Nu mai plânge maică dragă

Pe-o punte de cărare,

Răsare-n zor un aer fum,

O stâncă bogată de pomi.

Prin râul lin, curge-n cet și ușor apa.

Pe marginea poteci unde-i totu’ ca-n fior.

Pe-o cărare abruptă,

Cad ușor mii de flori,

De frunze ruginite ce cresc și nasc orori.

Potecă adormită uitată de soare,

De furtuna ce-o străpunge cu lacrimile fiare.

Frunze verzi dense, printre pomi

se adună, se ascund printre crengi lăsate,

De vânt și furtună.

Din trup de apă,

Pietre grele ușor mă străpung,

Pe ale ei veacuri doruri,

Veștminte de soare, cad ușor din nori.

Din meleaguri străbătute,

Scriu ușor din apă,

Văzând biruința norilor și nașterea plopilor.

Risipind aer uscat pe nările mele,

Vâlvele de ani, se-adună pe spinarea mea seacă de moarte.

Scriu pe-o piatră de moale,

“M am nascut ca cei de rand, dar pe final am călcat strâmb”.

Liniște densă, crudă de onoare,

Îmi alină dorul și cântecul de ploaie.

Descântând partea mea cea neagră,

Cobor încet, ușor.. ca o pană căzând din zori.

Cobor spre cărarea mea de oștire,

Cu brațele amorțite de pământ și tăvălite.

Tei de vai, strigând spre mine

“Eu nu trăiesc, dar ai un suflet, și nu trebuie să te ferești”.

Privind în gol, privind spre lună,

Citesc tristețea ce rana mi-o sfărâmă,

Păzesc pacea din cer ce cade ușor pe trupu meu în gol.

Un cavou de pământ mă umple de bătăi în piept,

Fiind singur crezând că e doar al meu psihic,

Dar mă strigă lin și dulce

“Nu pleca, mai rămâi, cu voia ta dulce”.

                          Feuilles froides

              Ceașca de cafea se lasă rece,

              tăcerea curge printre colțuri.

              Norii cad blând peste ea,

              ca niște fulgi în trecere.

              Pe fereastră, îmi răsare tabloul,

              dulce ca o vanilie de primăvară,

              iar timpul, tăcut,

              Îmi ascunde cearcănele în el.

              Tandre frunze… cresc pe sub piele

              De ce nu pot opri clipa când clipesc?

              De ce lumina rămâne doar un coșciug rece?

              Dorm… dorm frunzele tăcute,

              prefăcute în ceară,

              purtând amintiri de primăvară

              pe care nu le mai pot schimba.

              O amintire de ieri,

              și aerul petrecut cu ea

              nu poate schimba liniștea de mâine.

              Am vrut să ating umbra din ea.

              Poate nu e timpul.

              Sau poate sunt doar un trecător, nu călător

              al amintirilor stinse

              ce încă mai respiră în aerul de primăvară,

              șoptind întrebări pe care doar tăcerea le știe

              și răspunsuri pe care doar vântul le poartă,

              trăgând vise de toamnă,

              uitate printre rafturile primăverii.

Zbor păsărele tandre

Peste miriștile sorcovite

Unde spicul de grâu răsare

Cu tentă de violet.

O floare abia apusă,

Cu șuvițe prinse-n zale,

— Tricotate de-un amurg moale —

Magnolie violet.

Smocuri de soare,

Ard ca cioturile de iarbă,

Cântate cu acorzi de vioară,

Răsărite-ai și tu mândră,

Magnolie dragă!

Stol de berze răsfirate

Împletite în holde cu bucate,

— Scăpăta amurgul mov, albăstrui; —

Adormind… adormind berzele.

Se legănă crengile leneșe

Cu scoarța de straie în stejar

— îmbrăcate în vreme de trecere; —

Cu al lor moșneag neclintit

Printre rândurile de riduri.

Rășina pomului ca mirul

— Munților cu pridvor d-argint—

Și albi… mai albi ca lumina cosită;

în zale de nori.

Zorii curg în munții

Răsfirând pribegii și soare

— Într-o coajă bleagă, violet; —

Surzind timpul… orele, clipele;

*Dacă ai citit până aici, mi-ar face mare plăcere să știu ce ai simțit sau ce ți-a plăcut la poezie. Lasă un comentariu, orice gând contează!*

Voi privi pe geam la apus,

Cu o mână pe bere și cu cealaltă la joint.

