Zilele de după

Jeleau sicriele în rând,

Coroanele luându-se de mână prin vânt,

Candele aprinse cu foc de veac,

Pământ uscat căzând pe mine.

Fir cu fir, lacrimă cu ani, îmi cresc anii ne-având ce să fac.

Tămâie ofilită prinsă pe trupul meu,

Chipul îmi zâmbi de nefericire,

Iar inima se înspăimânta de bucurie.

Ne venii clipa la toți, să ne luăm rămas bun, nu de la cei dragi, ci de la cei ce-i jigneam.

Se acoperă capacul pe trup,

Iar pe mormânt scriind,

“Își dorea doar un zâmbet, dar zâmbetul la costat”.

Amintiri săpate prin noroi și izmene,

Nopți mult prea albe de fum și alcool,

Construite fiind numite vitor.

Pe pașii mei goi lăsând în gol chipul,

Îmi mai revăd doar umbra ce se plimbă în zori.

Fericită-i lumea, da fericită va fii când eu mă voi întoarce, iar pe toți cei ce m-au înspăimântat îi voi blestema.

Feriți-vă de cuvântul meu de odraslă,

Căci cuvântul meu este văzut de cel ce mă veghează.

Clipa va venii când îmi veți plăti prin rugăciuni, prin pomenire.. prin parastas..

Dar iertat de mine va fii doar cel ce m-ia dorit fericirea, doar eu.


Category: Poems about death

All author's poems: Oprea poezii.online Zilele de după

Date of posting: 21 July 2025

Added in favorites: 2

Comments: 1

Timp de citire: ~3 min.

Views: 879

Log in and comment!

Comments 1

Other poems by the author

Chip de fată

Sub cer de brumă argintie,

În meleaguri de împodobite,

Prin stejari de crengi ruginite,

Frunze rătăcite ca din veac suspinând,

Scriu ușor din lacrimi frumoase,

Din apusul ce îmi retrage ochii,

Și vântul ce îmi izvorăște glasul.

Chip de de stea, răsună în urmă,

La poteca din deal ce fumul o astupă,

Tăceri dese se aud,

Doar glasul norilor și a luminii mă încântă,

Aud apa din cascadă cum răsună neîncetată,

Flori de viscol luminate ca din albă suspinând,

Auzindu-le cuvintele de amor,

Cu gând de înger păzitor.

Ramuri de conifere strălucind din ochii de iarbă,

Se naște o frumoasă fată,

Frumoasă ca din veac în veac,

Cu chip de apus, și trup de ceară,

Din ale ei brațe mă apropii și vărsară,

Așteptând a doua zi, și se văzu iar,

Cu chipul ei, mă chemă spre har.

Dar dispăru din nou,

Așteptând patru zile, cinci zile, și chipul nu mai apare,

Văzând ecoul larg din nou, soarele apare,

Scriind din nou ușor în abis,

Lac de soare apare din depărtare.

More ...

Testamentul lumânării

Dormea lumina, grea ca o rugă,

Pe crucea nopții, clopotul tăcură—

Pe piept de umbră în mormânt purtând mantie,

Trup rupt sfărmat în bucăți cântând—

Răsfrânt de a sa cruce,

Din altar de veac suspinând—

Din a sa chemare veni cu trâmbițe la răscruce,

Recitând din nou a sa lumină dulce—

Mângâierea îi treziră măreți rea a sa taină—

 

 

 

Din pântece de scrum, de murmur la vioară—

Și era frig de plin veștmânt de rugă,

Călcând alintul de pătimire—

Tămâind o lumânare de eter,

Văzându-și chipul lui cioplit în raze de amurg,

Respirând al său nefrânt geneză—

Pe ale ei miez de aripii, tremurând tăcerea—

Nemărginit de haos luminat,

cu patimi de licăr

“Din pulberea sfântă mă voi înălța,

Din altarul tăceri”

