Printre mănunchi pribegi

C-un cojoc de soare

— Șede muma în prispă; —

rugându-se la icoane.

Se zbuciumă răzvrătit timpul

Pe sub cetini ce-l zvântă;

Și pe plaiuri se avântă

Albi miei cărunți în tâmplă.

Prin desagi călare-i cărarea

Printre porțile de brumă

Unde vântul se așterne

C-un moșneag pierdut prin turmă;

Sub cenușa mea de ceară,

Din albi de pleoape castele în veac o să apară.

Trupul meu blând din mormânt se-n toarce, urând tot din tot și toate,

Căci într-un veac.. în adânc au vrut să mă îngroape.

Din lumânări păcătoase încercând să mă adoarmă, pământul mă înțelege și din altar mă cheamă.

Spre fiecare colț de ceară ce cade ușor în țărână, îmi dezgroapă sufletul venind din nou mă cheamă, blestemând pe toți din veac ce au vrut răul meu, vin spre ei cu tăceri de zmeurei.

Fiecare prunc crescut, le vor moșteni vina, cu sânge țesut ce vor căpăta lumina.

Cu umbre de ceasuri le vor crește vina,

Pașii lor vor urma pașii morții ai mei,

Spre mormânt să-i ducă, să se-îngroape în frică.

Iubirea n-or mai sta în calea lor,

Vor cosi greșelile rele făcute,

Și când vor iubi, dragostea li se va rupe în palmă, iar singurătatea le vor purta pică.

Vin eu vin spre voi blesteme,

Să vă port după mine în vene.

Să-mi port lumânarea curată de lacrimi,

Să plouă în întuneric, în glasul de patimi.

Pe coastă trece mândra-n zori,

Cu pași de scai și fiori,

Și-i curg cosițele-n ninsori

Pe umăr mlădios.

Și când o vede boierul sus,

Pe calul lui cu șeauă-n pus,

I se frânge sufletul nespus-

De drag i se face ros.

Ea, simplă, cu șorțul legat,

Cu ochiul cald, dar tulburat

Abia-l privește rușinat-

Și-i fugi gândul în vale.

El, bogat ca-un împărat,

Cu grajduri pline și palat,

De-ar fi putut, s-ar fi lăsat pe-un spic de grâu purtat doar să-i sărute onoarea.

Dar satul râde:  „Nu se poate!

Ea-i fiică de oameni cu gloate,

El poartă inel cu pietre mari, toate –

Nu-i pentru mâna ei!”

Și când se strâng vecinii-n prag,

Și bârfesc iar cu foc pribeag,

Boierul tace, dar îi-i drag

Mândruța dintre văi.

La fântână, când se oprea,

În palme apa-i tremura,

Căci simțea ochii lui cum stau

Pe chipul ei cel blând.

Și de se-ntâmpla să nu-l zărească,

Inima îi tot creștea să plesnească,

Că dragostea nu se citește

Doar în port și-n rând.

El vine-n sat cu flori în mâni,

Mari ca domnițele din scâni,

Și spune: „Fată, dacă rămâi,

Îți dau și cer, și mare!”

Ea râde lin: „Boierule…

Ce-mi trebuie mie aur, fele?

Mai scump e omul în durere,

Decât palatul mare.”

Dar el o vrea, și-o vrea curat,

Nu pentru faimă, nu pentru sat,

Ci că-n privirea ei de fat’

Găsise împăcarea.

Și spune lumii: „Mi-e iubită!

De cine-i gura veninoasă, rănită,

Să știe: tot ce-i omenit

Nu stinge-n noi chemarea!”

Și ea-l privește: „De-i să fii

Cu mine-n drum și-n nebunii,

Rămâi, boierule, să știi,

Că drag nu-i de vândut.”

El lasă rangul la pământ,

Și-și pune chipul la cuvânt:

„Cu tine m-a bătut un vânt

Ce n-am mai cunoscut!”

Și satul, mirat, nu mai zice,

Căci dragostea nu stă în spice,

Nici în averi, nici în potrice,

Ci-n doi ce se adună.

Iar mândra fată, cu suflet plin,

A prins în brațe destinul lin,

Și boierul – rupt de lume, din

Mândrie mai bătrână.

Troian cârmaci,

Crezu că viața-i piatră,

Românu’ nu-i trupeț,

Nici roi de apă.

Hâd să stea pe mal de apă,

Și nici brâu, și nici dușman,

Nu-i ca hatâr,

Trăit în obște.

Și nici rânduri de alee,

Nu cârti trece iară,

Căci ei înnebunii,

Și în jurul lor se transformase

Teamă.

Iar din iar croi de rai,

Și se osândă în prisos,

Cum călău zicând răutăcios,

Că nici din viață nu-i viață,

Și nici anii de speranță,

Nu-i ca banii fără viață.

Și nici rude din rude de oștire,

De ostași purtați de plumb,

Amărât călcat trecând.