Voi privi spre moarte în timp,

Prin ceasuri de veci în cenușă.

Voi privi pe cei rămași,

Să îi iau cu mine ca pe urmași.

Voi privi spre cer de lacrimi,

În ploaie de tristețe.

Voi privi mormântul meu,

Ca pe un pat de lemn.

Voi privi oamenii bucuroși,

Și îi voi ruga să mă învețe să fiu și eu nepăsător.

Voi privi în amurg de toamnă,

Ceara gri de nopți albi.

Voi privi ceasuri de noapte,

Cum se scurg pe ale mele coate.

Voi privi prin fantezie,

O noapte de bucurie.

Voi privi prin vise,

Vise cu acea fată.

Voi privi moartea ca pe un om,

Prieten ce vrea să mă arunce în gol.

Voi privi lumânări de altar,

Aprinse în omagiu meu.

Candela neagră de prăpastii,

Îmi tace în gol vid sacru.

Orfan de sens, exil de sine,

Văd în mine un veac și acru.

Mă botez în vin a 9 a oară,

Privind sensul vieții un amar de teatru,

Ipocrizit mă nasc în neființă,

Privind în mine harul.

Idiotu flămând de lumină,

Mă astup ca o umbră pe pleoape,

În ochii mei privești toate clipele sacre.

Se târa idiotu de lumină,

Dorind spre el toată umbra,

Căci într-un veac ne naștem, iar

Într-un ceas trăim coșmaruri.

Josnic în ceață,

Idiotu mă surâde,

Dar cine este el ca el să se opună în rugă?

Văzu păscut de viață și moarte,

Mă îndrept spre viață fără patimi și aer.

Labirintul ce-l privesc în masca Idiotului,

Nu este el, ci doar un șir mare de rânduri.

Manipulez frica de aer,

Din ceață m-apun, printre noapte.

Ședeau pleoapele al toamnei gri râzând,

Pe spinare alergând în norii al nopții roșii de sânge călcând,

Prin pașii răsar sângele din trup,

Idiotu surâde spre morminte coborând.

Văd spinarea din ochii lui de ploaie,

Curgând încet arzând în foc și paie,

Râzând de moarte fără chip,

Mă uit în jur și astup cu stupoare,

Că eu sunt el, și brațele mele goale,

Sunt Idiotu din umbra peșteri negre de fum,

În fumegând visele arzând.

Mă uit și realizez că această viață,

Este a mea, iar din dată ce mă pierd spre moarte,

Rămân fără frică, și chip cioplit spre frunzele ce copacul lumini răsare. 

Într-o colibă mică, sub cerul plumburiu,

Se naște o iubire ce crește ca un râu,

E simplă, dar adâncă, fierbinte-n orice ceas,

O mamă-și dă tot sufletul, deși nu are glas.

Când pâinea-i doar o umbră pe masa de pământ,

Iar nopțile-s mai reci decât un aspru vânt,

Ea țese mângâiere din palmele trudite

Și-ți spune povești blânde, de stele răsărite.

Cu haina-i peticită îți șterge lacrimi grele,

Și face din nimic minuni sub clar de stele.

Un singur lucru are — iubirea ei nestinsă,

Un foc ce nu se stinge, chiar dacă-i suferință.

Pe pat de paie aspre, te-nvelește-n sărutări,

Și ochii ei ți-s ceruri, ferestre spre visări.

Ea știe să transforme amarul în lumini,

Și-n zâmbetul ei cald găsești toți anii plini.

În sărăcie cruntă, o mamă-i un palat,

Cu ziduri de iubire ce nu cad niciodat’.

Și oricât te-ai zbate prin lume-n depărtare,

Tot la ea te-ntorci, căci doar acolo-i soare.

Căci mama, fără vorbe, te-nvață ce-nseamnă

Să ai un suflet nobil, chiar și-n lipsuri grele, calmă.

E cea mai mare avere pe care ai putea-o ști:

Iubirea ei curată, ce nu va împuțina zi.

Când mă uit în ochii ei...

