Adio

Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,

ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,

și se gândi și la sine, și la vecinii săi,

care nu încolțiseră încă de prin văi.

Cu părere de rău, dar cu sămânța înfiptă,

îl întrebă pe măr de când luă ființă,

însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,

și-și prioritiză îndatoririle de vară.

Prieten de scoarță cu mărul ocupat,

nici părul nu părea să fie interesat,

ori că n-auzea și nu putea a se apleca–

la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.

O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,

și din această pricină pe vrej nu-l auzea,

să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,

însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.

Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,

și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,

dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,

căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.

Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,

de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...

și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,

iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...

Lasă-mi,viata,trinerețea

Lasă-mi oamenii mei dragi

Lasă-mi bucuria vieții

Suferința și necaz 

Lasă-mi, florile de vară

Lasă-mi,viața cea amară

Lasă-mi,stelele si luna 

Că când nu iau nici una

Lasă-mi, roua dimineții

Lasă-mi ,și lumina vieți

Lasă-mi,să mai simt puțin

Că de plec ,eu nu mai vin 

Lasă-mi,tomna cea pustie 

Lasă-mi , viața... viața vie 

Lasă-mi,soarele pe cer

Asta -i viața ce o cer

Chiar și când vor trece zece ani

Eu nu te voi uita…

Chiar și dacă pământul va trece peste mine

Eu nu te voi uita…

Dă-mi un semn că aici mereu te voi afla

Eu nu te voi uita…

Încă nu mă pot lăsa de tine

Eu nu te voi uita…

Iartă-mi orice eu am greșit

Eu nu te voi uita…

Iartă-mă ca nu am putut să te găsesc

Eu nu te voi uita…

Deși așa de mult mi-am dorit

Eu nu te voi uita…

Să am șansa să te păstrez

Eu nu te voi uita…

Și aș fi vrut să te mai fi trezit

Eu nu te voi uita…

Să te mai fac încă odată să-mi auzi glasul

Eu nu te voi uita…

Am tot strigat, tu nu m-ai auzit

Eu nu te voi uita…

Am putut doar să-ți simt pasul

Eu nu te voi uita…

Ce-aș mai putea face acum?

Ce mă voi face pe ziua de mâine ?

Am vrut să te conduc pe ultimul drum ținându-te de mână

Am vrut să reușesc, dar totuși nu te-am putut ține.

Conversațiile noastre din aceste trei zile au fost nebune

Cum am putut să vorbesc până am rămas fără glas

Ți-am povestit toate momentele bune

Te-am tras încontinuu de nas.

M-am jucat cu ale tale mâine și am încercat sa le încălzesc

Am reușit să le fac mai calde.

Degeaba dacă n-am putut să le trezesc

Degeaba dacă lumânarea tot la cap îți arde.

M-am simțit ca fiind copilul care-l aduceai de la școală

M-am simțit atât de fericită fiindcă te-am mai văzut întreg

De când te-am văzut viața mi s-a părut așa reală

N-am simțit niciodată că-nțeleg

Dar acum realizez că o fac.

Viața este un dar de la Dumnezeu

Una este,doar una,fiindcă atât ne este scris   

Alegem întotdeauna cel mai ușor traseu

Niciodată cel cu mare dificultate

Asta e prostia omului indecis.

Moartea este o mare binecuvântare…

Dacă ți-ai trăit singura viață cumsecade

Și ai știut să-ți ceri iertare

Dumnezeu îți va da să guști din ale Sale roade

Trăind veșnic în împărăția Lui.

M-am abținut atât de mult să nu te plâng

N-am reușit în totalitate,moșneguțule

Sper că nu te-am supărat când în brațe am vrut să te strâng

Și lacrimile mele în cete au început să cadă pe a ta pânză.

Te-am analizat îndelung chiar dacă mi-a fost frică

Am vrut să știu sigur că intri bine în țărână

Cu toate că mereu mai aveam încă o speranță mică

Speram să nu te duci în lumea eternă

Speram că vei mai sta puțin cu mine înainte de a pleca…

Ne vom mai întâlni noi vreodată?

