Culoarea nopții

Nici luna nu-i pe cer în astă seară, 

E și târziu și e înnorat, 

Nici stelele nu par să-mi fie alături. 

De când ne-am înnoptat.

Liniștea ta mă adoarme și-mi încetează gânduri

De cum te-aș putea pierde pe viitor

Și nu aud decât vocea ta, care-mi răsună în vise

Și mă ghidează cum să urc pe trepte. 

Liniștea ta mă culcă, mă trezește, 

Și parcă tot ce-aș face nu mai controlez, 

Când mă cuprind fiorii liniștii tale 

De care îmi e teama că mă voi despărți. 

Liniștea ta mă atacă în negura nopții 

Prin gândurile mele care se duc spre tine, 

Gânduri care nu se întorc, dar de repeta, 

Și mă lasă adormită de dragoste. 

In liniștea ta dormeam cu ochii deschiși, 

Căci inima-ți mă lăsa să te visez, 

Și nu îndrăzneam să privesc în viitor sau în trecut, 

Atunci când petreceam timpul lângă tine. 

Adam Ioana Andreea Lenuța, 9 aprilie 20:42

Auzeam voci în stânga și în dreapta mea, dar nu reușeam să îmi deschid ochii. Corpul meu era parcă lipit de pat, absent, un sentiment straniu m-a cuprins. Încerc să țip, țip atât de tare încât mă doare... Dar totul e doar în mintea mea căci gura mi-e încleștată iar glasul mi-a fost înghițit de durere. Fiecare pion pe care îl folosesc, ea , mi-l fură cu toată nerușinarea și mă sărută apăsat cu o adiere de vânt. Fiecare mișcare a mea e urmărită cu discreție de parcă îmi citește gândurile. E aici, în salon, dar nu e prea vorbăreață. Cred că mă ține de mână, mă strânge din ce în ce mai tare. Se joacă cu mintea mea, precum un șahist cu niște simple piese. Sare imediat la gâtul meu cu aceeași strânsoare, simt că mă sufoc. Mă simt ca și când aș fi un cal sălbatic capturat de hoți, bătut și închis între patru pereți, fără pic de lumină și aer. Mă zbat în zadar cu ea, simt că nu am suficientă putere. Totuși simt că vine momentul mutării mele, așa că dintr-o ultimă suflare îmi deschid ochii.Șah Mat. Mă trezesc și îmi spun că a fost doar un vis. O adiere rece îmi mângâie obrazul transpirat. Buzele-mi sunt mov. A fost aici, îmi spun înfrigurată. Perdelele stăteau în bătaia vântului, observ fereastra deschisă.

Adam Ioana Andreea (2024-02.06)

Cu ochii tăi senini,albaștri 

Sub clar de lună mă privești 

Și când te văd, te rătăcești, 

Cu ochii tăi senini,albaștri. 

A fost odată ca niciodată o familie simplă, formată dintr-un bărbat și o femeie. Aceștia aveau împreună o fetiță care era zglobie, îi placeau jocurile copilărești și era dornică mereu să își facă prieteni noi... uneori chiar nu avea astâmpăr să stea locului chiar și pentru două secunde. Era o ființă atât de blândă și de visătoare încă din primii ani de viață. Inventa tot felul de joculețe pe care le juca cu copiii vecinilor.

Ea era singurul copil, dar din cauza că erau doar niște oameni simpli, părinții ei munceau din zori și până-n seară pentru a duce un trai normal, nu prea aveau timp pe care să îl petreacă împreună. 

Cât timp părinții ei erau la muncă, ea mergea la bunici să stea cu ei. Fetița se juca deseori jocul ei preferat, mai ales când era tristă, și anume, privitul norilor. Aceștia o minunau, dar niciodată nu avea cu cine să împartă bucuria și entuziasmul de a-i privi.  Bunicii erau ocupați sau pur și simplu nu aveau chef, spunând că există lucruri serioase de făcut pe pământ, mai serioase decât privitul norilor.  De cele mai multe ori aceste cuvinte o întristau, dar uneori se consola singură că îi rămâneau ei mai mulți nori de descoperit și că o comoară ca asta nu se poate împărți.  Fetița era mereu senină, deși în dinăuntrul ei se simțea tristă și singură.  Evident, avea zile mai fericite, când nu simțea acele goluri lăsate de singurătate, zile în care uita să se mai întoarcă acasă de la joaca cu copii de-ai vecinilor. 

Fetiță a crescut, acum era aproape adult. Seninătatea ei a dispărut odată cu trecerea vârstei și foarte puține lucruri o mai bucurau. Golurile marcate de singurătate au pus stăpânire pe ea. Ii lipsea iubirea din chip, naivitatea din copilărie pe care o vedeai în priviri....era altfel.

Într-o zi a cunoscut un băiat, de aceeași vârstă cu ea. Abea a recunoscut din privirea lui că era un suflet bun, copilăros, visător, de parcă s-ar fi văzut pe ea în copilărie. Nu îi venea să creadă că el a rezistat trecerii anilor și a rămas așa.

Au devenit amici, se cunoșteau deja de o vreme și au început să meargă des împreună la picnicuri și apoi, întâlniri de doi. 

Într-o zi, la unul dintre picnicuri, ea a îndrăznit să împărtășească cu băiatul comoara descoperită de ea în copilărie, și anume, norii. I-au plăcut atât de mult băiatului încât acesta devenise obiceiul lor preferat. 

