Ceasul vostru

Trusa mea de natură

Vreau asfințituri de iulie

peste casa mea de mai,

să stau la umbra terasei mele,

vorbind cu natura:

pomii să-mi știe numele—

să mă răsfăț prin menta din grădină

ce-mi usucă rănile tăioase,

și-amintirile merilor

să le culeg—

Sculptează razele-n terasă —

Pe-o ceașcă călduță:

De cafea ori de ceai;

Nu mai am nevoie de nimic.

                          Feuilles froides

              Ceașca de cafea se lasă rece,

              tăcerea curge printre colțuri.

              Norii cad blând peste ea,

              ca niște fulgi în trecere.

              Pe fereastră, îmi răsare tabloul,

              dulce ca o vanilie de primăvară,

              iar timpul, tăcut,

              Îmi ascunde cearcănele în el.

              Tandre frunze… cresc pe sub piele

              De ce nu pot opri clipa când clipesc?

              De ce lumina rămâne doar un coșciug rece?

              Dorm… dorm frunzele tăcute,

              prefăcute în ceară,

              purtând amintiri de primăvară

              pe care nu le mai pot schimba.

              O amintire de ieri,

              și aerul petrecut cu ea

              nu poate schimba liniștea de mâine.

              Am vrut să ating umbra din ea.

              Poate nu e timpul.

              Sau poate sunt doar un trecător, nu călător

              al amintirilor stinse

              ce încă mai respiră în aerul de primăvară,

              șoptind întrebări pe care doar tăcerea le știe

              și răspunsuri pe care doar vântul le poartă,

              trăgând vise de toamnă,

              uitate printre rafturile primăverii.

Pe coastă trece mândra-n zori,

Cu pași de scai și fiori,

Și-i curg cosițele-n ninsori

Pe umăr mlădios.

Și când o vede boierul sus,

Pe calul lui cu șeauă-n pus,

I se frânge sufletul nespus-

De drag i se face ros.

Ea, simplă, cu șorțul legat,

Cu ochiul cald, dar tulburat

Abia-l privește rușinat-

Și-i fugi gândul în vale.

El, bogat ca-un împărat,

Cu grajduri pline și palat,

De-ar fi putut, s-ar fi lăsat pe-un spic de grâu purtat doar să-i sărute onoarea.

Dar satul râde:  „Nu se poate!

Ea-i fiică de oameni cu gloate,

El poartă inel cu pietre mari, toate –

Nu-i pentru mâna ei!”

Și când se strâng vecinii-n prag,

Și bârfesc iar cu foc pribeag,

Boierul tace, dar îi-i drag

Mândruța dintre văi.

La fântână, când se oprea,

În palme apa-i tremura,

Căci simțea ochii lui cum stau

Pe chipul ei cel blând.

Și de se-ntâmpla să nu-l zărească,

Inima îi tot creștea să plesnească,

Că dragostea nu se citește

Doar în port și-n rând.

El vine-n sat cu flori în mâni,

Mari ca domnițele din scâni,

Și spune: „Fată, dacă rămâi,

Îți dau și cer, și mare!”

Ea râde lin: „Boierule…

Ce-mi trebuie mie aur, fele?

Mai scump e omul în durere,

Decât palatul mare.”

Dar el o vrea, și-o vrea curat,

Nu pentru faimă, nu pentru sat,

Ci că-n privirea ei de fat’

Găsise împăcarea.

Și spune lumii: „Mi-e iubită!

De cine-i gura veninoasă, rănită,

Să știe: tot ce-i omenit

Nu stinge-n noi chemarea!”

Și ea-l privește: „De-i să fii

Cu mine-n drum și-n nebunii,

Rămâi, boierule, să știi,

Că drag nu-i de vândut.”

El lasă rangul la pământ,

Și-și pune chipul la cuvânt:

„Cu tine m-a bătut un vânt

Ce n-am mai cunoscut!”

Și satul, mirat, nu mai zice,

Căci dragostea nu stă în spice,

Nici în averi, nici în potrice,

Ci-n doi ce se adună.

Iar mândra fată, cu suflet plin,

A prins în brațe destinul lin,

Și boierul – rupt de lume, din

Mândrie mai bătrână.

Pe-o punte de cărare,

Răsare-n zor un aer fum,

O stâncă bogată de pomi.

Prin râul lin, curge-n cet și ușor apa.

Pe marginea poteci unde-i totu’ ca-n fior.

Pe-o cărare abruptă,

Cad ușor mii de flori,

De frunze ruginite ce cresc și nasc orori.

Potecă adormită uitată de soare,

De furtuna ce-o străpunge cu lacrimile fiare.

Frunze verzi dense, printre pomi

se adună, se ascund printre crengi lăsate,

De vânt și furtună.

Din trup de apă,

Pietre grele ușor mă străpung,

Pe ale ei veacuri doruri,

Veștminte de soare, cad ușor din nori.

Din meleaguri străbătute,

Scriu ușor din apă,

Văzând biruința norilor și nașterea plopilor.