Suspinând moroii se întrupau mai tare,

În chipul lor morminte de icoane din cenușă vie—

 

 

 

Rugă din os și pământ așterne spre mine,

Cu frunze recii, de gheață se cobora din oștire—

Ofrande de adio, răspândesc pacea morților vii,

Din mir de plecare răstignesc chemarea liniștii—

Cavou de tăceri sfinte, crucesc păcatul, cu lumânarea ce arde de-asupra tâmplei, în veac și veacuri—

Ceara topită din lumânarea soartei,

Respiră morții pe al adâncilor funeraliilor—

Jale învelită-n flori uscate,

Se topesc pe ale lor harpe—

 

 

 

 

Leagăn de încotro alină raza,

Cu coroane de umbre, oseminte înlăcrimate—

Sub piatra grea, un tânăr trup așteaptă,

Să mai fie în voie bună, măcar odată—

Un vis căzut de lacrimi, în sicriul tăcerii,

O plecare învăluită în amurg de patimi—

“Durerea din trupul meu este, spectacolul lor”

 

 

 

 

 

 

 

Și suflet rătăcit în hăul tăcerii absolute, din apuseni se întări pe nume,

Plânsul surd al uitării nepieritoare se aude din veac de veșnicie pe ale ei valuri—

Anotimpul nemuririi, păzit de umbre reci, căzut de verde grecești spre adunarea morții—

Jertfa tacită a vieții înflăcărate în cenușă argintie, văzută pe-o coală de hârtie,

Glasul lui îngropat.. în pământ nemilos,

Cu țărâna ce astupă ordini de viață,

Și aprinde lumina lumânării—

Răsuflare de pământ unsă cu mir de plecare,

Cu florile stătute de pământ bătut pe crucea mormântului.

More ...

Zile albe

Dimineața s-a sprijinit de fereastră,

ca o pasăre care nu mai știe încotro,

O las să intre, e frig afară.

Aerul miroase a bucurie,

Și lumina își caută loc să intre.

Mă așez vorbind cu ea,

Nici nu știu cum a trecut…

Timpul a alunecat,

ca un văzduh plăpând.

Mi-e dor de ea,

Dar nu pot trăi până mâine,

Mă simt zdrobit, plin de durere.

Mă uit în gol,

Nu o mai văd,

De ce a plecat? De ce a dispărut?

A rămas doar un ecou,

Un glas ce răsună încet și ușor.

 

More ...

Nelu, Elias și Mira

O cârciumă de sat. Două mese goale, o lampă care pâlpâie și un câine care doarme sub sobă.

Pe masă  o sticlă de vin, două pahare și un aer de prostie adunată.

 

 

Nelu (Primar): Mă, Elias… tu ai auzit ce se aude prin sat?

 

Elias: Ce se aude, dom’ primar?

 

Nelu (Primar): Se aude că… a murit Mira.

 

Elias: Care Mira, dom’ primar? Aia care stă lângă Mitrache?

 

Nelu (Primar): Nu, mă! Aia… vecina ta!

 

Elias: Cum, dom’ primar, că ieri am… alaltăieri am văzut-o… sau?

 

Nelu (Primar): Păi vezi ce prost ești?

 

Elias: Oi fi io prost, da’ măcar n-am trei clase ca alții.

 

Nelu (Primar): Păi vezi, de-aia sunt eu primar.

 

Elias: Observ!

 

(Pauză. Beau amândoi din vin.)

 

Nelu (Primar): Observi, dar nu pricepi. Asta-i problema omului simplu.

 

Elias: A mea sau a matale?

 

Nelu (Primar): A tuturor, dar mai mult a ta.

 

Elias: Ehee… dacă eram eu primar, mergea satul altfel!

 

Nelu (Primar): Da, pe câmp direct.

 

(Pauză. Beau din nou.)

 

Elias: Și cum ziceai… Mira a murit?

