Urât și de moarte

Încet în chipul tău străin
Îmi văd a mea soartă
prin frunzele trecute de vânt
și din vorbele tale rostite odată.

Observ că a noastră viață
ușor își i-a zborul
spre locul ce odată visam,
ce odată, ne era sortit să fie al nostru.

Degeaba ne mințeam că este,
Când știam amândoi că a fost
aripile dulci ale verii
au apus ca soarele ce era veșnic.

Briza ce o resimt acum
e o străină în viața mea,
Dar sincer o prefer pe ea
decât o briză de vară ce ai fost tu.

Ai putut găsi în mine
O pajiște a unei păduri veșnice
dar ai ales să o ignori,
dorindu-ți tundra blestemată din est.

Toamnă dragă îți vorbesc din al meu suflet
rămai o viață și încâ o zi,
Fi-mi locul meu de scapare
când căldură dură a vieții mă sufocă.

mă pierd în ale tale frunze
printre crengile ce îmi acopereau inima,
acum goale de vântul aspru al timpului
în care mă pierd pe mine prin tine.

A fost el, cel care te-a răcit
prin care ai văzut oarbă visul tău
blestem ce e acum pe tine
Îndurând al asprei ierni din est.

Îți văd lacrimile dulci
Tu minți și spui că sunt de fericire,
când amândoi știm adevărul
sau poate doar eu, tu prefăcându-te că e încă vis.

Degeaba crezi că te-aș judeca
greșit, deja ai primit ce ai vrut
erai al veșnicului codru
dar tundra te-a prins în slăbiciunea ta.

Mă sting ca ultima frunză
obligată de vântul aspru al tău
să cadă pe pământul dur și rece
așteptând o briza a toamnei să o mai plimbe printre timp.

Dulce decembrie, plin de amărăciune
de ce îmi rănești copilul din mine
Ce te visa un an întreg,
ce te ruga să nu mai pleci.

Râmăi acum, o dulce decembrie
un vis amar, ce subtil
Mă amăgești, și mă cuprinzi
într-o strânsoare ce mă sufocă.

Ai venit în plin moment
de goliciune în a mea inima
Jelindu-mi copilul, ce odată a fost
viu și fericit în acest moment.

Ceea ce aduci tu nu e fericire,
e un oribil viscol, plin de amar și regrete
de vise devenite coșmaruri
Și de momente în închisori pe viața.

Mă crezi când iți spun că te urâsc
Aș da și viața de doi bani a mea
să pleci de tot, să nu mai revii,
Dar tot în zadar ar fi sacrificiul meu.

Rămâi atunci în pereții goi ai trupului meu,
lângă un suflet reanimat de prea multe ori
privind prin ochii de gheață,
al unui corp parăsit de speranță.

E dificil uneori
chiar să exiști
chiar și să trăiești
Fiind uneori înpins de rutină, de gânduri,de probleme

Pici, într-un gol parcă fiind o scăpare
crezi că se va termina
că acel moment va fi ultimul de durere
Dar abia e începutul

Tristețea te înconjoară
intrându-ți prin gânduri și vise
Depresia parcă erupe din creier spre inimă
Acoperind-o de o pâcmă albă de emoții nespuse

Cazi, te ridici, iar cazi și iar te ridici
Conștientizezi că e în zadar
Că totul s-a terminat
Dar ghici ce... e adevarat.

Trecutul și adevarul te lovesc până numai respiri
Ai sperat ca vei avea o viața bună
O familie, un viitor
Dar au fost minciuni

O minciună ce ți-a stârnit lacrimi
de bucurie, că ți-au dat speranță
dar și de tristețe că ți-au luat speranța
totul s-a terminat, s-a năpustit iarăși noaptea

Soarele nu va mai răsări
Apusul nu va mai fi
Doar noaptea veșnică și rece
Îmi va domina mintea goală de gânduri

Resimt tot, de la naștere până acum
Din clipa conștientizării vieții
Până în cea a morții
vrând ca totul să fie un coșmar

Chiar și când vor trece zece ani

Eu nu te voi uita…

Chiar și dacă pământul va trece peste mine

Eu nu te voi uita…

Dă-mi un semn că aici mereu te voi afla

Eu nu te voi uita…

Încă nu mă pot lăsa de tine

Eu nu te voi uita…

Iartă-mi orice eu am greșit

Eu nu te voi uita…

Iartă-mă ca nu am putut să te găsesc

Eu nu te voi uita…

Deși așa de mult mi-am dorit

Eu nu te voi uita…

Să am șansa să te păstrez

Eu nu te voi uita…

Și aș fi vrut să te mai fi trezit

Eu nu te voi uita…

Să te mai fac încă odată să-mi auzi glasul

Eu nu te voi uita…

Am tot strigat, tu nu m-ai auzit

Eu nu te voi uita…

Am putut doar să-ți simt pasul

Eu nu te voi uita…

ȘI-AM PRIVIT SPRE CERUL NEGRU

ȘI SOARE C-UN PIGMENT ROȘU

PIGMENT ROȘU,ULTIMĂ PICĂTURĂ

DOAR DECĂT DE O INIMĂ BUNĂ.

