Adio
Sfletu-mi înfruntă pustiul,
Precum codrul tău subtil.
Stau si scriu nedumerit,
Gândindu-mă la cumplit.
A ta plecare ne-a îndurerat,
Sufletu-i adânc sfâșiat,
Drumu-i si el-ntunecat,
Melancolic şi nevindecat.
Lacrimi curele cad încet,
Pe sicriul tău din lemn,
Având un sentiment nedemn
Ce mă macină incert.
De când ai plecat,
Sufletu-mi e sfâșiat,
Și continuu a suspinat,
De tristețe încețoșat.
Dar în noapte, visurile-mi poartă,
Umbrele trecutului pe umeri m-apasă,
Încerc să te regăsesc printre amintiri,
Sperând să îmi alini aceste răni târzii.
Fiecare zi trece tot mai greu,
Gânduri răpimdu-mă tot mereu,
Sufletul tânjește după prezența ta,
Și totuși, lumina ta pare a se estompa.
Într-o zi, poate, timpul va vindeca,
Durerea ce acum mă sfâșie grea,
Păstrându-te în intimă amintire,
Ca o stea ce ma veghează-n vecie.
Dar până atunci, cu dor te-ndemn,
Să mă veghezi, înger blând,
Și când noaptea mă va cuprinde,
Să-ți simt prezența ce mă-nlănțuie.