 

Nelu (Primar): Da, da, sigur! Am informație de la sursă sigură.

 

Elias: Cine ți-a zis?

 

Nelu (Primar): Ionel.

 

Elias: Ionel ăla care n-are dinți?

 

Nelu (Primar): Da.

 

Elias: Păi el n-are nici memorie, dom’ primar!

 

Nelu (Primar): Lasă, că omul, chiar fără dinți, tot poate spune adevărul!

 

Elias: Poate, da’ greu de înțeles când îl zice.

 

(Râd amândoi. Toarnă vin.)

 

Nelu (Primar): Eu zic s-o pomenim.

 

Elias: Dar dacă nu e moartă?

 

Nelu (Primar): Atunci o pomenim preventiv!

 

(Ciocnesc paharele.)

 

Elias: Să-i fie țărâna ușoară, dacă e.

 

Nelu (Primar): Amin. Și dacă nu e, să-i fie viața grea, că ne-a speriat!

 

(Se deschide ușa cârciumii. Intră Mira, udă, cu o plasă în mână.)

 

Mira: Să trăiți, băieți! Mai e loc la masă?

 

(Amândoi rămân cu paharele în aer. Elias se face alb la față.)

 

Elias: Dom’ primar… ori am băut prea mult, ori a înviat mortu’!

 

Nelu (Primar): Taci, prostule! Stai să mai beau un pahar să-mi revin, visez!

 

Mira: Ce-i cu voi, de vă uitați ca la sectorul 9?

 

Nelu (Primar): Mira… tu ești vie?!

 

Mira: Da, din câte știu, încă respir.

 

Elias: Doamne, mare ți-e grădina! Da’ cine a murit, dacă tu ești vie?

 

Nelu (Primar): Asta voiam și eu să zic! Noi am făcut deja pomenirea preventivă!

 

Mira: Ce?! M-ați pomenit?!

 

Elias: Cu tot respectul! N-am vrut să mori, dar ne-a zis Ionel!

 

Mira: Ionel?! Păi Ionel e mort de beat!

 

Nelu (Primar): Vezi, mă, Elias? Asta zic și eu, omul beat spune adevărul curat!

 

Mira: Curat-murdar adevăr, dom’ primar!

 

Elias: Ei, măcar să bem de bucurie că n-ai murit!

 

Nelu (Primar): Corect. Dublu motiv de viață: una a ta, alta a noastră!

 

(Toți râd. Cârciumarul intră din spate, ștergând un pahar.)

 

Cârciumarul: Ce e atâta gălăgie?

 

Nelu (Primar): Sărbătorim o moartă vie!

 

Cârciumarul: A, deci tot alegeri se pregătesc…

 

(Toți stau mut. Mira ridică paharul.)

 

Mira: Hai noroc, că morții n-au timp de proști, doar ăștia vii au!

More ...

Versatil

Pe-o râpă ruptă ca din ceară,

Din albele pânze cu un strop de apă,

Stau și scriu singur, pustiu.

Din raze albastre strălucite din miez de răsare,

Luna îmi cântă o doină liniștită pe cărare.

 

Din munți, din cer,

Din lacrimi ciopârțite,

Aud glasul lin și dulce unui pom de frunze.

Tăcerea îmi surâde văzând ecoul larg,

Plimbându-mi trupu’ din est spre lac,

Uitând probleme, păcate cauzate.

Îmi așez corpul stând relaxat pe spate,

Privind spre stele, spre razele mele

Ce îmi mai dau putere… și care mă hrănesc.

 

Hrănit de veacuri multe-n meleaguri,

O lumină albă îmi izbește ochii,

Frumoasă ca dintr-o iesle fermecătoare.

Aud cavoul cântând lin spre mine,

Cu vocea lui caldă ce sufletul îmi deschide.

Mă îndrept ușor spre el cu neputință

De a lua în alte leacuri.