Și zavistie de leat,

Și boierii ce calcă

Lumea spunând că-i har,

Român trăind greu de leac,

și plecă în lume să-și găsească veac.

                          Feuilles froides

              Ceașca de cafea se lasă rece,

              tăcerea curge printre colțuri.

              Norii cad blând peste ea,

              ca niște fulgi în trecere.

              Pe fereastră, îmi răsare tabloul,

              dulce ca o vanilie de primăvară,

              iar timpul, tăcut,

              Îmi ascunde cearcănele în el.

              Tandre frunze… cresc pe sub piele

              De ce nu pot opri clipa când clipesc?

              De ce lumina rămâne doar un coșciug rece?

              Dorm… dorm frunzele tăcute,

              prefăcute în ceară,

              purtând amintiri de primăvară

              pe care nu le mai pot schimba.

              O amintire de ieri,

              și aerul petrecut cu ea

              nu poate schimba liniștea de mâine.

              Am vrut să ating umbra din ea.

              Poate nu e timpul.

              Sau poate sunt doar un trecător, nu călător

              al amintirilor stinse

              ce încă mai respiră în aerul de primăvară,

              șoptind întrebări pe care doar tăcerea le știe

              și răspunsuri pe care doar vântul le poartă,

              trăgând vise de toamnă,

              uitate printre rafturile primăverii.

Vom cuprinde munți și ape,

Tu ai vrut așa,

Vom rămâne printre șoapte,

Căci doar asta ne liniștea..

Vom pleca diferit,

Eu pe veac.. tu cu altu’

Vom fii ca doi străini,

Eu prin nori, tu prin leacuri..

Vom săpa amintiri frumoase,

Doar că tu, le vei îneca..

Vom rămâne doi oameni,

Ce cândva.. ei se iubeau…

Vom învăța din greșeli,

Iar eu le voi asculta..

Vom zburda printre stele,

Dar tu vei fi, doar a ta..

Vom cunoaște lume nouă,

Dar eu voi fi lumea…

Vom rămâne printre șoapte,

Dar eu cu gându la moarte..

Vom călători prin vise,

Doar că tu prin ale mele..

Vom muri într-un sfârșit,

Doar că tu mă vei vizita..

Vom avea timpul,

Doar că timpu’ nu constă-n durere..

Vom vedea cum va fi,

Printre șoapte printre nori,

Printre rugăciuni uitate,

Printre lacrimi de flori..

Vom uita unu de altu,

Fără răbdare multă,

Cu oglinzi de arginti..

Îmi cântă ceasu.. tic tac..

Eu sunt mort.. iar tu ești vie,

Și prin străini ne vom abate..

Vom cânta la răsărit,

Dar tu vei privi spre cer..

Vom fi împreună când vin…

Tu să vii, să vin spre tine,

Să uit timpu’ ce l-ai purtat cu mine..

Vom ajunge la răscruce..

Printre garduri, printre grati..

Printre stele cele uitate,

Printre lacrimi din trup..

Vom avea sentimente,

Doar că curge din suflet,

Curge..curge.. încet pe obraji,

Curge lacrimi frământe..

Vom vedea vitorul,

Tu cu altul eu cu tine..

Vom străluci printre ecouri..

Printre șoapte adormite..

Printre strigăte de ajutor,

Printre durere răzbunată,

Printre morți și printre vii,

Tu să-mi vii la cavou cu altu’..

Vom recita împreună gânduri,

Gânduri bune.. gânduri rele..

Îți culeg un zâmbet,

să te mai pot vedea prin vise,

Prin răsăritul cel frumos,

Prin odaie de bucurie,

De prin nămeți și câmpi,

De prin zori de prin văi..

De prin soarta de eliberare pierdută..

Vom rămâne doi străini,

Pe veac și pe veci..

Tu să-mi vii să adormiți.

cu răsunul tău descântec.

Articolul 576 — Libertatea de exprimare

(1) Creștinul are dreptul să își exprime credința, opiniile și convingerile în mod pașnic.

(2) Nimeni nu trebuie împiedicat să vorbească despre credința creștină doar pentru faptul că aceasta este religioasă.

(3) Exercitarea libertății de exprimare trebuie să respecte drepturile și demnitatea celorlalți.

Articolul 577 — Mărturisirea publică a credinței

(1) Creștinii au dreptul să își mărturisească public credința.

(2) Mărturisirea poate fi realizată prin cuvânt, scris, artă, educație, muzică și alte forme pașnice.

(3) Nimeni nu poate fi obligat să accepte o credință prin constrângere.

Articolul 578 — Apărarea credinței prin cuvânt

(1) Creștinul poate răspunde criticilor aduse credinței sale.

(2) Apărarea credinței trebuie făcută prin argumente, respect și adevăr.

(3) Violența nu reprezintă o metodă legitimă de apărare a credinței.