Prima persoană care a privit norii împreună cu ea i-a readus zâmbetul pe față. Au privit fericiți norii ani întregi până când au decis să se căsătorească sub bolta cerului însoțiți de nori.

Mă uit de ani de zile la trecut,

Fereastra e aceeași și în astă seară

Și pentru o clipă broaștele-au tăcut

Să poată auzi dacă aprind țigară.

Inspir fumul amar-înțepător

Că poate v-a ajunge până la plămâni

Și poate-mi mai trece o zi, să mor

S-ajung în iad, lângă păgâni, 

Că am mimat un zâmbet în oglindă, 

Să cred că eu sunt încă fericit, 

Dar gândul de a mă spânzura la grindă

A apărut de când m-ai părăsit. 

Obișnuiesc să stau lângă fereastră 

Și să privesc în gol, fumând 

Și numai scrumul rămânând, 

De când s-a dus iubirea noastră. 

Și ochii-mi sunt trist și obosiți, 

Dar nimeni nu vrea să mă creadă 

De parcă ochii le-au rămas lipiți 

De mime ce-au avut să vadă.

O gazda cu un zambet fals,

Un suflet rece si meschin,

Mi-au dost chiar tot,dar ce-ai ramas?

Un pahar apart si-un strop de vin...

Pasesti spre mine, îmi zambesti,

Si-ti porti intentia pe tava,

Stiam ca nu ma mai iubesti,

Si ca ai pus in vin otrava.

Se aude vântul. In inima mea furia creste. Săgeata aceea a ei a făcut o rana adâncă, dar el a imbratisat- o. Șuierul vântului acoperă simfonia frumoasa a unei povesti. Cândva, versurile mele erau flori roșii, și albe, azi sunt fulgere. Sau tăceri. Poate credeai că vreau lauri, coroana de regina. Știu,așa părea. Dar nu vroiam decât scânteia născută din dansul spiritelor noastre. A apărut ea și mi-a spus: Ești nimeni. Tu ai imbratisat-o. Poate sunt nimeni, dar pulberea poate ascunde praf de diamante uneori- sentimentul sublim transpus în vers,sau trăirile dăruite, sau nesinguratatea, sau acea conexiune invizibila născută din compatibilitate. Lasă, îmbrățișarea data ei a fost aripile negre ale nepăsării tale ce m-au sufocat cu îmbrățișarea lor. Să cânte vântul,să urle,să șuiere tulburător, ultima lacrima ce cade pe obrazul tau sau al meu s-o risipească. E apus,e noapte, e frig, pașii mei se îndepărtează și vântul îmi flutura pletele negre iar ochii mei căprui privesc spre neant...

N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul,

Caci auzind despre frumosul ei parfum,

Gandindu-ma la un liliac de vara,

Am luat un puiet in ajunul Craciunului,

O creanga vestejita,infipta intr-un ghiveci ce era,dar,

Puteam sa simt deja,ascuns in spatele cojilor de portocala,

In aburii vinului fiert,fantoma florilor albe.

Ma uitam la acel arbust,cum o mama se uita la copilul ei,

Cu o lumina ce se varsa asupra sa,pana ce creste,

Pentru ca mai departe flacara lui sa o incalzeasca.

Si pe masura ce zilele treceau,se rupeau file din calendar,

Puietul a crescut si cum primavara a spart zidul de gheata al iernii,

Am scos ghiveciul in fata casei sa asculte:

Cantecul pasarilor ce soseau de dupa hotarele de nicaieri,

Ploaia mocnind cum cade pe asfaltul uscat,

Adierea vantului atunci cand albastrul cerului se innegreste,

Zgomotul masinilor nervoase ce se intorceau acasa...viata.

Intre timp cate un mugur incepea sa creasca,apoi mai multi,

Pana cand intr-o seara de aprilie,cand luna a rasarit din praf de stele,

Si arunca spre pamant cu unde aurii de satelit,

In acea lumina,se vedea cum iese singura,timida si verde,o frunza,

Apoi mai multe,pana cand n-am putut sa le mai numar.

Insa ceva in mine se schimbase,asa cum intr-o zi insorita vine furtuna,

Si totusi,cumva micul arbust isi pierduse insemnatatea.

Prea ocupat ducand o viata de om,treceam pe langa ghiveciul din fata casei,

Precum raul de pietre ce isi vede de cursul lui.

Aparusera si primele flori odata cu sarutul cald al verii,

Albe,ovale,le priveam de la fereastra in timp ce scriam aceste randuri,

Vedeam cum oamenii se opreau sa le miroasa,cum se aplecau,

Sa rupa cate o floare sa-i poarte parfumul acasa,

Dar ceva in mine se opunea;ma impacam cu gandul ca mai tarziu,

Voi iesi si am sa simt mireasma florilor,dar nu s-a intamplat niciodata.

Era deja mijlocul lui august,

Acum frunzele nu se mai vad de flori,

Puteam sa simt in aer prospetimea lor de cum deschideam fereastra;

Era ca o chemare,a unei voci angelice venita din inima muntilor,adanc in padure,

Ce te indeamna sa te detasezi de tine,sa plutesti in urma ei,

Ca sa ajungi pe malurile unui lac de safir,in mijlocul unei paduri de brazi.

