Nu mai plânge maică dragă

Sub cadavru meu,

Nu este loc de altu’

Sub cadavru meu,

Vreau sa-mi fie pacea pe meleaguri..

Să-mi repet rugăciune-n piept,

Să cânte aromat, mireasma dintre tei cei nedrepți.

Să urce scările, să coboare munți..

Să fie pace peste tot, și peste muchii.

Să fierb de nerăbdare.. să te-ntâlnesc o dată,

Să-ți pot să cânt, poezia recitată.

Plimb în gol, plimb pe stradă,

Plimb fără pic de sens,

Dar tu.. tot o dată, să vii să îți spun cât te iubesc.

Să te plimb la piept, la trup și gând,

La ceru cel alb, pe care nu pot să ți-l arăt..

Să-ți curgă lacrimi din piele de sânge,

Pe petalele ce le numești tu buze,

Să fiu păzitor ție,

Iar tu.. să îmi dăruiești mie.. doar iubire.

Stele pictate-n culori,

Luminează ceru, iar tu.. mă vezi printre nori,

Sunt acolo dar voi veni aici.. în curând tot paradisul nostru va fii închis.

Răni rătăcite am eu,

Tu le vindeci mereu cu inima,

Cu trupu’.

Sunt la pământ la final,

Tu mă ridici în speranță,

Te-aștept să vii cu mine,

Să te-ngropi în iubire,

Să-ți dau viața pe a ta, să te strâng la piept strâns de un dar.

Crudă-mi viața, departe de ea,

Cavaler frânt pe frontu’ inamic.

Cavou îmi recitește.. ușor în gol,

“Vei veni spre mine, iar eu te voi primi, cu brațele deschise, oricând vei dori”.

Rătăcesc de ceva timp păduri,

Căutând ceas, și adevăr,

Dar răsună încet în gol cavoul

“Timpu’ mi-a rămas doar mie, te-a părăsit și ma ridicat din tine, vino spre mine”

Da mă-ntorc spre iubirea mea de stea, să îi spun amăgit despre cavou.

Înțeleaptă fii tu soarta mea,

Cavou m-a călăuzit în iad, în speranța fără sfârșit.

“Ruginiră buchete, și străbate munți în ghete, voi fii aici, voi fii acolo, voi ști tot, ca un cronos”

Vântul s-a oprit în prag,
cu hainele ude de ceață.
Îl privesc, tace, dar ochii lui
văd greșit amintirile mele.

Pe masă, ceaiul tace, rece,
iar timpul din pupile se înverzește
în acest anotimp uscat.
Minutele curg ca nisipul,
orele greșesc ziua,
iar soarele mă ridică din nori.

Întunericul îmi aduce la fereastră
zâmbetul pierdut într-o noapte,
când umbra îmi juca feste,
iar cerul mi-a lăsat trecutul în gol.

Ochii negri ai albastrului stelelor
îmi trezesc fiori de vanilie din trandafiri.
Luna mă acoperă cu un strat
de dulceață topită
pe șira spinării mele.

Pe-o punte de cărare,

Răsare-n zor un aer fum,

O stâncă bogată de pomi.

Prin râul lin, curge-n cet și ușor apa.

Pe marginea poteci unde-i totu’ ca-n fior.

Pe-o cărare abruptă,

Cad ușor mii de flori,

De frunze ruginite ce cresc și nasc orori.

Potecă adormită uitată de soare,

De furtuna ce-o străpunge cu lacrimile fiare.

Frunze verzi dense, printre pomi

se adună, se ascund printre crengi lăsate,

De vânt și furtună.

Din trup de apă,

Pietre grele ușor mă străpung,

Pe ale ei veacuri doruri,

Veștminte de soare, cad ușor din nori.

Din meleaguri străbătute,

Scriu ușor din apă,

Văzând biruința norilor și nașterea plopilor.

Risipind aer uscat pe nările mele,

Vâlvele de ani, se-adună pe spinarea mea seacă de moarte.

Scriu pe-o piatră de moale,

“M am nascut ca cei de rand, dar pe final am călcat strâmb”.

Liniște densă, crudă de onoare,

Îmi alină dorul și cântecul de ploaie.

Descântând partea mea cea neagră,

Cobor încet, ușor.. ca o pană căzând din zori.

Cobor spre cărarea mea de oștire,

Cu brațele amorțite de pământ și tăvălite.

Tei de vai, strigând spre mine

“Eu nu trăiesc, dar ai un suflet, și nu trebuie să te ferești”.

Privind în gol, privind spre lună,

Citesc tristețea ce rana mi-o sfărâmă,

Păzesc pacea din cer ce cade ușor pe trupu meu în gol.

Un cavou de pământ mă umple de bătăi în piept,

Fiind singur crezând că e doar al meu psihic,

Dar mă strigă lin și dulce

“Nu pleca, mai rămâi, cu voia ta dulce”.

Pe-o râpă ruptă ca din ceară,

Din albele pânze cu un strop de apă,

Stau și scriu singur, pustiu.