Articolul 579 — Critica religiei

(1) Persoanele pot critica idei și doctrine religioase în limitele legii.

(2) Creștinii au dreptul să răspundă criticilor.

(3) Disputa religioasă trebuie să rămână, pe cât posibil, în domeniul ideilor și argumentelor.

Articolul 580 — Interzicerea amenințărilor

(1) Nimeni nu trebuie amenințat pentru credința sau opiniile sale.

(2) Amenințarea nu este un mijloc legitim de convingere.

(3) Conflictele trebuie soluționate prin dialog și mijloace legale.

Articolul 581 — Libertatea de întrunire

(1) Creștinii au dreptul să se întrunească pașnic.

(2) Comunitățile pot organiza întâlniri, conferințe, activități caritabile și evenimente religioase.

(3) Întrunirile trebuie să respecte legea.

Articolul 582 — Procesiunile religioase

(1) Comunitățile creștine pot organiza procesiuni religioase în condițiile legii.

(2) Participanții trebuie să respecte ordinea publică și drepturile celorlalți.

(3) Procesiunile trebuie să fie pașnice.

Articolul 583 — Libertatea presei creștine

(1) Creștinii au dreptul să creeze publicații religioase.

(2) Presa creștină poate prezenta învățături, opinii, studii și informații religioase.

(3) Publicațiile trebuie să respecte legea și drepturile persoanelor.

Articolul 584 — Cărțile creștine

(1) Creștinii au dreptul să scrie, publice și distribuie cărți religioase.

(2) Biblia și literatura creștină pot fi studiate și promovate în mod liber, în limitele legii.

(3) Nicio persoană nu trebuie obligată să citească o carte religioasă.

Articolul 585 — Bibliile

(1) Creștinii au dreptul să dețină și să citească Biblia.

(2) Comunitățile religioase pot organiza studii biblice.

(3) Studierea Bibliei trebuie încurajată ca activitate educativă și spirituală.

Articolul 586 — Educația religioasă

(1) Educația religioasă poate fi oferită potrivit tradiției creștine și cadrului legal.

(2) Pot fi studiate Biblia, istoria creștinismului, teologia și tradițiile creștine.

(3) Educația trebuie să respecte libertatea de conștiință.

Articolul 587 — Studiul Bibliei

(1) Creștinul are dreptul să studieze Scriptura.

(2) Studiul biblic trebuie să urmărească înțelegerea textului și aplicarea responsabilă a învățăturilor sale.

(3) Interpretările diferite trebuie discutate cu respect.

Articolul 588 — Cultura creștină

(1) Cultura creștină poate fi exprimată prin pictură, icoane, muzică, literatură, arhitectură și alte forme artistice.

(2) Comunitățile sunt încurajate să păstreze patrimoniul creștin.

(3) Cultura trebuie să promoveze demnitatea și frumusețea, nu ura.

Articolul 589 — Muzica religioasă

(1) Creștinii au dreptul să compună și să interpreteze muzică religioasă.

(2) Cântarea religioasă poate constitui o formă de rugăciune și educație.

(3) Comunitățile pot păstra propriile tradiții muzicale.

Articolul 590 — Arta religioasă

(1) Arta creștină poate reprezenta scene biblice, sfinți, simboluri și teme spirituale.

(2) Fiecare tradiție creștină își poate păstra stilul artistic propriu.

(3) Arta religioasă trebuie respectată în cadrul comunității care o folosește.

Articolul 591 — Patrimoniul creștin

(1) Bisericile istorice, manuscrisele, icoanele, obiectele liturgice și alte bunuri de patrimoniu trebuie protejate potrivit legii.

(2) Patrimoniul creștin reprezintă o parte importantă a istoriei comunităților creștine.

Articolul 592 — Internetul

(1) Creștinii au dreptul să folosească internetul pentru rugăciune, educație, predicare și comunicare.

(2) Comunitățile pot crea site-uri, platforme și canale religioase.

(3) Activitatea online trebuie să respecte drepturile celorlalți.

Articolul 593 — Combaterea urii online

(1) Creștinul nu trebuie să folosească internetul pentru amenințări sau incitarea la violență.

(2) Insultele repetate, hărțuirea și intimidarea online trebuie combătute.

(3) Credința trebuie mărturisită și în mediul digital cu responsabilitate.

Articolul 594 — Protecția copiilor pe internet

(1) Copiii trebuie protejați împotriva exploatării și abuzului online.

(2) Părinții, școlile și comunitățile religioase sunt încurajate să îi educe pe copii privind siguranța digitală.

(3) Materialele ilegale și exploatarea minorilor sunt condamnate.

Articolul 595 — Educația pentru pace

(1) Educația creștină trebuie să încurajeze pacea.

(2) Copiii și tinerii trebuie învățați să rezolve conflictele fără violență.

(3) Iertarea și responsabilitatea trebuie prezentate ca valori importante.