NEGRUL CERUL ÎL ARE

DE LA UN PREZENT DE RĂUTATE

MOARTE NOAPTE DE NOAPTE

ÎMI CER DOAR EU ÎN ȘOAPTE

VIAȚA-MI PARE INCOLORĂ

UNII O VĂD MULTICOLORĂ,

VIAȚA SPER SĂ REVINĂ

SĂ FIE PUȚIN AMUZĂ.

《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...

Cu mâinile pe piept încrucişate,

Sãtul de oameni, trudã şi obidã,

Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,

În casa rece, gata sã se-nchidã,

Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,

Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,

Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri

Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.

De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã

Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.

Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã

Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã

Cã orice om, ca iarba pe câmpie,

Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,

Pe-un cer senin o patã alburie,

Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,

Aşa trece şi el în grabã mare...

Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.

Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare

În lutul blestemat întruna scurmã.

Nu are pace, linişte nu are,

E frãmântat de doruri şi de vise,

Abea de se mai ţine pe picioare

Iar pãrul lui aproape tot albise...

Ah, ce deşertãciune complicatã

E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...

Un timp pierdut, bucatã cu bucatã

E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.

O zi mai agitatã decât alta

Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;

Luând ciocanul şi cioplind cu dalta

Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!

Un singur lucru capãtã valoare:

Lucrul fãcut dupã principii sfinte;

Pãzind recolta sfântã pe ogoare,

Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!

                          ☆

În zilele de tristã sãrbãtoare

De tine cine-şi va aduce-aminte

La cimitir sã vinã cu o floare

Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...

Te uiți la mine, mă privești.

Mă pierd în ochii tulburi, reci.

Tu îmi vorbești, dar nu rostești.

Nu ies cuvinte, nici povești.

Nu e nevoie să șoptești,

Fiindcă știu ce tu dorești.

Privirea ta e hotărâtă,

O ți pe-a mea aproape o clipă.

Ne înțelegem așa, tacit.

Îmi spui că ai fost fericit,

Deși ai vrea ca să zâmbești,

Nu poți, tu nu întinerești.

Te rog, deși eu am greșit,

Iartă-mă, dar înzecit.

Acum tu poți pleca liniștit,

Povestea ta chiar s-a sfârșit.

Atâta amar de suferință,

Urmează a ta pocăință

Cu aripile frânte, crescute pe umerii mei,
Limpezite în roua tăcută a zilelor de ieri,
M-am înălțat din nou spre a luminii tâmple,
Lăsând în urmă, o lume pierdută în penumbre...

Și din adâncul ființei mele, am cutezat să salt,
Să cad mereu, nemărginit, către inevitabilul înalt,
Trăind, să mor și să renasc pentru a mia oară,
Pe catafalc nevrednic, unde doar timpul zboară...

Căci frică nu mi-a fost să-nchid atâtea guri,
Cu moartea rătăcind nebună pe la colțuri,
O lume-ntreagă am ridicat, din taine și genuni,
Și-am dăruit-o, pur, într-o corolă de minuni...

Sunt îngeri vii în lumea mea clădită cu migală,
Țesută-n viu și os, cât poate fi ea de reală,
Cu bolți albastre înscrise-n stele pline,
Și cu luceferi, ce ard etern, în holdele divine...

Și dintre toate ploile căzute trist pe noi,
Cu aripi topite-n argint, din flăcări, s-au născut eroi.
Îngerii mor. Îngerii mor - tăcuți și în zadar,
Cu frunți încleștate-n cununi de stejar...

#ingerulmeu

        durerea toată,

     o scriu în versuri,

        mici și scurte,

   mai mult nu e nevoie.

   timpul trece,timpul vine,

   iar durerea rămâne cu mine.

    noaptea satul doarme.

   numai eu nu am somn,

   durerea îmi încurcă,

  încărcată cu lacrimi.

   Și eu atunci,

  sudoarea de pe față o șterg,

 respir cu grijă și teamă,

 Mi-e frică să nu mor

 și durerea să moară cu mine .

Poezie despre moarte,durere .

Autor 🖤 Zamurca Alina 🖤🖤