E locul unde te-ai nascut,pajistea viselor tale intrerupte,

Simti cum ultimele particele din tine se duc departe in zborul fluturilor,

Te simti atras de adancurile apei si te afunzi tot mai adanc,

Si pe masura ce cazi vocea se aude din ce in ce mai infundata,

Pana cand nu o mai auzi deloc si te trezesti din vis.

Eu nu am raspuns chemarii,nu pot spune ca am refuzat-o,dar am amanat-o,

Si o amanam de fiecare data.

Un fior rece am simtit la venirea lui octombrie,

De parca auzeam tipetele unei fiare cum se stinge,

Natura sangereaza si isi varsa ultimele lacrimi inainte de a deveni rece.

Niciodata nu stii cand vine sfarsitul,

Cand auzi pentru ultima data vocea unui om mort.

Azi mi-am amintit de acea voce angelica si cat de mult insemna,

Cum poate o iubire simpla,dar pura sa ajunga doar franturi,

Ce vor muri odata cu ultimele flori de iasomie...si doar o floare a mai ramas,

O ultima chemare slaba;de aceasta data am raspuns,

Mi-am umblat picioarele goale prin bruma ierbii,pana in fata casei,

Unde un ghiveci pe jumatate spart,tinea loc unei plante uscate,

Asemenea unei buruieni pe care urma sa o smulg.

Acolo am simtit ultima suflare a naturii,

Cand floarea uscata din palma s-a sfaramat si s-a lasat dusa in bataia vantului,

Lasand in urma firmiturile unei dorinte...si vocea a murit de tot.

N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul.

Un sat retras între dealuri,

Ce ca un crater de vulcan arată,

Şi-n care noaptea cade-n valuri,

Bătând mereu la lună-n poartă,

Păduri şi ape vechi de ere,

Livezi şi lanuri, un tezaur,

Iar toate poartă mari mistere,

Căci fuse rupte dintr-un laur.

Firimituri de natură divină,

Presărate din coşuri astrale,

Ce umplu peisajul de lumină,

Zămislind frumuseţi boreale.

Un crater de vulcan aprins,

Drept lavă purtând fericire,

Căci de la prunc pân` la cel nins,

Toţi sunt plămădiţi din iubire.

Un sat de obşte pur românesc,

Rupt din Amintirile lui Creangă,

Şi-n faţa lui metropole pălesc,

Ori se ascund, mânate de talangă.

De sus din deal de îl priveşti,

De n-ai orbit de frumuseţe,

Atunci spre paroxism porneşti,

Împietrind în câmpul cu fâneţe.

De-a lungul râului plutind,

Simţi fericirea coborând în trup,

Senzaţii dulci ţi se aprind,

Trăiri nesăţioase se astup.

Iar codrul cu pasul de-l vei trece,

Curată nebunie, îndoială nu încape,

Căci spaima rău o să te înece,

Şi nici un vraci n-o să te scape.

Doar vinul de aici din sat,

Torenta spaimă ţi-o alină,

Căci e buchet, e unicat …

Boboc de floare în grădină.

Chiar şi apusul soarelui aici,

E altfel. Ce te miri?

Nu sunt cuvinte ca să zici,

Ce simţi atunci când îl admiri.

De răsărit nu-ncerc să vă mai spun,

Cum, de ce evit aceasta?

Pentru c-o să credeţi că-s nebun,

Sau de minciuni mi-i plină ţeasta.

Ah! Cât îmi doresc să fii aici,

O dimineaţă sau poate un amurg,

Atunci nebun n-o să-mi mai zici,

Când simţi senzaţii cum în tine curg.

Să simţi că toate sentimentele avute,

Se sting ca o scânteie în vânt,

Pentru a erupe apoi născute,

Din fulgerele neajunse pe pământ.

Îţi pare atunci că toată fericirea,

S-a infiltrat adânc în tine,

Zidite-ţi sunt tristeţea şi mâhnirea,

Iar lacrimi dulci renasc sublime.

Să poţi muri într-un apus de soare,

Şi să te naşti plângând în dimineţi,

Vei striga atunci în gura mare,

Că te-ai lipsi de o mie de vieţi.

Şi zi de zi aceste plăceri neefemere,

Ce te înalţă în paradisuri astrale,

La care tot mai mulţi încep să spere,

Iar rusticul devine a lor cale,

Sunt trăite cu patos de un tânăr,

Cu-a lui poveste ce pare o dulce dramă,

Dar care atârnă de un fir de păr,

Ce nici acela nu-i luat în seama.

Un cavaler născut din spumă,

Frumos ca un poem sau cântec,

Cu ochi de foc şi păr de brumă,

Cu cingătoare prinsă-n pântec.

A lui alură foarte atletă,

Cu spate drept şi fruntea sus,

Cu faţa-i albă ca de cretă,

Pe multe dame a sedus.

Iar vorba-i caldă şi mieroasă,

Capcană e pentru domniţe,

Şi a ei vrajă mincinoasă,

Cu tâlc li se-mpleteşte în cosiţe.

Auzindu-i glasul fraged şi timid,

Rupt parcă dintr-un gângurit,

Multe inimioare se deschid,

Şi încep să bată cu alt ritm.

În ochii inundaţi de foc şi lumini,

Şi-n care irusul e prinţul de cleştar,

Te pierzi sfios, până te-nchini,

În faţa acestui fecioraş bizar.