Articolul 596 — Educația pentru adevăr

(1) Creștinul este chemat să verifice informațiile înainte de a le răspândi.

(2) Minciunile și informațiile false nu trebuie răspândite intenționat.

(3) Educația trebuie să dezvolte discernământul.

Articolul 597 — Educația civică

(1) Creștinul este și membru al societății civile.

(2) Credința creștină nu îl scutește de respectarea legilor.

(3) Creștinii sunt încurajați să participe responsabil la viața societății.

Articolul 598 — Responsabilitatea față de comunitate

(1) Creștinul este chemat să contribuie la binele comunității.

(2) Ajutorarea aproapelui, voluntariatul și activitățile caritabile sunt încurajate.

(3) Comunitatea trebuie să îi sprijine pe cei vulnerabili.

Articolul 599 — Libertatea și responsabilitatea

(1) Libertatea nu înseamnă dreptul de a face rău altora.

(2) Fiecare libertate trebuie exercitată cu responsabilitate.

(3) Creștinul trebuie să își folosească libertatea pentru adevăr, bine și pace.

Articolul 600 — Marele principiu al libertății creștine

(1) Creștinul are libertatea de a crede, de a se ruga, de a vorbi, de a învăța și de a mărturisi Evanghelia.

(2) Această libertate trebuie exercitată fără violență, fără ură și fără încălcarea demnității celuilalt.

(3) Libertatea creștină trebuie unită cu adevărul, iubirea aproapelui, responsabilitatea și respectarea legii.

      Început de toamnă. Zilele au scăzut ,până au ajuns

egale cu nopțile. În natură sunt schimbări  majore. Prin 

parcuri și livezi, frunzele își schimbă culoarea; maronii, 

galbene, roșcate. Nici nu știu unde să-mi îndrept privirea.

      Ziua a fost liniștită și caldă, doar o adiere ușoară a 

vântului face ca frunzele copacilor să freamete vesele.

Spre seară mă hotărăsc să merg la cumpărături.În magazin 

lume puțină, rătăcește printre rafturi oproape de ora 

închiderii. Cu șacoșele încărcate ,mă îndrept spre mașina

parcată pe faleza Dunării. lume multă ieșită să ia o gură de aer

sau să facă mișcare.Mă opresc lângă balustradă .Tineri

gălăgioși cu rolele ocupă parțial trotuarul. Băncile sunt ocupate 

de familii cu copii mici în cărucioare. Mai rar trec iubitori de 

patrupezi în lesă, alții au și botnițe

      O muzică calmă mai răzbate din cele multe baruri de pe mal.

Bordurile sunt pline de mașinile parcate. Posesorii lor le-au 

părăsit pentru o vreme -sunt consumarori-

     Mă bucur că m-am oprit din drumul meu ,spre casă.Ma prins 

melancolia  anilor când asemeni  acestori  tineri, ne făceam 

planuri de viitor și ne făceam atâtea vise.

     Ceva mai încolo  o zăresc pe Ioan Munteanu, profesoară la 

aceiași școală cu mine. Mă vrde și ea și ne salutăm. Ne bucurăm 

de întânlire. 

       -Cum de te găsesc aici? Te-ai rătăcit? mă întreabă ea zâmbind.

      - M-am rătăcit și-mi  pare bine. Nici nu mai știu de când n-am 

mai trecut pe aici.

      - Spre deosebire de mine, care aproape în fiecare  seară ias cu fiica 

mea cea mică Ionela să facem puțină mișcare

     - Am fost la cumpărături în zonă și această atmosferă de toamnă m-a 

ademenit. 

      - Sunt zile frumoase, e păcat să nu profităm de ele.

      - Ionela ,  ce faci? Pari nerăbdătoare, te așteaptă gașca ta?

      -C um ai ghicit  tante Adela? uite-i acolo îmi fac semn că 

mă așteaptă. O las pe mama drept companioană și eu am plecat. 

La revedere!

      -Ioana, ce mai face Ileana n-am văzut-o de la nuntă. Am niște 

poze tare frumoase de la nuntă.De  fapt toată nunta a fost foarte 

reușită în frunte cu mirii și nașii

      -Totul pare a fi bine, insă nu am știut că Ileana este foarte 

geloasă.

      -Se spune că gelosia vine din iubire, așa o fi ?Sunt multe păreri.

     -Eu cred că aduce numai încurcături...ești gelos când ai motiv...

    -Florin, îi dă motive?