Din raze albastre strălucite din miez de răsare,

Luna îmi cântă o doină liniștită pe cărare.

Din munți, din cer,

Din lacrimi ciopârțite,

Aud glasul lin și dulce unui pom de frunze.

Tăcerea îmi surâde văzând ecoul larg,

Plimbându-mi trupu’ din est spre lac,

Uitând probleme, păcate cauzate.

Îmi așez corpul stând relaxat pe spate,

Privind spre stele, spre razele mele

Ce îmi mai dau putere… și care mă hrănesc.

Hrănit de veacuri multe-n meleaguri,

O lumină albă îmi izbește ochii,

Frumoasă ca dintr-o iesle fermecătoare.

Aud cavoul cântând lin spre mine,

Cu vocea lui caldă ce sufletul îmi deschide.

Mă îndrept ușor spre el cu neputință

De a lua în alte leacuri.

„Cavou răstignit ce străpunge apusul,

Ce te așteaptă pe aici?”

Cu vocea lui caldă răspunde:

„Timpul mi-a răspuns să te caut,

Mult nu mai ești, dar dacă timpul este mie măreț,

Eu nu pot să îl cert.”

Aplecând ușor capul,

Mă uit spre pământ și cer,

Ca orice va veni spre mine,

Eu să nu-l primesc, ci să-l cert.

Iar pe cavou să-mi scrie măreț,

Uitând spre cer:

„Soarta mi-a fost și-mi va fi,

Eu nu sunt aici, sunt tot acolo.”

Iar pe capul meu frânt,

Colindând apusul,

Să răsară ca din ochi de șarpe

O umbră amenințătoare,

„Privind spre gol… privind spre cer…”

Îndepărtându-mi corpul de cavou,

Întorcându-mă spre câmpul lin de la lac,

Așezând din nou ușor trupu’

Ca o pană căzând pe uscat.

Gândurile mă apăsă ușor… ușor,

Gândind oare cum o să mor?

„Dacă timpul e trecător,

Măcar eu să nu fiu nemuritor,

Toți și toate murim,

Până când timpul se va trezi,

Iar noi… vom reveni…”

Vescal clătind-mi gura cu lacrimi,

Sânge curgând spre ale mele patimi,

„Iar vi?… iar acolo?…

Iar începe să îmi cânte o vioară la tâmplă?…”

Răscolind iarba deasă,

Aud pașii mei cei care cad ușor prin viață,

Urmez urmele mele străpunse de soare.

Iar spre cavoul meu, soarele nu răsare,

Se atinge o lumină slabă la ochii vizor,

Viziunea îmi cântă un cântec de dor,

De prăpastie să mă arunce

În groapa mea ce noaptea o seduce…

Vizitez câmpii largi spre munte,

Unde moartea îmi surâde…

Viața ți-o faci cu mâna ta,

Dar mâna mea este tăiată de timp…

Răspunzând vizitor spre el.

Cântă-mi patimile mele,

De floare de surâde,

De iubire să te ferești.

De oștire-n noapte,

Gândesc spre apusul meu răsare,

Versatil de gânduri amare.

O cârciumă de sat. Două mese goale, o lampă care pâlpâie și un câine care doarme sub sobă.

Pe masă  o sticlă de vin, două pahare și un aer de prostie adunată.

Nelu (Primar): Mă, Elias… tu ai auzit ce se aude prin sat?

Elias: Ce se aude, dom’ primar?

Nelu (Primar): Se aude că… a murit Mira.

Elias: Care Mira, dom’ primar? Aia care stă lângă Mitrache?

Nelu (Primar): Nu, mă! Aia… vecina ta!

Elias: Cum, dom’ primar, că ieri am… alaltăieri am văzut-o… sau?

Nelu (Primar): Păi vezi ce prost ești?

Elias: Oi fi io prost, da’ măcar n-am trei clase ca alții.

Nelu (Primar): Păi vezi, de-aia sunt eu primar.

Elias: Observ!

(Pauză. Beau amândoi din vin.)

Nelu (Primar): Observi, dar nu pricepi. Asta-i problema omului simplu.

Elias: A mea sau a matale?

Nelu (Primar): A tuturor, dar mai mult a ta.

Elias: Ehee… dacă eram eu primar, mergea satul altfel!

Nelu (Primar): Da, pe câmp direct.

(Pauză. Beau din nou.)

Elias: Și cum ziceai… Mira a murit?

Nelu (Primar): Da, da, sigur! Am informație de la sursă sigură.

Elias: Cine ți-a zis?

Nelu (Primar): Ionel.

Elias: Ionel ăla care n-are dinți?

Nelu (Primar): Da.

Elias: Păi el n-are nici memorie, dom’ primar!

Nelu (Primar): Lasă, că omul, chiar fără dinți, tot poate spune adevărul!

Elias: Poate, da’ greu de înțeles când îl zice.

(Râd amândoi. Toarnă vin.)

Nelu (Primar): Eu zic s-o pomenim.

Elias: Dar dacă nu e moartă?

Nelu (Primar): Atunci o pomenim preventiv!

(Ciocnesc paharele.)