Ferice mama ce-a născut aşa băiat,

Cu trup şi frumuseţe de zeu,

De Eros în braţe a fost purtat,

Căci e îndrăgostit mereu.

Mereu îi cade câte-o fată în braţuri,

Mereu îi pare alta mai frumoasă,

Acestui Don Juan ce-ntinde laţuri,

Din crini şi roză amoroasă.

Iar Păstorel, căci acest nume poartă,

Născut e ca să fie un viclean,

E tânăr şi îşi bate joc de soartă,

Şi nu adună an cu an.

Nu cată peste vremuri ce-o să facă,

Când anii o să-i plângă în etate,

Iar fetele pe lângă-i or să treacă,

Făcându-i semne pe la spate.

E plin acum de veselie şi umor,

Şi doar trei lucruri contează pentru el:

Iubire, dragoste şi amor;

Vicleanul şi banditul Păstorel.

Păcat că e isteţ bătu-l-ar focul,

Şi mulţi ar vrea să aibă a lui minte,

Dar lui nu-i place decât jocul,

Şi-a sa iubire prea fierbinte.

 S-a fript de multe ori în ea,

Dar suflă şi caută răcoare,

Acolo unde-un fulg de nea,

Le sperie pe domnişoare.

Cu fetele ce s-a întâlnit,

În zbor de înger le-a purtat,

Nebănuind niciuna c-a minţit,

Căci nici o vorbă nu l-a înşelat.

Le ştie meşteşugul în rostire,

Şi arta de-a orna cu ele,

Udându-le cu lacrimi din privire,

El le transformă-n nişte iele,

Ce încet te-adulmecă prin şoapte,

Iar inima îţi cade zăvorâtă,

Căci dragostea-i o dulce noapte,

Ba e senină, ba e mohorâtă.

Cuvintele ieşite din gura-i aurită,

Se-ncheagă în poeme de iubire,

Chiar şi acea inimă împietrită,

Se sfarmă sub a lui privire.

Iar trupul atunci când cucereşte,

E un cameleon fără îndoială,

Se schimbă uimitor şi te vrăjeşte,

Iar mângâieri acide te doboară.

Eşti uluit de forţa ce-l străbate,

De felul cum se dăruieşte,

De clipa când inima nu îi mai bate,

Când trupul, de iubire se topeşte.

E diavol aici în satul său,

Iar ţărăncuţele îi ştiu de frică,

Ocol îi dau toate mereu,

Şi nici nu îi vorbesc nimică.

Fiindcă ştiu că doar o întâlnire,

O vorbă avută la apus cu el,

Şi fericirea le rămâne amintire,

Şi gând de răzbunare pentru Păstorel.

Crescând în ani rusticul prinţ,

Începe să aleagă dintre fete,

Curtând acum din cele mai cuminţi,

Şi numai care poartă blond în plete.

Zburdă în sat trei copiliţe,

Pe gustul ce acuma îl inundă,

Şi toate au prinse în cosiţe,

Ca semn pentru fecioare, o fundă.

În câmpul cu fâneţe aromate,

E hora satului pornită,

Aici fetele-s curtate,

De flăcăi cu mustaţa mijită.

Şi-n horă prinse se dansau,

Şi cele trei fecioare,

Cu glas subţire chiuiau,

Şi amarnic băteau din picioare.

Pământul sub a lor bătaie,

Roşind se retrăgea în sine,

Iar copiliţele bălaie,

Creau în el dureri sublime.

Păstorel privea năuc băiatul,

La a lor frumuseţe rară,

Apoi prinse lângă una cu jucatul,

Fără ca voie să îi ceară.

O clipă mâna şi-o retrase,

Din a lui mână rugătoare,

Dar mai apoi se împăcase,

Cu prezenţa fermecătoare.

Îl cunoştea pe Păstorel,

Şi a lui cuceriri năuce,

Chiar dacă pare un mieluşel,

Ea mai departe nu s-o duce.

Iar hora cum de s-a gătat,

Copila dă să fugă ruşinată,

Dar el mâna cald i-a sărutat,

Părând că i-o mănâncă toată.

Cu glasu-i fraged şi mieros,

El o întreabă cum o cheamă,

Ea retrăgându-se sfios,

Răspunse brusc cu teamă:

- Lasă-mă şi fugi de lângă mine,

Fiindcă te ştiu cât eşti de rău,

Sunt Mădălina, dacă ţi-i mai bine,

Şi pleacă acum de ştii numele meu.

- O, Mădălino nu te face speriată,

Căci mult acuma m-am schimbat,

Haidem acolo pe-acea cioată …

Şi o porni înainte ruşinat.

O clipă ea fugi, apoi se-ntoarse,

Pe Păstorel strigă timidă,

Şi prinse încet în păr a-şi coase,

Trifoi uscat şi o firidă.

Se puse lângă el pe cioată,

O clipă liniştea se aşternu,

Ea, tremurând de frică toată,

Să scoată o vorbă nu putu.

Viclean întinse a sa mână,

Iar liniştea se risipi,

Şi începuse să îi spună,

Că începe mult a o iubi.

- În suflet mi-a pătruns lumină,

Potop de fericire l-a scăldat,

Erupt din tine Mădălină,

Gingaşă roză fără de păcat.