                                 va continua                         

,

O poveste pentru copii și oameni mari

Drumul m-a oprit în fața unei case ,modestă dar frumoasă prin albul și curățenia ei. Crizantemele, flori de toamnă încă mai sunt pe cărarea de la poartă, un nuc falnic  este  stâlp de gard și  adresă pentru casa unde locuiește ,,Bătrâna de la nuc,, .La fântână găleata e ridicată cu apa-i limpede.  În casă un bec abia luminează și focul în sobă încă nu arde deși în cameră e rece. Bătrâna croșetează  o mănușă, tare o mai dor oasele  și se roagă la Dumnezeu să o ajute să poată să meargă în orașul apropiat satului, să vândă trei perechi de mănuși  și două perechi de ciorapi. Dacă ar fi putut ar fi croșetat mai mult că, tare are nevoie de bani …Lemne nu prea are, dar  ar vrea mai întâi să roage pe vecinul Pavel să-i sape micuța  gradină să poată la primăvară să semene un pic de porumb pentru orătănii,  oleacă de fasole și semințe de flori…Prea mult nu poate croșeta, ochiul cu care mai vede nu o ajută, ochelarii nu i-a mai schimbat de ani de zile. Greu Doamne, greu.! spune bătrâna în singurătatea ei. A doua zi, încă nu se luminase, dar Bătrâna de la nuc era deja în stația de autobuz și se gândea la orătănii, trei găinuțe și un cocoș, pe care le-a lăsat închise în coteț și  era îngrijorată de a putea să vândă  măcar ceva din ,, marfa ei,,  . Are și o pereche de mănuși pentru copii, pe care  a croșetat-o cu mult fir roșu. În zilele noastre tot câte o bătrână sărmană ca ea, mai cumpără ciorapi croșetați …  

Ce noroc, zice ea,  autobuzul a venit repede, are și loc unde să stea, șoferul a spus că o va atenționa unde trebuie să coboare ca să fie mai aproape  de așa zisul talcioc.

Îi este frig, dar este bucuroasă, a avut noroc. A vândut toată  ,, marfa,,   unei doamne  care tot se uita la mâinile ei și care o privea cu niște ochi blânzi...

-         Ce suflet bun are doamna, chiar mi-a dat și ceva lei în plus,își spune Bătrâna. Mai spune în șoaptă că își va cumpăra  o pâine, mai bine două că și cățelului trebuie să-i dea. .. Ar mai vrea ceva, dar mai bine păstrează banii să-i dea lui Pavel vecinul, să-i sape grădina,  la iarnă s-o mustească zăpada, dacă va fi zăpadă.

Pleacă spre casă Bătrâna. Pe drum își face socotelile și constată că pentru Pavel, când ii va săpa gradina, îi mai trebuie bani pentru un pachet de țigări, ceva salam , pâine,iar  la amiază  îi va face niște ochiuri cu mămăliguță. Cu credință în Dumnezeu se roagă să ajungă acasă. O să mai croșeteze câte ceva, chiar și  un fular , mai are câteva ghemuri de lână.

…………………………………………………………………………………………..                                    

 Pe ulița satului doi consăteni se salută, merg apoi alăturați fără nici o destinație. Unul din ei ii zice,celuilalt :

 - Măi! tare aș bea ceva să mă dreg dar n-am nici un ban. Celălalt îi spune să meargă cu el la birt, că are el bani, chiar acum a vândut un cocoș.

- Măi Pavele măi.., tare mare noroc am eu cu tine. Dar de unde ai avut tu cocoș de vânzare, că tu nu ai nici o orătanie pe lângă casă?.

- Hai la birt,zice Pavel , lasă, nu te interesează de unde am făcut bani, avem noroc azi să bem ..și gata.

- Chiar, ce noroc am avut cu tine!

……………………………………………………………………………………                                       

 Bătrâna a ajuns acasă. Rupe un colț de pâine și dă cățelușului jucăuș, iar cu un castron cu grăunțe se duce la cotețul găinilor să le dea drumul. Găinile au venit la mâncare, dar cocoșul  nu-i. Se mai uită bătrâna în coteț, cu lacrimile în ochi constată că i-a fost furat. Deși era tare frumos și-i plăcea, ar fi vrut să-l vândă înainte de Crăciun, să aibă un ban cu ce să primească preotul,  câțiva colindători și ce o mai putea să-și cumpere și pentru ea, chibrituri, o lumânare două și poate o sticlă cu suc din acela ce-i la magazin.

Croșetează bătrâna și plânge viața tristă, plânge că nu prea a avut noroc și plânge pentru frumosul ei cocoș..

Deodată bătrâna se prăbușește de pe scaun și ultima lentilă ce o mai avea la rama de ochelari, se sparge de podea…Un ghem cu fir de lână se deșiră  ca un destin, destinul Bătrânei de la nuc.
Timpul derulându-se  lasă căsuța goală , întunecată și rece, gradina nu săpată, doar nucul  protector mai ține gardul să nu cadă și acoperă cu umbra lui prezentul și trecutul când viața este ,uneori,  un joc de noroc. .. 