 

„Cavou răstignit ce străpunge apusul,

Ce te așteaptă pe aici?”

 

Cu vocea lui caldă răspunde:

„Timpul mi-a răspuns să te caut,

Mult nu mai ești, dar dacă timpul este mie măreț,

Eu nu pot să îl cert.”

 

Aplecând ușor capul,

Mă uit spre pământ și cer,

Ca orice va veni spre mine,

Eu să nu-l primesc, ci să-l cert.

 

Iar pe cavou să-mi scrie măreț,

Uitând spre cer:

„Soarta mi-a fost și-mi va fi,

Eu nu sunt aici, sunt tot acolo.”

 

Iar pe capul meu frânt,

Colindând apusul,

Să răsară ca din ochi de șarpe

O umbră amenințătoare,

 

„Privind spre gol… privind spre cer…”

 

Îndepărtându-mi corpul de cavou,

Întorcându-mă spre câmpul lin de la lac,

Așezând din nou ușor trupu’

Ca o pană căzând pe uscat.

 

Gândurile mă apăsă ușor… ușor,

Gândind oare cum o să mor?

 

„Dacă timpul e trecător,

Măcar eu să nu fiu nemuritor,

Toți și toate murim,

Până când timpul se va trezi,

Iar noi… vom reveni…”

 

Vescal clătind-mi gura cu lacrimi,

Sânge curgând spre ale mele patimi,

 

„Iar vi?… iar acolo?…

Iar începe să îmi cânte o vioară la tâmplă?…”

 

Răscolind iarba deasă,

Aud pașii mei cei care cad ușor prin viață,

Urmez urmele mele străpunse de soare.

 

Iar spre cavoul meu, soarele nu răsare,

Se atinge o lumină slabă la ochii vizor,

Viziunea îmi cântă un cântec de dor,

De prăpastie să mă arunce

În groapa mea ce noaptea o seduce…

 

Vizitez câmpii largi spre munte,

Unde moartea îmi surâde…

Viața ți-o faci cu mâna ta,

Dar mâna mea este tăiată de timp…

Răspunzând vizitor spre el.

Cântă-mi patimile mele,

De floare de surâde,

De iubire să te ferești.

 

 

De oștire-n noapte,

Gândesc spre apusul meu răsare,

Versatil de gânduri amare.

More ...

Trusa mea de natură

Trusa mea de natură

Vreau asfințituri de iulie

peste casa mea de mai,

să stau la umbra terasei mele,

vorbind cu natura:

pomii să-mi știe numele—

 

să mă răsfăț prin menta din grădină

ce-mi usucă rănile tăioase,

și-amintirile merilor

să le culeg—

 

Sculptează razele-n terasă —

Pe-o ceașcă călduță:

De cafea ori de ceai;

Nu mai am nevoie de nimic.

More ...

Poems in the same category

Moartea, un înger

Mi-e moartea dusă la azil, senilă ca și mine,

Suntem dușmani, dar și nebuni, ținându-ne de mână.

Am poposit să ne-odihnim, măcar o săptămână,

Să împărțim același pat și masa cea din urmă.

 

M-a căutat cu înfrigurare atâția amar de ani,

De a ajuns să mă urască și să-mi blesteme viața,

Și m-a găsit din întâmplare, când mă jucam pe afară,

Cu un nepot și doi bătrâni, tovarășii mei buni.

 

De atunci suntem nedespărțiți, prin vânt și chiar prin ploaie,

Și-mi povestește de al ei drum, prin cerul plin de jale.

S-a procopsit cu acest blestem din pură întâmplare,

Când în grădina din Eden era un înger-domnișoară.

 

„Atunci, prea-bunul Dumnezeu, în mare supărare,

A hotărât să fiu eu îngerul ce-aduce întristare,

Și m-a trimis să rătăcesc, în veci, pe acest pământ,

Cu scopul unic și perfid să vă ucid pe rând.”

More ...