Elias: Să-i fie țărâna ușoară, dacă e.

Nelu (Primar): Amin. Și dacă nu e, să-i fie viața grea, că ne-a speriat!

(Se deschide ușa cârciumii. Intră Mira, udă, cu o plasă în mână.)

Mira: Să trăiți, băieți! Mai e loc la masă?

(Amândoi rămân cu paharele în aer. Elias se face alb la față.)

Elias: Dom’ primar… ori am băut prea mult, ori a înviat mortu’!

Nelu (Primar): Taci, prostule! Stai să mai beau un pahar să-mi revin, visez!

Mira: Ce-i cu voi, de vă uitați ca la sectorul 9?

Nelu (Primar): Mira… tu ești vie?!

Mira: Da, din câte știu, încă respir.

Elias: Doamne, mare ți-e grădina! Da’ cine a murit, dacă tu ești vie?

Nelu (Primar): Asta voiam și eu să zic! Noi am făcut deja pomenirea preventivă!

Mira: Ce?! M-ați pomenit?!

Elias: Cu tot respectul! N-am vrut să mori, dar ne-a zis Ionel!

Mira: Ionel?! Păi Ionel e mort de beat!

Nelu (Primar): Vezi, mă, Elias? Asta zic și eu, omul beat spune adevărul curat!

Mira: Curat-murdar adevăr, dom’ primar!

Elias: Ei, măcar să bem de bucurie că n-ai murit!

Nelu (Primar): Corect. Dublu motiv de viață: una a ta, alta a noastră!

(Toți râd. Cârciumarul intră din spate, ștergând un pahar.)

Cârciumarul: Ce e atâta gălăgie?

Nelu (Primar): Sărbătorim o moartă vie!

Cârciumarul: A, deci tot alegeri se pregătesc…

(Toți stau mut. Mira ridică paharul.)

Mira: Hai noroc, că morții n-au timp de proști, doar ăștia vii au!

Dimineața s-a sprijinit de fereastră,

ca o pasăre care nu mai știe încotro,

O las să intre, e frig afară.

Aerul miroase a bucurie,

Și lumina își caută loc să intre.

Mă așez vorbind cu ea,

Nici nu știu cum a trecut…

Timpul a alunecat,

ca un văzduh plăpând.

Mi-e dor de ea,

Dar nu pot trăi până mâine,

Mă simt zdrobit, plin de durere.

Mă uit în gol,

Nu o mai văd,

De ce a plecat? De ce a dispărut?

A rămas doar un ecou,

Un glas ce răsună încet și ușor.

Dragostea de mama

de рragul рarintesc,

iti zic a mia oara 

cat de mult eu te iubesc

Azi de ziua ta,

Iubirea ți-o aștern pe foaie,

Pentru că, iubirea ta mama,

Nici în vise nu-i mai mare!

Roșie ca trandafirul,

Puternică ca vârtejul,

Veșnică-i puterea ei,

Răsarită dintr-un tei,

De dragoste de mamă!

Sa fi copil sa ai o mama

Este un dar ,ai o comoara 

Sa cresti cu mama langa tine

Ai dragoste,multa iubire

Necaz si griji le lasam balta

E mama noastra ce le poarta

Si dea-m cazut, ne-am ridicat

Venim la mama,ne da sfat

Ne vede-n geam

Ne-a steapta-n poarta

Se-urneste greu,tremura toata

Zambeste usor in coltul fetii

Ca-i vin copii si nepotii

Lacrimi i-cad de bucurie

Ne ia in brate ne mangaie

Cad in genuchi si-o iau de mana

E mama noastra eroina 

Când Iisus a fost pe cruce răstignit Mama lui a plâns cu lacrimi de durere. Nu pentru că fiul ei a murit, Dar pentru păcatele noastre grele. Când Iisus la cer s-a înălţat Ea a plâns cu lacrimi de bucurie. Nu pentru că fiul ei din morţi a înviat, Dar pentru a noastră veselie. Şi cât a mai trăit ea pe pământ A fost de Dumnezeu binecuvântată, Să fie un om fericit! Şi să nu plângă niciodată. poezie de Vladimir Potlog

Din prima zi cînd te-am văzut
Îţi zic sincer ,mi-ai plăcut!
Am ştiut că :te iubesc,
N-am mai încetat să te privesc..
De atuncea pîn'acum
Avem noi acelaşi drum.
Rîd şi plîng cu tine-n gînd-
Eşti cea mai scumpă pe pămînt..
Te iubesc din suflet "MAMĂ"
Eşti cea mai scumpă fără seamă!

Floarea vieții se duce

În ea stau până m-oi duce.

Floare mi-a dat o lovire,

De m-a fermecat dintr-o privire.

De mic, doar cu ea stăteam,

Mereu în ea mă dojeneam.

Toată tristețea se duce undeva,

De nu mai auzeam de nimeni altcineva.

Dar a trecut prea repede timpul,

De-a început să se ofilească și restul.

Ușor, ușor, ușor de tot murea —

Tare dor mi-e de floarea mea.