  Pe dealuri și câmpii, de la Nistru până la Tisa, străbate inima țării noastre, iubirea care nu se frânge. În fiecare sat, în fiecare casă veche, răsună ecoul martirilor noștri, șoptind despre dor, despre neam, despre sufletul românesc. Fiecare cetate, fiecare monument, fiecare colț de țară este o comoară de patrimoniu, mărturie a străbunilor și a dragostei lor de neam.

  Să iubim limba care ne leagă și cântecul care ne alină, să prețuim părinții ce ne-au dăruit rădăcini și casă, să iubim aproapele, căci în fiecare chip se oglindește chipul națiunii întregi. Sub cerul României, suntem o inimă unită, iar fiecare teritoriu - de la mare până la munte, fiecare sat, fiecare oraș, fiecare deal - este o filă din poezia vie a neamului nostru.

  Să iubim țara ca pe părinții noștri, să păstrăm casa părintească ca pe un altar, să cinstim trecutul și să visăm viitorul. Și-n glasul nostru să răsune mereu: România este a noastră, întreagă și eternă.

Cu prețuire,

Andrei GUȚU

Noaptea se așternuse încet peste casa lui Daniel.

Luminile din camere se stinseseră una câte una, iar liniștea se întindea peste pereți ca o pânză nevăzută. Afară, vântul mișca ușor crengile copacilor, iar din când în când câte o mașină trecea pe strada aproape pustie.

Daniel stătea în pat și privea în întuneric.

Nu putea să adoarmă.

Se întorcea de pe o parte pe alta, își trăgea pătura până la bărbie, apoi o dădea jos. Închidea ochii, dar în clipa în care îi închidea, amintirile începeau să vină.

Una câte una.

Greșeli vechi.

Cuvinte urâte.

Minciuni.

Lucruri pe care le făcuse când era mic și pe care atunci nu le înțelegea cu adevărat. Fapte pe care le uitase pentru o vreme, dar care acum se întorceau în mintea lui.

— De ce am făcut toate lucrurile acelea? șopti el.

Nu aștepta niciun răspuns.

Privea tavanul și simțea că în piept i se strânge ceva.

Daniel nu mai era copilul de atunci. Crescuse. Învățase multe. Începuse să înțeleagă diferența dintre bine și rău și înțelesese cât de mult poate răni un om printr-un cuvânt, printr-o faptă sau printr-o alegere greșită.

Dar în noaptea aceea nu se putea gândi la altceva decât la trecut.

Și, cu cât își amintea mai multe, cu atât îi era mai greu.

O lacrimă i se prelinse pe obraz.

Apoi încă una.

Daniel își acoperi fața cu mâinile.

— Doamne...

Vocea i se frânse.

— Îmi pare rău.

Era singur în cameră.

Dar nu se simțea cu adevărat singur.

În adâncul sufletului său știa că Dumnezeu îl vede.

Știa că Dumnezeu îi cunoscuse și copilăria, și greșelile, și clipele în care făcuse lucruri pe care acum le regreta.

Daniel începu să plângă mai tare.

Nu plângea pentru că cineva îl certase.

Nu plângea pentru că îi spusese cineva că este rău.

Plângea pentru că începuse să înțeleagă.

Uneori, omul nu plânge atunci când face răul.

Plânge mai târziu, când înțelege cât rău a făcut.

Daniel își amintea de copilul care fusese.

Un copil care nu știa cât de importante sunt unele lucruri.

Un copil care făcea uneori lucruri rele și apoi mergea mai departe, fără să se gândească prea mult.

Acum însă, privind înapoi, îl durea.

— Dacă aș putea să mă întorc...

Se opri.

Știa că nu poate.

Timpul nu se întoarce.

Ziua de ieri nu poate fi trăită din nou.

O greșeală făcută nu poate fi ștearsă din trecut ca și cum nu ar fi existat.

Dar Daniel își amintea ceva ce auzise cândva la biserică:

Dumnezeu nu cere omului să se întoarcă în timp. Îi cere să se întoarcă spre El.

Daniel își șterse ochii.

Pentru câteva clipe, se făcu liniște.

Apoi se auzi o bătaie ușoară în ușă.

— Daniel?

Era mama lui.

Băiatul nu răspunse.

— Ești bine?

Daniel își ținu respirația.

Mama deschise puțin ușa și se uită în cameră.

— Nu dormi?

— Nu...

Vocea lui era foarte slabă.

Mama intră și se așeză pe marginea patului.

— Ce ai?

Daniel întoarse capul spre perete.

Nu putea să spună.

Cum să-i explice mamei lui ce se întâmpla în sufletul său?

Cum să-i spună că plângea pentru lucruri făcute cu mulți ani în urmă?

Cum să-i spună că îi era rușine de copilul care fusese?

Cum să-i spună că, în acea noapte, sufletul lui parcă își deschisese toate sertarele și scosese la lumină toate greșelile ascunse?

— Nimic, mamă.

Mama îl privi cu îngrijorare.

Știa că nu era „nimic”.

— Ai plâns?