Gheața

gheața de sub mine e tot mai subțire,

o simt cum crapă sub pașii mei grei,

și orice mișcare oricât de ușoară,

mă poate lăsa să mă pierd printre ei.

 

imi țin răsuflarea dar frigul mă arde,

nu știu cât timp mai pot să rezist.

poate că mâine n-o să mai fie,

poate că mâine n-o să exist.

 

intind mâna-n gol, dar nimeni nu vine,

nimeni nu vede că sunt pe final

că gheața se rupe, că lumea ma uită

că-n mine e haos, tăcere și val.

More ...

O nouă șansă

Nu știu ce e după moarte,

Multă lume zice poate

Este rai? Este iad?

Este Jannah? E Jahannam?

Poate este doar Samsara?

Învelită ea in Karma

Unii se gândesc un pic,

Și zic ca nu e nimic.

Și ca toți și eu mă gândesc,

Până când chiar realizez

Că trebuie trasă o linie

La orice opinie.

 

Orice-o fi, orice-o veni,

Pregătit trebuie sa fii.

Teama e de înțeles,

Dar și cu orice demers

Drumul tot acolo duce

Și finalul...poate-i dulce?

Și dacă e să fie amar,

Viața aici a fost un dar.

Fă să nu regreți nimic,

Orice lucru cât de mic.

Și cine știe la final,

Moartea îți va aduce in plan

O nouă șansă

More ...

Bilete

am avut atâtea bilete de dus,

atâtea șanse să plec, să dispar,

atâtea drumuri ce m-au chemat,

dar am rămas, de ce, n am habar.

 

am strâns în palme nopți fără somn,

lacrimi ce nimeni nu mi le-a văzut,

cuvinte pe care le-am înghițit

și doruri ce-n piept m-au durut.

 

si azi privesc bilete rupte,

distrusă, dar încă-s aici.

Poate ca nam plecat din frică,

dar am rămas să-nvăț sămi  vindec..

toate-acele cicatrici..

More ...

Pe tine cine te iubește

Ea-i blocată-n lumea ei cea pustie

Mâinile îi sunt pătate de sânge, știe

Vocea din umbră sângerie îi vorbește

Pe tine cine te iubește ?

 

Gânduri diabolice o împânzesc

Inima țipând în interior lacrimi trezesc

Ghiarele morții-n înfipte și focul o slăbește

Pe tine cine te iubește ?

 

Cuțitele-i atacă fantezia luându-i visele

Povara bolnăvicioasă pieirii rupându-i oasele

Urletul morbidității inima-i albește

Pe tine cine te iubește ?

 

Trăgând de ea și rupând-o în bucăți

O aruncă-n foc și-o zării arzând, fără prejudecăți

Îl lasă rece , o privește cum se prăbușește

Pe tine cine te iubește ?

More ...

Siluete

O siluetă. Două. Trei...

Sunt vagi, aproape nevăzute.

Poartă cununi din flori de tei,

Păreau a fi pe veci pierdute,

 

Dar nu sunt. Iată le în cer

Pe nori, pe lună așezate 

Un singur lucru ne mai cer:

Vor doar să nu fie uitate.

 

Doar trupu-i încuiat în timp,

În amintiri scânteietoare, 

Au devenit nemuritoare,

Nu simt ai bolii aspri ghimpi.

 

Acum călătoresc prin lume,

Pe mări, prin codri înverziți,

Și peste piscuri - albe spume

A munților învăluriți.

 

Veniseră la mine doar

Ca să-mi aducă un mic dar:

O floare, ce părea să fie 

"Nu mă uita" cea albăstrie.

 

Cu glasuri de privighetori

Îmi spuseră că dintre nori

Ne vor vedea în seara 'ceasta

Din asfințit și până-n zori.

 

O siluetă. Două...Toți 

Vom fi o dată siluete.

Să nu-i uităm și să trăim 

O viață fără de regrete!

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