Şi pe furiş o sărută dulceag,

Ea, ca răspuns, îi dă o palmă,

Apoi îl sărută cu drag,

Arătându-se blajină, calmă.

Încet iubirea aripi prinse,

Iar cele două trupuri cad în iarbă,

De-o singură dorinţă sunt cuprinse,

Ca dragostea încet, încet să fiarbă.

- Ca o zână eşti …Mălina mea,

Cu funda-n piept, şopti din gură,

Iar ea roşind, mereu rostea:

- Să nu mă părăseşti… te jură.

- Nu fi prostuţă Mădălină,

Încrede-te-n cuvântul meu,

Cu tine viaţa mi-e senină,

Şi alăturea-ţi voi fi mereu.

Dar timpul trece nemilos,

Iar Mădălina aşteaptă înlăcrimată,

Să treacă al ei Făt Frumos,

Prin faţă pe la poartă.

Cu faţa plânsă şi de geam lipită,

Privind portiţa ce o bate vântul,

Rosti copila, acum nefericită,

Acide vorbe, blestemându-l:

- O, Păstorele, fii nefericit,

Să mori în suferinţă,

Şi să nu poţi de la cel iubit,

Să-ţi ceri iertare şi căinţă.

Te-a uitat…tu, Mădălină dragă,

Căci sufletu-i acum barbar,

Blestemul tău îl ia în şagă,

Şi-i place a fi un tip hoinar.

Ca şi când pe suflet neavând nimic,

Iar inima nu-i plânge-n trup,

Spre alta se îndreaptă câte-un pic,

Şi alte sentimente îi erup,

Şi curg torente înspre Floarea,

Altă fecioară blondă, suplă,

Ce cântă ca privighetoarea,

Vrând inima să îţi o rupă.

De mult o urmăreşte pe furiş,

Atunci când vine la fântână,

Şi de acolo din tufiş,

Priveşte trupul de cadână.

Răbdă aşa mai multe săptămâni,

Dar prinde un prea-timpuriu amurg,

Când stelele par muribunzi tăciuni,

Şi de pe boltă trişti se scurg.

Şi atunci când Floarea scotea apă,

El sare şi-i pune mâinile la ochi,

Speriindu-se găleata în puţ ea scapă,

Sărindu-i pe obraz vreo câţiva stropi.

Duios îi şterge picătura,

Cu ochi blajini ea îi surâde,

Cu buzele atunci îi cată gura,

Şi o sărută pe când râde.

Pe loc s-a propulsat amorul,

Fără cuvinte ori vorbe alese,

Şi Floarea se lăsă cu binişorul,

Căci din priviri se înţelese.

Sub cerul ce părea incendiat,

Cu funda-n mână Floarea-i fericită,

Şi pricopsită e cu un păcat,

Dar nu îi pasă căci crede că-i iubită.

Fericirea nu-i mai încăpea în piele,

Când zi de zi cu Păstorel se întâlnea,

Şi toate o făceau să spere,

Că el e viaţa pentru ea.

Trăieşte ca în rai cadâna,

Plutind uşor peste iubire,

Pe cap cu lauri îi cununa,

Şi chipul plin de fericire.

Doar peste puţintică vreme,

Iubitul, nu mai trece pe la ea,

Iar Floarea, naivă, ea se teme,

Să nu i se fi întâmplat ceva.

Aşteaptă la fântână nopţi în şir,

Ca prinţişorul să-i sosească,

Din păr şi iarbă împletind un fir,

Cu gând să-l dăruiască.

Cu fiece zi, noaptea-i mai neagră,

Şi aşteptarea îi pare o veşnicie,

Culori închise par să o atragă,

Iar prinţul nu mai vrea să vie.

Cu lacrimi în ochi şi inima frântă,

Ea caută pe Păstorel nervoasă,

Cu nimeni în cale nu cuvântă,

Trântind portiţa intră furtunoasă.

Lângă pridvor la umbră sub o viţă,

Stă căutatul foarte relaxat …

Tresare când o zăreşte pe fetiţă,

Şi-n cale îi sare îngrijorat.

- O! Ce-i cu tine dragă Floare,

De intri tunet şi în grabă,

Sfârşitul lumii vine oare?

Ori ţie mintea nu ţi-e întreagă?

- Spui vorbe aspre măi mişele,

Şi de-al meu of te faci străin,

Căci de-ai strivit visele mele,

Eu te omor pungaş hain.

- Şezi cuminte Floricică,

Mânia ce te umple, jos o varsă,

Că doar nu crezi frumoasă mititică,

Că ţi-am jucat vreo farsă,

- Deci mă iubeşti, frumosul meu,

Ah! Cât m-am îndoit de tine …

El retrăgându-se mereu,

Distanţa între Floarea o menţine.

Când se mai potoli biata copilă,

Strângându-şi degetele ce-i pocnesc,

Tâlharu îi spuse fără milă,

- Tu Floareo… eu nu te mai iubesc.

Cu faţa îngrozită şi împietrită,

Buimacă cată către dânsul,

Cu zece ani se face îmbătrânită,

Şi o îneacă plânsul.

Prin râu de lacrimi, temătoare,

Ea cere implorare şi iubire,

Dar viaţa neîndurătoare,

I-a dăruit o aspră amăgire.

Cu mâna rugătoare către el,

O ultimă speranţă îi cere fata,

Dar crudul, neumanul Păstorel,

În faţă îi trânteşte poarta.

