S. O. S. NE DOARE !

Bolnav e pământul...

Și lumea de acum e bolnavă..

Suntem îngroziți,timpul ne aleargă

Spre marginea lumii deșarte.

Ne fură iubirea de semeni

Ne fură simțirea și mila

Iubirea de vatră.

Descătușate-s urgiile toate 

Și flutură flamuri de moarte 

Peste evul acesta bolnav.

Miai dă-ne Doamne o oază.

Pe drumul desfundat de apa

Văzduhului deslănțuit

Șuvoaile se duc la vale

Cu tot ce în viață am avut .

De câte ori mă încearcă soarta ,

Destinul greu, de zeci de ani

Că pierd pe rând tot ce adun,

Recoltele-s făcute scrum.

Din norii grei ne cade piatră

Sfărâmă tot pe unde cade,

Mă doare sufletul ce văd

Că nu a mai rămas din casă.

Sătenii mei sunt năuciții

De ce Doamne ne tot loviți ?

Noi și așa o ducem prost ,

Învățați ,să ținem post!...

Ce foamete va fi la noi !...

Recoltele-s toate în noroi

Ce vom mai pune oare-n oală?

E cineva căruia îi pasă

De așa soartă nemiloasă?

Când venim pe lume,

Avem deja un nume

L-am primit în dar 

De la cei ce sunt părinți.

De vrei,nu vrei, trebuie să-l porți

E eraditatea ce te definește,

Ea este comoara,ce te face om 

Sau balastrul, viții tale și devii 

       NEOM !

      Început de toamnă. Zilele au scăzut ,până au ajuns

egale cu nopțile. În natură sunt schimbări  majore. Prin 

parcuri și livezi, frunzele își schimbă culoarea; maronii, 

galbene, roșcate. Nici nu știu unde să-mi îndrept privirea.

      Ziua a fost liniștită și caldă, doar o adiere ușoară a 

vântului face ca frunzele copacilor să freamete vesele.

Spre seară mă hotărăsc să merg la cumpărături.În magazin 

lume puțină, rătăcește printre rafturi oproape de ora 

închiderii. Cu șacoșele încărcate ,mă îndrept spre mașina

parcată pe faleza Dunării. lume multă ieșită să ia o gură de aer

sau să facă mișcare.Mă opresc lângă balustradă .Tineri

gălăgioși cu rolele ocupă parțial trotuarul. Băncile sunt ocupate 

de familii cu copii mici în cărucioare. Mai rar trec iubitori de 

patrupezi în lesă, alții au și botnițe

      O muzică calmă mai răzbate din cele multe baruri de pe mal.

Bordurile sunt pline de mașinile parcate. Posesorii lor le-au 

părăsit pentru o vreme -sunt consumarori-

     Mă bucur că m-am oprit din drumul meu ,spre casă.Ma prins 

melancolia  anilor când asemeni  acestori  tineri, ne făceam 

planuri de viitor și ne făceam atâtea vise.

     Ceva mai încolo  o zăresc pe Ioan Munteanu, profesoară la 

aceiași școală cu mine. Mă vrde și ea și ne salutăm. Ne bucurăm 

de întânlire. 

       -Cum de te găsesc aici? Te-ai rătăcit? mă întreabă ea zâmbind.

      - M-am rătăcit și-mi  pare bine. Nici nu mai știu de când n-am 

mai trecut pe aici.

      - Spre deosebire de mine, care aproape în fiecare  seară ias cu fiica 

mea cea mică Ionela să facem puțină mișcare

     - Am fost la cumpărături în zonă și această atmosferă de toamnă m-a 

ademenit. 

      - Sunt zile frumoase, e păcat să nu profităm de ele.

      - Ionela ,  ce faci? Pari nerăbdătoare, te așteaptă gașca ta?

      -C um ai ghicit  tante Adela? uite-i acolo îmi fac semn că 

mă așteaptă. O las pe mama drept companioană și eu am plecat. 

La revedere!

      -Ioana, ce mai face Ileana n-am văzut-o de la nuntă. Am niște 

poze tare frumoase de la nuntă.De  fapt toată nunta a fost foarte 

reușită în frunte cu mirii și nașii

      -Totul pare a fi bine, insă nu am știut că Ileana este foarte 

geloasă.

      -Se spune că gelosia vine din iubire, așa o fi ?Sunt multe păreri.

     -Eu cred că aduce numai încurcături...ești gelos când ai motiv...

    -Florin, îi dă motive?

                                 va continua                         

,

Dragul meu fiu, o vreme viața ne-a rătăcit,

dar acolo sus, cineva ne iubește și ne-am 

regăsit. Îți mulțumesc că exiști, copil bun!

De ziua ta, îți urez, sănătate,și tot ce te 

face pe tine fericit!!!!!!

Tuturor prietebilor din umbră, în special celor ce coboară scara vieții 

sănătate, sănătate că-i mai scumpă decât toate....

     Celor ce urcă scara și au speranța să ajungă sus, le doresc :răbdare, 

decencență, omenie, și sigur vor găsi drumul bun !!!!!!

Ne-am adunat cu toţii, venind din depãrtare,

În casa pãrinteascã a unui camarad;

Însã de-aceastã datã simţim de la intrare

Miros de lumânare şi cetinã de brad.