Risipind aer uscat pe nările mele,

Vâlvele de ani, se-adună pe spinarea mea seacă de moarte.

Scriu pe-o piatră de moale,

“M am nascut ca cei de rand, dar pe final am călcat strâmb”.

Liniște densă, crudă de onoare,

Îmi alină dorul și cântecul de ploaie.

Descântând partea mea cea neagră,

Cobor încet, ușor.. ca o pană căzând din zori.

Cobor spre cărarea mea de oștire,

Cu brațele amorțite de pământ și tăvălite.

Tei de vai, strigând spre mine

“Eu nu trăiesc, dar ai un suflet, și nu trebuie să te ferești”.

Privind în gol, privind spre lună,

Citesc tristețea ce rana mi-o sfărâmă,

Păzesc pacea din cer ce cade ușor pe trupu meu în gol.

Un cavou de pământ mă umple de bătăi în piept,

Fiind singur crezând că e doar al meu psihic,

Dar mă strigă lin și dulce

“Nu pleca, mai rămâi, cu voia ta dulce”.

Pasărea mea poieniță,

Doar spre tine vin cu dor,

Cu aripi rupte, prinse-n seară,

Într-un foc ce arde-n zbor.

Încotro s-o mai apuc,

Când lumea arde-n vale?

Tu să-mi dai o sărutare,

Un trandafir pierdut de mult.

Și-n pământ să ard,

Cum lumina se stinge-n noapte,

Să-ți aduc un vânt tăcut

Să vezi ce-nseamnă singurătate.

Încotro s-o mai apuc?

C-am pierdut lumina…

Noaptea s-a dus de mult,

Cum și tu te-ai dus, Cătălina.

La fereastră stau domol,

Privind spre libertate,

Închis într-o cușcă mică,

Murind în toiul de noapte.

Voi privi pe geam la apus,

Cu o mână pe bere și cu cealaltă la joint.

Voi privi spre moarte în timp,

Prin ceasuri de veci în cenușă.

Voi privi pe cei rămași,

Să îi iau cu mine ca pe urmași.

Voi privi spre cer de lacrimi,

În ploaie de tristețe.

Voi privi mormântul meu,

Ca pe un pat de lemn.

Voi privi oamenii bucuroși,

Și îi voi ruga să mă învețe să fiu și eu nepăsător.

Voi privi în amurg de toamnă,

Ceara gri de nopți albi.

Voi privi ceasuri de noapte,

Cum se scurg pe ale mele coate.

Voi privi prin fantezie,

O noapte de bucurie.

Voi privi prin vise,

Vise cu acea fată.

Voi privi moartea ca pe un om,

Prieten ce vrea să mă arunce în gol.

Voi privi lumânări de altar,

Aprinse în omagiu meu.

No man should live in fear or in disguised aliases 

For God created mankind in perfection, but we became of human nature.

It is us, men, who started fear, and made decisions on a whim 

We ruin Paradise each day, and make decisions hard to pay;

We put a price to everything, and label everyone with spit;

We bit the fruit to know the pain and hate and blame... sorrow and shame...

God doesn't watch our foolish play and wonders how to save our day

He gave us all there is and more... he didn't keep us in control

I wonder who did spoil it all?

There's magic within every soul

As there is poison to the core...

Gânduri vin fără oprire,

Dă în mine nostalgia

Acum esti o amintire,

Care naște poezia.

Fugi şi umbli alandala,

Nu mai ești cine erai,

Acum vine iar zicala

,Fă rai din ce ai."

Pentru lecţii învăţate,

Pretul a fost nesimtit,

Lovituri nenumărate,

Care nu s-au mai oprit.

Nimeni nu imi stie viața,

Câte zile negre-am strâns

Cum mi-s ochii dimineata,

Sau aseară cât am plâns.

Cât m-a consumat iubirea,

De m-a transformat îin piatră,

Noroc că e oarbă lumea

Și mă vede... minunată.

Mă învelesc cu pătura nimicniciei mele
Și-adorm cu gândul dus la nemurire,
Mă plimb hai-hui, un Nu prin Univers,
Cu tolba mea de lacrimi și c-un vers.

Strecor din ușa galaxiei moarte
Un maldăr de caiete, gros,
Sunt toate gândurile mele,
Notate cu un scris frumos.

Un gram de om pentru eternitate,
Un mic caiet de poezii,
Las pentru omenirea toată
Un vis de om pentru cei vii.

Parcă sosește ,, rana rea și dureroasă ,,

Peste sexiștii: păcătos și păcătoasă,

Rană prezisă în ,,  Destăinuirea ,, Cartei

Care e veche ca și ascuțișul Moartei ...

Și peste orice om duminicar (!) din lume,

Ca la potopul care-a înghițit în spume !

Conform menunei de la ziarul ,, Timișoara ,, :

,,Copiii toți de-atunci salvați sunt ,, spus-a Fiul

Ce fost-a arătându-se ca hologramă.

Să nu-i aud masoneriei în cioc : piul !

Și fi-vor mântuiți și sodomiți și gomoriți 

Și monștrii și uriașii care-s rarisim pomeniți.