Prinzând a porţii flori fieroase,

Săraca Floarea strigă răvăşită,

Blestemul unei prea frumoase,

Dar prea puţin iubită:

- O, Păstorele, fii nefericit,

Să mori în suferinţă,

Şi să nu poţi de la cel iubit,

Să-ţi ceri iertare şi căinţă.

Nepăsător el intră în casă,

În patul moale se ascunde,

Privind fotografia de pe masă,

În care un chip blajin surâde.

Se întinde o ia şi o sărută,

La pieptul său amar o strânge,

Căci ea acum e zâna apărută,

După care inima îi plânge.

Şi-n gând cu sâmbăta de clacă,

Când pe deal la coasă o să îi adune,

El tot mai mult în vis se îneacă,

Pierind încet, încet din astă lume.

Visează clipa când o întâlneşte,

Şi o devoră ca un lup flămând,

Nimic nu pare că-l trezeşte,

Din visul său frumos şi blând.

Flăcăi şi fete o porni,

Când naşte dimineaţa,

Şi-n ochii lor puteai citi,

Cât de frumoasă-i viaţa.

Cu glume, cântece şi dans,

Scurtau a drumului lungime,

Iar seceri, coase în balans,

Se unduiau sublime.

E ritualul unor gâde,

Căci marea galbenă o să cadă,

Sub soarele ce încă râde,

În dinţii lor de pradă.

Ajung în lanul plin de spice,

Din care bobul stă să iasă,

Copile-şi prind pe cap baticuri,

Flăcăi trag cutea peste coasă.

În partea mai ascunsă dinspre râu,

Coseşte Păstorel de zor,

Cu trupul zvelt cuprins în brâu,

Iar gându-i fugăreşte un nor,

Cu chip să-l mâne către copiliţa,

Leită celei de la piept, din poză,

Ca să-i umbrească lin guriţa,

Şi să i-o facă din nou roză,

Căci soarele stea ticăloasă,

Un misogin rău şi cumplit,

Îi arde pielea albă şi frumoasă,

Şi-i seacă a ochiului sclipit.

Privind la brazda doborâtă,

Privind şi către fata blondă,

Ce pare azi posomorâtă,

Dar singura în păr cu fondă,

Abia aşteaptă timp de răsuflare,

Când trupul ca răsplată-l cere,

Când toţi se strâng în roată mare,

Şi-şi sting dogoarea în tăcere.

Atunci întreabă un cunoscut,

Ce nume poartă fetişoara,

Acesta pe un ton nu prea plăcut,

Îi spune totuşi, păi … Mioara.

- Dar vezi de stai departe,

Ea, nu-i de cele ce cunoşti,

Şi dragostea nu şi-o împarte,

Şi nici nu cată înspre proşti.

- O, vezi de vorba ţi-o alină,

Şi nu vorbi fără cusur,

Ori pusa-i ochii pe felină,

Şi frică ţi-e să nu ţi-o fur.

- A, nu, vorbeam şi eu în vânt,

Căci te cam ştiu de poamă bună,

Dar dragostea-i citită în cuvânt,

Şi în privirea sa nebună.

Mioara fuge către o căpiţă,

Şi se cufundă adânc în ea,

Iar trupu-i pare o mlădiţă,

În vârf cu-o nestemată stea.

Acum e pentru mine momentul,

Îşi zise Păstorel în gând,

Să-i îndulcesc Mioarei sentimentul,

Cu-o floare şi-un mieros cuvânt.

Porni c-un roşu mac în mână,

Rupt dintr-un pâlc însângerat,

Înspre făptura ca o zână,

Ce-n fân uscat s-a cufundat.

Tiptil, tiptil să n-o trezească,

Vicleanu` ajunge lângă ea,

Pe faţa albă, îngerească,

Cu macul, fin o mângâia.

În somnu-i dulce ea zâmbeşte,

Cu mâna vrea să-ndepărteze,

Acel ceva ce-o necăjeşte,

Şi-i face trupul să vibreze.

Un pic ea crapă ochişorii,

Prin ceaţă îl zăreşte pe băiat,

Pe loc prind roşu obrăjorii,

Şi în şezut s-a ridicat.

- Ce faci tu aici străine?

Ce cauţi să mă trezeşti?

- Tu, Mioaro şezi cu bine,

Şi te rog să îmi zâmbeşti.

I-a în dar această floare,

Ce roşeşte ca şi tine,

Las-o încolo de pudoare,

Şi vino de şezi cu mine.

Un timp ea se arătă cuminte,

Apoi treptat se puse lângă el,

Şi îl întrebă fierbinte:

- Ce vrei tu măi, Păstorel?

Îi ia în palmă părul moale,

Şi îl sărută cu plăcere,

Spice alese îi pune-n poale,

Şi o întreabă cu durere:

- Vrei tu copiliţă oare,

La horă să-mi fii parteneră,

Mâine de sfânta sărbătoare,

Căci inima-mi la tine speră?

 - Nu ştiu zău ce-o să-ţi răspund,

Fiindcă tot se aude că eşti rău,

Iar fetele de tine se ascund,

Înşelăciunea fiind scopul tău.

-Acestea-s vorbe tu Mioară,

Spuse de-un suflet egoist,

Care vrea ca să mă piară,

Şi să uite că exist.