Cât voi mai încerca să mă conving că sunt tare

Dacă slabul de mine atârnă?

N-ai să mă însoțești cum ai vrut, la măritare?

Răspunsurile le știu deja,dar încă aștept,încă sper să răspunzi chemărilor mele…

Mam trezit ramas in vise.

Printre ginduri ratacit

Cautam durerea vietii

Sa nu uit ca am trait

M-am trezit departe-n bezna

Descult prin pietrele insingerate

Cautam unde se naste visul

Sa infiez visele abandonate

M-am trezit printre morminte

Dezbracat prin spini calcam

Cautam undemi lasase-m somnul

Si patul din pamint unde dormeam

M-am trezit unde se naste ziua

Intre rasarit de soare, si noapte 

Eram rupt bucati,imprastiate

Plingeam,dar nimeni nu era aproape

M-am trezit de cite ori, ca sa adorm

M-am trezit ca sa nu dorm o viata

Corpul ca un fum se pierde-n noapte

Si iar adorm pin dimineata

Stau în genunchi,

E frig și mă doare.

Lumina mi se stinge

Încet, cu onoare.

Să-mi puneți cruce

De granit prelucrat

În sicriul meu rănit,

Să fiu îngenuncheat.

Să-mi turnați țărână grea,

S-o aud cum se repede

Spre sicriul meu de sticlă,

Unde luna-mi se prevede.

În amurgul serii glorioase,

Un icnet înfundat s-aude,

Plin de durere și necaz,

Nelăsând vreun moment de răgaz.

E al codrului suspin,

Îndurerat de tot acest venin,

Pe care îl aruncăm neîncetat,

În tot ce-i apropiat.

Plânge plin de tristețe,

În acele sumbre momente,

Când vede ale noastre deliruri,

Ce-l încarcă de supărări.

Și ne întreabă cu amar,

Ce-i cu-atât calvar,

De ce trăiți cu dușmănie,

Uitând la nesfârșit de frăție?

Apoi, tăcut, se pune pe gânduri,

Zăpăcit de-aceste timpuri,

Grele și pline de răutate,

Lipsite de acea fraternitate.

Și tăcut, codrul suspină,

În noaptea ce-l cuprinde,

Cerând doar un pic de lumină,

Și sperând că lumea se schimbă.

Privind cu dor înspre trecut,

Când totul era mai plăcut,

Își dorește un viitor plin de lumină,

Fără răutăți și fără ură.

Însă, până atunci, așteaptă,

În a serii miasmă întunecată,

Răbdător, veghează neîncetat,

Purtând dorințe de neînduplecat.

Îchii tăi albaștri găsesc alinare,  

În părul tău, o dulce senzație.  

Ești grijulie și atentă, deși nu merit,  

Cu fiecare gest mă faci fericit.

Sfioasă și dulce, ești o comoară rară,  

Te-am pierdut o dată, n-o voi face a doua oară.  

În brațele tale mă simt mereu în siguranță,  

Împreună, dragostea noastră mereu va rămâne aprinsă.

Aș vrea să-ți spun în fiecare zi cât de mult te iubesc,  

Să-ți arăt că pentru mine ești tot ce contează.  

Fiecare moment petrecut alături de tine e o binecuvântare,  

Cu tine, dragostea mea nu cunoaște limite.

Tu mereu îmi vei aparține, iubita mea micuță,  

Te ador dincolo de cuvinte și te voi iubi o veșnicie.  

Să ne clădim împreună o întreagă împărăție,  

Tu și cu mine, pentru totdeauna, într-o iubire nebună.

Oricât aș vrea, nu te pot descrie,  

Privindu-te, sufletu-mi saltă de bucurie.  

Și te-aș suna, să-ți împărtășesc a mea iubire,  

Că nu te las să ajungi o simplă amintire.  

Că-n fiecare zi, mor câte puțin,  

Când plouă cu regrete din al meu suspin.  

Suspine pline de dragoste și dor,  

Zăcute într-un sunet amețitor.  

