Rup din tine

N-am mai vorbit demult cu tine, 

Dar nici nu pare să îți pese, 

Pe buzele ce-mi sunt străine, 

Păianjenii au început să țese. 

Sunt scrib de când nu mai vorbesc, 

Adio, îmi scriu în fiecare zi pe față, 

Aş vrea să strig că te iubesc, 

Dar parcă-s mut de-o viață. 

Limbajul corpului am învățat, 

Și-s strălucit în pantomimă, 

Şi n-am crezut cu adevărat, 

Că a vorbi este egal cu crimă. 

Mai bine aș fi și orb, și surd, 

Să nu mai știu nimic de tine, 

Și n-aș vedea ceva absurd, 

Dac-ar urla cuvintele în mine. 

O poezie despre dor 

Aș scrie foarte ușor 

Când am inima grea 

Rănită de absența ta. 

Fraze dulci despre iubire 

Aș așterne în neștire

Dar oare le-ai citi cândva 

Să sper că dorul se va alina?

Să cer oare o privire?

E prea puțin pentru iubire... 

Să cer iar o-mbrățișare?

Vei zice că e preț prea mare. 

Am să cer atunci cu umilință 

Cu lacrimi în ochi de pocăință 

Un sărut să îmi țină de urât 

Să-mi mângâie sufletul amărât. 

Am dat foc cearșafurilor noastre
Și le-am privit cum ard.

Le-am privit cum s-au făcut cenușă
din ceea ce de mult
ne îmbrățișa trupurile ascunse de necunoscutul zilei ce urma.
Le-am părăsit în camera noastră,
Le-am lăsat să fie devorate de creaturile nopților în care nu mai erai acolo.

Am rămas cu o cenușă mai dulce decât dispariția ta
Pentru că am putut privi așternuturile noastre prefăcându-se în nimic.
Tu, în schimb, nu mai erai când m-am trezit
Nu mi-ai dat dreptul de a te vedea plecând pentru ultima oară;
Nu mi-ai lăsat nici măcar vreun sărut sau vreo scrisoare,
altfel încă aș fi avut o bucată din tine în care mi-aș fi vărsat lacrimile.

Între timp, lacrimile au devenit râuri
Cu fiecare oră în care te-am așteptat
și nu veneai.
Râurile au devenit cascade
Cu fiecare seară în care te-am așteptat
și nu veneai.
Cascadele au devenit lacuri
Cu fiecare săptămână în care te-am așteptat
și nu veneai.
Lacurile au devenit oceane
Cu fiecare lună în care te-am așteptat
și nu mai veneai.

Rămâneam fără aer,
mă înecam,
și am decis să îți las amintirea să dispară în locul meu;
S-a scufundat împreună cu o parte din mine.
Cealaltă parte, însă, mi-a rămas
pentru că este singura parte care nu a murit încă din seara de când ai plecat.

Și azi o rază a soarelui vioaie

La fereastra odăii apare.

De parcă ar ști cât am nevoie

Să-i simpt lumina ce nu dispare.

Strălucirea razei sufletul mi-atinge,

Dând inimii imboldul vieții.

Și-ți spui din nou, cine va-nvinge

În lupta cu anii bătrâneții.

Simți în nări parfumul regăsirii,

Culoare palidă a regretului în privire,

Și te mângâi cu razele amintirii

Ce se mențin nestinse din iubire.

Dar soarele dispare între nori,

Și o umbră a tristeții te apasă.

Speranța zboară cu șirul de cocori

Și aștepți o nouă primăvară-n casă.

Am atâtea de spus,

Ce port n inima ascuns.

De ce zâmbim,

Iar mințind?

De ce ne e frica sa fugim?

De ceva care oricum e umil.

De ce iubim?

De ce trăim?

,,Iubește sa fii iubit”

Dar știi ce ai de trăit?

nu iubii sa fii iubit,

Iubește ca sa fii împlinit,

Nu aștepta sa fie reciproc,

Doar iubește,pana uiți de tot.

Dacă iubirea i cu interes,

Ce rost mai are ce spun in acest vers?

Dacă iubirea nu are speranța,

cine ma va aștepta fără șansa?

Tu ești o altfel de iubire

Venită din al Cerului locaș,

Tu ai o altfel de privire,

Cu multe raze de lumină,

Ce-s raspândite când clipești!

Văzut-am asta în clipa când te-am întâlnit,

Neștind cine ai fost sau cine esti...

Ești Îngerul ce Raiul mi-l vestește,

Ești marea mea iubire ce-am primit..

Prin tine Dumnezeu îmi spune

Nerostite vorbe

Și prin tăcerea care-ți aparține,

Ori doar prin șoapte aurite,

Că dragostea divină astăzi la mine locuiește,

Că îngerul ce mi-i trimis doar mie ,

Ești tu sau Vasilica mea iubita din poveste,

Cea mai frumoasă,neegalată tainică femeie!

(19 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins,

Cu pofte mari ce-n versuri cresc.

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Și-n van cuvintele-mi lungesc,

Căci tot mai sus mi-e țelu-mpins...

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins.

Nu prea mai sunt pe lume-adulți:

Mulți țânci cu scutecul în urmă.

Nu simți asprimea ce se curmă

În glasul luat de tot mai mulți?

Rămâne doar să-i vezi desculți

Cum dup-o jucărie scurmă.

Nu prea mai sunt pe lume-adulți:

Mulți țânci cu scutecul în urmă.

Mai trebuie să le asculți

Și plânsetul urnit în turmă;

Iar larma de li se precurmă,

Mirați te văd că nu exulți.

Nu prea mai sunt pe lume-adulți.

O verigă stă

La capătul unui lanț,

Cu plus sau minus.

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.

Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,

Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,

Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,

De flamurile sure, plutinzilor coloși.

Acolo știm să fie din timpuri cunoscute

Legendelor din vreme de vechi navigatori,

Cu inima zdrobită în palmele avute

De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.

În van „nebunu”-ncearcă să se-aleagă

C-o mulțumire ori c-un zâmbet dat

Din partea-aceluia ce-l ia în șagă

Și-l scuipă pentru că-i „alienat”.

Oriunde merge-un deget îl acuză,

Pe un’ se-așază-i ocărânt că stă;

Că are una sau că n-are scuză,

E judecat că-n felul său cântă.

Și chiar de-nsingurat pe lume este,

Măcar o rațiune caldă i-e,

Când vede cum „normalul” dă de veste

Aceeași vorbă ce îl împuie:

Pe griul fad și dens de grea rumoare

Prin el aduce-o pată de culoare.