Daniel nu răspunse.

Mama îi puse mâna pe frunte.

— Te doare ceva?

— Nu.

— Atunci ce ai?

Daniel strânse din ochi.

Ar fi vrut să vorbească.

Ar fi vrut să spună tot.

Dar cuvintele nu veneau.

Uneori, durerea din suflet este atât de mare încât omul nu știe să o transforme în cuvinte.

Mama se ridică încet.

— Bine. Dacă nu vrei să-mi spui acum, nu te oblig.

Se îndreptă spre ușă.

— Dar să știi că sunt aici.

Daniel nu răspunse.

După ce mama ieși, el rămase din nou singur.

Și atunci privirea îi căzu asupra unui obiect aflat pe un raft.

O fotografie.

Era o fotografie veche, pusă într-o ramă.

În fotografie era el.

Daniel, copil.

Avea obrajii rotunzi, ochii mari și un zâmbet larg.

Privea fotografia mult timp.

— Tu ai fost eu...

Și îl cuprinse o tristețe adâncă.

Nu ura copilul din fotografie.

De fapt, tocmai pentru că era copil îl durea atât de mult.

Își amintea de toate lucrurile pe care le făcuse atunci.

Unele erau mici.

Altele îl făceau să se rușineze.

Altele îl făceau să se întrebe de ce fusese capabil să facă asemenea lucruri.

Se ridică din pat și luă fotografia.

Ținu rama în mâini.

— Mi-aș fi dorit să știi atunci ceea ce știu acum...

Ochii i se umplură din nou de lacrimi.

— Mi-aș fi dorit să alegi altfel.

Daniel privi chipul copilului.

Apoi, într-un moment de durere și revoltă față de propriul trecut, scoase fotografia din ramă.

O ținu între degete.

Pentru câteva secunde ezită.

Apoi o rupse.

Rrrrip.

Sunetul hârtiei sfâșiate se auzi în camera liniștită.

Daniel rămase nemișcat.

Privi cele două bucăți.

Își dădu seama că fotografia putea fi ruptă.

Dar trecutul nu.

Nu putea să rupă ceea ce fusese.

Nu putea să distrugă copilul din fotografie.

Nu putea să șteargă faptele.

Și atunci înțelese ceva.

Poate că nu trebuia să-și distrugă trecutul.

Poate că trebuia să-l lase în mâinile lui Dumnezeu.

Daniel îngenunche lângă pat.

Cele două bucăți ale fotografiei erau încă în mâna lui.

Le așeză încet pe podea.

Și începu să se roage.

— Doamne...

Tăcu.

Lacrimile îi curgeau pe obraji.

— Tu mă cunoști.

Respiră greu.

— Tu știi ce am făcut. Știi lucrurile pe care nu le-am spus nimănui. Știi greșelile mele. Știi cât de mult regret.

Daniel își plecă fruntea.

— Nu pot să schimb trecutul.

O lacrimă căzu pe podea.

— Dar pot să mă schimb eu.

Pentru prima dată în acea noapte, simți că sufletul începe să se liniștească.

Nu pentru că toate problemele dispăruseră.

Nu pentru că trecutul fusese șters.

Ci pentru că înțelesese că Dumnezeu nu îl privea doar prin greșelile lui.

Dumnezeu vedea și pocăința.

Vedea și lacrimile.

Vedea și dorința de a deveni un om mai bun.

Daniel rămase mult timp în genunchi.

Apoi se ridică.

Se uită la fotografia ruptă.

Luă cele două bucăți și le puse înapoi în ramă.

Fotografia nu mai era întreagă.

Se vedea linia rupturii.

Dar Daniel nu o mai aruncă.

O așeză din nou pe raft.

De data aceasta, nu ca să privească un copil perfect.

Ci ca să-și amintească de unde venise.

Și să nu mai fie omul de atunci.

Se întoarse în pat.

Își puse capul pe pernă.

Ochii încă îi erau umezi.

Dar acum plânsul se transformase într-o liniște adâncă.

Înainte să adoarmă, Daniel șopti:

— Doamne, iartă-mă și ajută-mă să nu mai fiu omul care am fost.

Apoi închise ochii.

Și, pentru prima dată în acea noapte, adormi.

Dimineața, mama lui intră în cameră.

Văzu fotografia.

Observă ruptura.

— Daniel...

El deschise ochii.

Mama luă rama în mâini.

— Ce s-a întâmplat cu fotografia?

Daniel tăcu.

Apoi, după câteva secunde, spuse:

— Am rupt-o aseară.

— De ce?

Daniel privi fotografia.

— Pentru că mi-a fost rușine de copilul din ea.

Mama se așeză lângă el.

— Daniel, copilul acela nu mai poate schimba ce a făcut.

— Știu.

— Dar nici tu nu trebuie să rămâi prizonierul greșelilor lui.

Daniel o privi.