Aș da orice să te mai văd odată,  

Amia iubire să fie mângâiată.  

Și chiar de-ar fi doar un vis,  

Să-ți pot șopti ce am de zis…

Și-n taina nopții, când stelele veghează,  

Speranța-mi renaște , iubirea nu mă lasă,  

În visele mele, te caut neîncetat,  

Cu dorul ce mereu m-a frământat.  

Steluța mea în miez de noapte,

Te rog, ascultă-mi șoaptele toate,

Și alină-mi durerea cea grea,

Aducându-mi treptat alinarea.

Tu, micuța mea,

Cu atingerea de catifea,

Te rog, ia-mi sufletul în brațe,

nelăsând grijile să se agațe.

Apoi, veghează asupra mea,

Luându-mi toată supărarea,

Cu ale tale palme moi,

Reînviindu-mă din lumea de-apoi.

Și-adună-mă în al tău micuț rai,

Lipsit de orice grele furtuni,

Cu doar soare cald de vară,

Și cu zâmbetele de odinioară.

Of, tu a mea speranță,

Ce revii când lumea-i dureroasă,

Încercând să mă faci bine,

Atunci când nu mai știu de mine.

Că mai apoi, în nopțile reci,

Să-mi spui multe povești,

Unele pline de dragoste și dor,

Pline de al tău farmec amețitor.

Iar eu să stau și să te privesc,

Cum ale tale buze grăiesc,

Și-mi aduc o liniște glorioasă,

Eu uitând de ce mă apasă.

Iar când zorii zilei se ivesc,

Visele alină sufletu-mi singuratic.

Cu blândețe și alinare mă-nvelești,

Și-n ale tale brațe, liniște-am găsit.

Și în fiecare noapte tăcută,

Sub strălucirea ta nesfârșită,

Rămâi steluța mea, condu-mă-n necunoscut,

Tu care-mi redai speranță la infinit.

Cu tine, viața-i mai senină,

Chiar și când greutățile m-apasă,

Tu, steaua mea, cu ochi măiaștri,

Ești mereu aici, în vise și-n tresăriri.

De ce iubirea doare fără rost,  

În loc să-ți fie soare-n adăpost?  

Ea-ți aduce doar ploi și furtuni,  

Iar visurile-s acum tăciuni.

De ce trebuie să fie așa mereu,  

Să nu te pot vedea, drag vis al meu?  

Să-mi plângă sufletul, de dor îndurerat,  

Începând să doară când de liniște-i sfâșiat.

De ce mereu îmi lipsește alinarea,  

Al tău sărut cu gust de cireșe-n vară?  

Acum sufletu-mi e tot mai adânc sfâșiat,  

De dor măcinat și-n agonie tot zac.

Și chiar de dorul mi-e alinare,  

În amintire sunt în brațele tale.  

Căci, și când totu-i greu,  

Ești lumină-n gândul meu 

Aducându-mi mereu un zâmbet,  

Pe-al meu chip tot mai supărat,  

Făcând acei nori grei de furtună,  

Să se transforme într-o semilună,  

Luminând al meu cer tulburat,  

Și-alinându-mi sufletul de dor sfâșiat.  

Căci chiar și-n clipele de mare agonie,  

Dragostea ta rămâne veșnică alinare.

Ce n-aș da…

S-o pot lua iar de la capăt,  

Să te pot iubi înc-odată,  

Să-ți pot fura înc-un sărut,  

A mea dragoste spulberată.

Ce n-aș da…

Să fiu una din lacrimile tale,  

Să nasc din ochii tăi,  

Să-ți pot aluneca pe obraji,  

Pentru a-ți muri pe buze…

Și dacă visele ar deveni realitate,  

Ne-am întoarce iar la acel început,  

Cu promisiuni și săruturi pe-ndelete,  

Până când timpul ar fi de nepătruns.

Dar acum, rămân doar amintirile,  

Lacrimi și șoapte învăluite-n tăcere,  

Sperând că iubirea, chiar și-n vis,  

Ne va reuni din nou, așa cum am promis.