Văd o putere rară,

O durere amară,

Ceva, aparte, doar ca la o mamă. 

Când mă uit în ochii ei,

Îi văd sufletul, şi-l cunosc.

Când mă uit în ochii ei,

Familiar îmi este,

Acel om, care, pare dintr-o poveste.

Când mă uit în ochii ei,

Fără să ştiu finalul ei...în a mea poveste,

Când mă uit în ochii ei,

Îmi închipui ce amară veste,

Când mă uit în ochii ei, 

Văd că timpul trece,

Ușor poate să mă-nece..

Fără să plece.

Când mă uit în ochii ei,

Văd o putere rară,

Mi-a dăruit-o să trec...

Prin astă noastră viață.

Te iubesc nespus de mult, mamă! 

Eşti ghidul meu moral şi spiritual în această viață, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tine şi îmi doresc să te țină lângă noi mereu. ❤️

Mamă, suflă-mi pe suflet cum îmi suflai pe genunchi când mă durea,

Împarte-mi drumurile, în bune și rele, cum părul, când mă pieptănai, mâinile tale mi-l împărțea.

Ia-mi durerea de pe inimă cum mi-o luai când fruntea-mi sărutai...

Mamă, liniștește-mi cu vocea ta lină, gândurile rele, vocea cu care când eram mică povești îmi spunea.

Știu mama ca nu te ascult,

Și poate ți am pus pe inima scut.

Ca doare când te insult,

Dar sper sa ma crezi pe cuvânt.

Când spun ca te iubesc,

Și datorie tie azi trăiesc.

Și datorie tie eu trec,

Prin zilele astea reci.

Cu toate astea mămica mea,

Imi cer iertare in fata ta.

Când sunt obraznica și te ranesc,

Dar sper ca știi cât de mult te iubesc.

Ne mai certam uneori,

Dar viața nu e doar cu flori.

O sa trecem peste ploi.

Si de astea zilele de joi.

Ești unica in viața mea,

Ești lumina in noaptea mea,

Si ești raza mea  de vara,

Când vine iar asta toamna.

În palmele tale a crescut liniștea mea,

ca o lumină păstrată pentru zile grele.

Tu ai știut mereu

să faci din tăceri adăpost

și din durere… stele.

Când lumea părea prea mare pentru mine,

tu o micșorai

cu un singur „va fi bine”.

Și, fără să ceri nimic,

mi-ai dăruit totul:

Coordonare, iubire, răbdare 

Și-n fiecare pas pe care îl fac,

găsesc urmele tale tăcute,

lecții lăsate în gesturi mărunte,

în griji nerostite, dar știute.

Dacă aș putea strânge într-un vers

tot ce înseamnă „acasă”,

n-ar fi de ajuns.

Pentru că acasă nu e un loc

acasă ești tu.

Se stinge cerul, dar rămâi lumină,

În pașii mei, o mână nevăzută,

Tu, mama, veșnică rădăcină,

Cu voce caldă, blândă și tăcută.

Te-ai dus în zori, când stelele vegheau,

Dar numele tău curge ca o rugă.

Anna — și florile șoptesc când plouă,

Și-n vântul serii, când inima îți strigă.

Mi-ai pus în palme dragoste curată,

Cu ochii tăi mi-ai învățat seninul,

Și deși dorul îmi apasă piatra,

Îți simt iubirea cum îmi ține spinul.

Mamă, nu plâng — te scriu în poezie,

În fiecare vers ești lângă mine,

Când lumea cade, tu-mi rămâi tărie,

O rugă vie-n sângele din vine.

Așa învăț că dragostea de mamă

Nu moare, nu se pierde printre ani

E cerul ce mă cheamă pe a mea ramă,

E zâmbetul păstrat printre oameni.

Și tuturor ce-și uită rădăcina,

Le spun: iubiți, că timpul nu așteaptă.

O mamă e o viață, nu doar vina

Că uneori tăcem cu inima prea dreaptă.

Iar tu, mama, tu, Anna,

Rămâi cu mine-n vis, în rugă, în zare

O flacără ce nu o stinge toamna,

O mângâiere fără de hotare.

Poezia este dedicată mamei mele, Anna Guțu, decedată în primăvara anului 2010, la doar 49 de ani. Dumnezeu să o odihnească în pace!