Şi apoi ce poate fi o zi,

De joc, de veselie mare,

De bine nu te vei simţi,

Jur să nu-ţi dau căutare.

- O parte din mine te place,

Dar alta, mă trage înapoi,

Ceva în mine nu-mi dă pace,

Dar tot ceva mă face să mă-nmoi.

- Ei bine Păstorel ai câştigat,

Accept a ta invitaţie,

Dar un singur gest de rău băiat,

Şi mi-ai căzut în dizgraţie.

Mână în mână încet se ridică,

Prin grâul cosit alene păşesc,

Toţi cei prezenţi nu mai mişcă,

Ci împietriţi la ei privesc…

- Cum poate fi aşa cuceritor,

De frânge inima în fată?

Ce spune de-i aşa convingător,

Sau cu ce licoare o îmbată?

Furat-a oare a lui Cupidon săgeţi,

De-i cad în plasă toate nemişcate,

Se întreabă o ceată de băieţi,

Că altceva să fie, nu se poate.

De o oră se găteşte la oglindă,

Şi toată garderoba e în van,

Doar de-o găsi ceva să-l prindă,

Încât să pară un gentleman.

Mai bine ca un mire s-a îmbrăcat,

De l-ai vedea pe loc te-ai şi topi,

Se-ntorc priviri pe uliţa din sat,

Şi se întreabă: - Cine o fi ?

Cu roze o aşteaptă pe Mioara,

Când îl zăreşte, ea rămâne mută,

Şi roşie toată se făcu fecioara,

Simţind pe Cupidon cum o sărută.

Văzându-i pe amândoi cum dănţuiesc,

Mulţimea se opreşte din jucat,

Îndrăgostiţii cu ochii-n lacrimi privesc,

Fiindcă nu-i ceva mai minunat.

Făcură bătături de atâta joc,

Şi frânţi căzură pe o bancă,

Retrasă undeva lângă un foc,

Ce mai trăieşte printr-o creangă.

Şi vrând pe păr să o mângâie,

Ea se retrage speriată,

E galbenă ca o lămâie,

Şi-n ochi o lacrimă-i se arată.

- O, ce-i cu tine tu Mioară,

De feri ca un iepuraş fricos,

Nu lăsa amorul să dispară,

Şi atinge-mă şi tu duios.

- Mi-e frică dragă să-ţi vorbesc,

Mi-e teamă şi că nu te pot atinge,

Deşi încep să te iubesc,

Al tău trecut murdar mă-nvinge.

- Nu fi copilă tu fiinţă,

E timpul aproape de amiezi,

La vorbe nu mai da credinţă,

Căci nu te lasă să visezi.

Şi uită vorba unor rău voiţi,

Căci rupi din dragostea ce o visezi,

Ea face rău la cei îndrăgostiţi,

Şi-ţi smulge ţelu` în care crezi.

Aceste vorbe rostindu-le mieros,

El îi înmoaie inima de piatră,

Şi atingându-i trupul mlădios,

O poartă într-un tremur toată.

Ea îi răspunde prin dulci mângâieri,

Pornite din buzele-i rozii,

În inimi li se nasc noi primăveri,

În care zburdă doi inocenţi copii.

Chiar focul muribund se întremează,

Când simte atâta dragoste în jur,

Prin pâlpâiri duioase luminează,

Amorul ce a prins contur.

Copila-i prinsă în al iubirii labirint,

Plin de plăceri tot mai sublime,

Însă plăceri care te mint,

Şi te devoră când te simţi mai bine.

A fericirii o expresie pură,

E lacrima ce-i curge pe obraz,

El i-o soarbe cu a sa gură,

Prinzând-o tandru de grumaz.

- Îţi mulţumesc prinţesă mică,

Pentru această clipă de amor …

Ea îi răspunse în piept cu frică,

-  Mi-e teamă c-am să mor.

De sub bancă funda ridicându-i,

- Care-i motivul? O întrebă mirat,

În braţe amarnic, ea plângându-i,

Printre suspine îi spuse tremurat:

- Mi-e teamă să nu mă părăseşti,

Să fie pentru tine doar o aventură,

Gândind că vrei să amăgeşti,

Şi să-ţi baţi joc de-a mea făptură.

C-un râs puternic şi perfid,

El saltă în picioare lângă foc,

Bolţile o clipă se deschid,

Privind la fata fără de noroc.

Cu băţul aruncând în neant scântei,

Mişelu-i spuse fără ocolire,

Că tot ce fuse între ei,

A fost plăcere, nu iubire.

Minute în şir rămase fără grai,

Privind buimacă către lună,

Şi-n noapte părul său bălai,

Părea o zi dintr-o furtună.

O gâză ce nu i-a ştiut amarul,

O trezeşte din suspin,

 Şi, neprivind înspre tâlharul,

Ce i-a înfipt în inimă un spin,

Porni încet c-un mers bolnav,

Ce desenează un sfârşit de lume,

Un rest de glas din trupul său firav,

Făcu ca bezna să răsune:

- O, Păstorele, fii nefericit,

Să mori în suferinţă,

Şi să nu poţi de la cel iubit,

Să-ţi ceri iertare şi căinţă.

Pe uliţa din satul pitoresc,

Se plimbă flăcăul întristat,

Căci toţi cu ură îl privesc,

Şi-l ocolesc ca pe-un ciumat.

