de mâine.
Aceași zi, aceleași fețe,
Nu prea pare să-mi mai pese.
Suntem goi pe dinăuntru,
Și respingem un adevăr sumbru.
Nu mai știm să iubim,
Amărăciunea ne-o întărim.
Viața ne trece prin fața ochilor,
Acest adevăr noi incercam să-l ocolim.
Ține minte cât mai poți,
Regretele sunt pentru morți...
Eliberarea
Vocile îți vorbesc,
Șoaptele te înnebunesc
Ele strigă neîncetat
Sari..., mori înecat.
Ești un nimeni, un nimic,
Încă de când erai un copil mic.
Vinul vorbește, vodka gândește,
Iar creierul meu încetinește
Se stinge..., durerea nu mă va mai atinge
Asta e moartea, lipsa vieții,
Unde nu te poți afla intre pereții tristeții...
Răzbunare
Răzbunare, o, dulce răzbunare,
Ai venit ca o ispită
Și mi-ai distrus prietenia toată.
Eu am greșit, tu ai greșit,
Răzbunarea nu va lua sfârșit.
Până nu va fi satisfăcută,
Noi doi vom fii sclavi având în noi o ură neplăcută,
De ce nu putem îngropa securea?
De ce trebuie să ne certăm aiurea?
O viață avem și vrem să o stricăm,
De păcat noi ne tot împiedicăm...
Muza mea
O, muza mea,
Vreau să-ți ating pielea ca de catifea,
O, muza mea,
Vreau ca tu să fii a mea,
Să mă îndrumi în nopțile triste
Să mă săruți în nopțile ce-or să existe.
Să nu mă lași să plec
Pentru că timpul trece ca un farmec.
Eu sunt al tău,
Tu ești a mea,
Împreună noi vom trăi
Până ce întunericul ne va despărți.
Dragă jurnalule
Dragă jurnalule,
A mai trecut o zi,
Din acest vis nu mă pot trezi,
E ca un coșmar din care nu pot ieși,
În această viață în care nu pot iubi.
Ce e iubirea față de semeni?
Ce iubirea când durere ademeni?
Nu știu să iubesc,
Nu știu să trăiesc.
Încă o zi și încep să șovăiesc.
Încă o zi,
Încă o zi, iar de păcatele mele mă voi căii.
Lipsa jumătății
E frig și sunt singur.
Destinul mi-e sigur.
Casa e goală,
Iar încet, încet, voi da în boală.
Scaunul e acum trist,
Iar pianul e acum închis.
Asta e, singurătatea,
După ce ți-a plecat jumătatea.
Când nu mai ai pe nimeni,
Să îți fie lângă tine.
Un nimeni tu vei fi
Până în ziua în care vei muri.
Regretul
N-am inspirație, ci aspirație,
Vreau să trăiesc,
Vreau să incep să iubesc,
Mor încet, și nu-i bine,
Nu știu dacă mai apuc ziua de mâine.
Aceași zi, aceleași fețe,
Nu prea pare să-mi mai pese.
Suntem goi pe dinăuntru,
Și respingem un adevăr sumbru.
Nu mai știm să iubim,
Amărăciunea ne-o întărim.
Viața ne trece prin fața ochilor,
Acest adevăr noi incercam să-l ocolim.
Ține minte cât mai poți,
Regretele sunt pentru morți...
Eliberarea
Vocile îți vorbesc,
Șoaptele te înnebunesc
Ele strigă neîncetat
Sari..., mori înecat.
Ești un nimeni, un nimic,
Încă de când erai un copil mic.
Vinul vorbește, vodka gândește,
Iar creierul meu încetinește
Se stinge..., durerea nu mă va mai atinge
Asta e moartea, lipsa vieții,
Unde nu te poți afla intre pereții tristeții...
Răzbunare
Răzbunare, o, dulce răzbunare,
Ai venit ca o ispită
Și mi-ai distrus prietenia toată.
Eu am greșit, tu ai greșit,
Răzbunarea nu va lua sfârșit.
Până nu va fi satisfăcută,
Noi doi vom fii sclavi având în noi o ură neplăcută,
De ce nu putem îngropa securea?
De ce trebuie să ne certăm aiurea?
O viață avem și vrem să o stricăm,
De păcat noi ne tot împiedicăm...