Se vede lume multã, se cântã şi se plânge,

Plâng jerbe, plâng coroane, buchetele de crini

Iar inima-mi se rupe, fiind fraţi, de-acelaşi sânge,

Români de-aceeaşi seamã şi spiţã de latini.

Vedem încã o datã care e sensul vieţii,

Cã nu e veşnic trupul, cã suntem muritori,

Cum vezi adesea toamna, în faptul dimineţii

Cinteza cãlãtoare şi cârdul de cocori.

Cãci chiar dintru-nceputuri, când cãpãtã putere

Când îşi fãcu intrare în neamul omenesc,

Solia morţii-i strânge în negrele-i unghere

De la Adam încoace, pe cei care trãiesc.

De mii de ani apucã cu gheara ei tenace

Şi-adunã praful lumii în sumbrul ei veşmânt,

Cã tot ce e ţãrânã, în humã se preface

Dar viaţa n-o astupã lopata de pãmânt!

Cãci viaţa, tare este! Şi moartea n-o va-nvinge!

Şi-n Ziua Judecãţii, chiar Moartea va muri,

Prin veşnica sentinţã, ce n-o poate respinge!

Ah, cât de-aproape-i este înfricoşata zi!

E, totuşi, mare jalea şi plâng şi fii şi fiice

Când moartea le desparte cãrarea celor doi!

Rãmân orfani pe drumuri, un dor, o cicatrice,

O casã pãrãsitã şi-un gol în sat la noi...

Stau,

nu simt nici gerul, nici incendiul;

deși tremur, nu-i de vină curentul...

Nu mă mișc,

deși încerc un vârf de deget să ridic,

nu reușesc, privesc și mă oftic...

Și degeaba se chinuie fostu-mi lăcaș–

acum e gol, chiar dacă l-au îmbrăcat;

după care speranța i s-a scufundat...

Cu ochii închiși,

mă gândesc la amintirea veche cu mine,

m-aș întoarce să le zic și lor că nu e bine...

Nu mă știu,

dacă plâng, nu e ca și cum ei mă aud,

așa că mai bine stau și-i ascult...

Se întâmplă mai rar,

să-i aud cum aprind un mic dar,

și acela parcă luminează tot în zadar...

Alteori îi auzeam pe alții,

apoi mă gândeam și la ai mei... săracii,

să treacă și să-mi mai ude măcar macii.

Prin întregul tot mai negru,

ascult și aștept să vină sfârșitul cel greu,

să apară și el când și ei se vor sătura să vină la mine...

mereu.

Jur pământ și țărână,

Să nu aduceți flori,

la mormântul meu.

să nu mă plângeți,

când vii dor.

Să nu vorbiți de rău,

așa cum am fost eu,

să nu mă pomeniți,

la masa de sărbătoare,

Să mă purtați doar în gând.

Numele să nu mi-l rostiți,

Chiar când de acum, 

nu mai sunt.

Moartea n-are nici glugă,
nici cal.
Are doar o coasă ruginită
și răbdare.
O ține la dos
și vine seara,
când toți dorm
și-și scutură visele.
Trece ușor,
ca o frunză tăiată-n aer,
și lasă în locul tău
o liniște
care nu poate fi strigată.

Cel mai greu examen este la finiș,

Încearcă, de poți, să-l treci cu capul sus,

Nu te mai văita, când ceva te doare,

Nu mai da sfaturi... steaua ta a apus...

Nu primi mila nimănui, fii tare,

Refugiază-te în lucruri mărunte,

Un suflet necuvântător, nu te minte,

Prietenia lui e ca veșnicia, nu moare.

Când ești pierdut, și nu mai ai putere,

Le ești de folos, doar de ai avere,

Toți după asta, umblă și aleargă,

Ușor se prefac, că le ești dragă.

Copii, au plecat în lume, să le fie bine

Când se întorc, se simt străini acasă,

Ce se întâmplă cu noi, nu le mai pasă,

Ne zbatem, cât viața de noi se mai ține...

Cu moartea să fac dragoste în mormânt,
De mulţi ani eu mi-am pus în gând.
Căci moartea este o doamnă frumoasă,
Pe care am cunoscut-o la ea acasă.

La ea acasă acolo în mormânt unde am fost,
Şi frică eu nu am avut acolo deloc.
Căci moartea este o adevărată doamnă,
O doamnă elegantă ce într-una te bagă în seamă.

Şi într-o noapte înstelată şi aşa de frumoasă,
La doamna moarte am coborât în groapă.
Şi i-am dus flori speciale ca doamnei să îi placă,
Şi cu gândul că doamna să mă iubească.

Şi am stat cu moartea întreaga noapte la masă,
Şi abia atunci mi-am dat seama cât e de frumoasă.
Şi după o masă copioasă cu moartea în mormânt,
Mi-am dorit să fac cu ea dragoste în curând.

Şi după o noapte de amor cu moartea în mormânt,
Am înţeles că şi moartea cu tine face un legământ.
Acolo când cu adevărat tu vei veni pe veci,
Ea doamna moarte te aşteaptă cu ea ca să petreci.

Mi-am zis cu moartea dragoste să fac în mormânt,
Ca să nu mă simt căit apoi nicicând.
Căci moartea este o adevărată doamnă aşa frumoasă,
Pe care eu am cunoscut-o în mormânt la ea acasă!