Prieteni de viaţă adolescentină,

Fete ce cândva de el erau îndrăgostite,

Azi îl privesc ca pe-o botină,

Ferind din calea-i îngrozite.

Încearcă acum la cele urâţele,

Căci el tot ca un prinţ arată,

Crezând că e firesc ca ele,

Să îl iubească de îndată.

Dar şi mai trist atunci devine,

Iar inima şi mintea-i se golesc,

Văzând că şi cele la trup pline,

Îi râd în nas şi-l ocolesc,

Strigându-i adevărul peste umăr,

Că în iubire nu e totul s-arăţi bine,

Oricum ai fi, bătrân sau tânăr,

Contează sufletul din tine.

Căzut în dizgraţie băiatul,

Neputând prezentul să accepte,

Cum că a fost cândva afemeiatul,

Ce a purtat prea multe sceptre …

E plin de-o rece suferinţă,

Ar vrea ca timpul să-l întoarcă,

Să îndrepte răul din a sa fiinţă,

Iubirea ce acum îl seacă.

În haos i se pierde mintea încet,

Privirea-i cată rugătoare,

Cu amintirile într-un duet,

Porneşte spre a pierzaniei vâltoare.

Orice femeie pe care o întâlneşte,

O întreabă de vrea să-i fie soaţă,

Cu glasu-i său mieros îi povesteşte,

Cum copilele-i îngenuncheau în faţă.

Nici una nu îl bagă în seamă,

Fiindcă toate îl ştiu pe nefericit,

Că a înebunit doar de o teamă,

Aceea de a nu mai fi iubit.

Unii copii mai neastâmpăraţi,

Ori fetişcane ce încep a se mări,

Se ţin de dânsul agăţaţi,

Şi dinaintea-i încep a sări,

Iar unul strigă cât ce poate,

- Acesta-i nebunul ce a fost blestemat,

De cele trei fecioare ruşinate,

Şi de al său amor necurat.

Atunci el se pune pe fugă,

Şi-n casă se-nchide disperând,

Iertare le cere prin rugă,

Şi în rugă adoarme plângând.

Îl ajunse blestemul aruncat,

De fetele ce au fost umilite,

În suflet îl roade un păcat,

Şi zilele i se scurg neumbrite.

Iar noaptea i-a devenit calvar,

Şi visele frumoase ce le-avea,

S-au concentrat într-un coşmar,

Ce inima încet îi otrăvea.

Şi zi de zi îi este tot mai rău,

Şi mai închis la minte se arată,

Speranţa piere încet din chipul său,

Furişându-se într-o inimă de fată.

Simte moartea neagră, rece,

Ce-i cere ca iubită s-o aleagă,

Mângâindu-l peste trupu-i trece,

El … nu poate s-o înţeleagă.

Ea îi joacă feste crude,

Apărându-i ca fecioarele,

Blonde, albe, mici şi nude,

Sărutând picioarele.

Apoi roată în juru-i dănţuiesc,

Râzând cu poftă de al lui necaz,

Ba îl sărută, ba îl pălmuiesc,

Şi-n a lor joacă îl ţine treaz.

Dispar. Zăreşte o picătură de lumină,

Ce scapără într-un fulger mai apoi,

Din care se naşte frumoasa Mădălină,

Ce plânge cu lacrimi puhoi.

- O, cât te-am iubit prostuţule,

Dar nu ai vrut să crezi în mine,

Te las acum drăguţule,

Şi-mi pare rău de tine …

Încearcă amarnic să o strige,

Ea piere eclipsată de un gând,

Ce poartă roze şi ferige,

Iar pe petale stă Floarea râzând.

- Ah! Ce mai faci tu prinţ frumos?

De-ai şti cât am plâns iubirea noastră,

Dar tu ai fost mult prea fălos,

Şi ai ucis o pasăre măiastră.

- Tu Floareo… răsună un glas,

Dar roza se scutură şi ofileşte,

Şi din sămânţa cea rămas,

Frumoasa Mioară se iveşte.

- Of, frumoasă mea pacoste,

Te plânge inima-mi necontenit,

Chiar dacă în a noastră dragoste,

Am fost singura care a iubit.

- Aşteaptă, o vorbă să îţi spun…

Ea, piere sub a morţii coasă,

La fel şi chipul lui nebun,

Cu a sa poveste dureroasă.

Chiar şi în această dusă clipă,

N-a încetat iubirea să-şi arate,

Pentru femeia blondă, mică,

Ce l-a purtat către eternitate.

În adâncul nopții, durerea mă cuprinde,

Mi-ai rupt sufletul în bucăți, iubirea s-a stins, se stinge.

Fiece fragment strigă după tine, după alinare,

Dar tu, departe, în tăcere, m-ai lăsat să plâng în noapte amară.

Zorii vin și mă găsesc prinsă în amintirea ta,

Încerc să-mi adun sufletul, dar e departe, nicăieri nu-l aflu, oare unde va?

Mi-ai rupt inima în bucăți, rămân doar cu durerile,

În tăcere, îmi strig după tine, dar tu, departe, fără de iertare, pleci mai departe.

Sufletul meu zace zdrobit, în cioburi de iubire,

Mi-ai rupt sufletul în bucăți, iar eu rămân în amintire,

Căutându-te în vise, în zâmbete, în dor,

Dar tu, departe, în tăcere, m-ai lăsat, fără de spor.