Mama continuă:

— Dacă îți pare rău cu adevărat, atunci folosește regretul ca să devii mai bun. Nu ca să te distrugi.

Daniel începu din nou să plângă.

Dar de data aceasta nu se mai ascunse.

Își sprijini capul pe umărul mamei.

— Mamă...

— Da?

— Îmi pare rău pentru multe lucruri.

Mama îl strânse în brațe.

— Atunci începe de astăzi să faci bine.

Daniel închise ochii.

În acea dimineață, înțelese ceva ce nu înțelesese niciodată când era copil:

Pocăința nu înseamnă să urăști omul care ai fost. Înseamnă să recunoști răul pe care l-ai făcut, să ceri iertare și să alegi o altă cale.

Fotografia rămase pe raft.

Ruptă.

Dar nu aruncată.

Iar ruptura aceea avea să-i amintească mereu lui Daniel că trecutul nu poate fi schimbat.

Însă viitorul poate fi.

Și, mai ales, că atunci când omul se întoarce sincer către Dumnezeu, nu trebuie să creadă că este prea târziu.

Pentru că Dumnezeu vede lacrima care cade în întuneric.

Vede rugăciunea pe care omul abia reușește să o rostească.

Vede regretul ascuns.

Și vede și inima care încearcă să se întoarcă spre lumină.

În noaptea aceea, Daniel plânsese pentru copilul care fusese.

Dar în dimineața următoare s-a trezit cu dorința de a deveni un om nou.

Iar fotografia ruptă a rămas acolo, în ramă, ca o mărturie tăcută:

Trecutul poate lăsa cicatrici, dar nu trebuie să hotărască cine vei fi.

Fotografia din ramă – Partea a II-a

Imaginile din trecut

În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.

Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.

Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.

Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.

Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.

Uneori erau doar câteva secunde.

O cameră.

Un chip.

Un loc.

O situație.

Un cuvânt.

O imagine veche care îi apărea brusc în minte.

Daniel încerca să nu se gândească.

Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.

Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.

Mama îl întreba:

— Daniel, ești bine?

El tresărea.

— Da.

— Sigur?

— Da, mamă.

Dar nu era bine.

În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.

Daniel își lăsa privirea în jos.

Nu putea să explice.

Nu putea să spună.

Nu știa cum.

Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.

Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.

Imaginile veneau fără să le cheme.

Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.

Rușine.

Frică.

Regret.

Tristețe.

Vinovăție.

Daniel începea să se întrebe:

De ce îmi apar toate acum?

De ce nu pot să le uit?

De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?

Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.

Mama citea.

Tatăl se uita la televizor.

Daniel era în camera lui.

Privea fotografia din ramă.

Încă se vedea urma rupturii.

Daniel trecu degetul peste fotografie.

— De ce nu pot să uit?

Și iar îi veni în minte o imagine.

Închise ochii.

— Nu...

Își puse mâinile peste față.

— Nu vreau să mă mai gândesc.

Dar imaginea rămânea.

Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.

Nu putea sta locului.

Se simțea prins între trecut și prezent.

Într-un colț al camerei era Biblia.

Daniel o luă.

O deschise fără să știe unde.

Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.

Citi încet.

Apoi se opri.

Și începu să plângă.

— Doamne, eu vreau să mă vindec.

Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.

Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.

Nu mai voia să fugă de trecut.

Nu mai voia să se ascundă.

Dar îi era teamă să vorbească.

Mai ales cu părinții.

De multe ori, mama lui încerca să se apropie.

— Daniel, te văd trist în ultima vreme.

— Sunt doar obosit.

— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.

Daniel deschidea gura.

Și apoi tăcea.

Cuvintele erau acolo.

Dar nu puteau ieși.

Îi era teamă că nu va fi înțeles.

Îi era rușine.

Se temea că părinții îl vor privi altfel.

Așa că spunea mereu:

— Sunt bine.

Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.

Într-o noapte, stătea din nou în pat.

Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.

Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.

Erau și răni.

Unele lucruri pe care le făcuse el.

Alte lucruri pe care le trăise.

Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.

Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.

Daniel se întoarse spre perete.

Lacrimile începură să-i curgă.

— Doamne...

Apoi șopti:

— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.

Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.

Plânse.

Mult.

În liniște.

Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.

Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.

După un timp, Daniel adormi.

Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.

O ridică și o puse pe noptieră.

Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.

Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.

În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.

— Încă te uiți la ea?

Daniel zâmbi trist.

— Da.

— Ce vezi?

Daniel rămase tăcut.

Apoi spuse:

— Văd un copil care nu știa multe lucruri.

Mama se apropie.

— Și ce simți când îl privești?

Daniel coborî privirea.

— Nu știu.

Mama nu îl presă.

Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”

Nu l-a certat.

Doar a rămas lângă el.

Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.

Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.

Nu în acea zi.

Poate nici în următoarea.

Dar într-o zi.

Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.

În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.

— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.

— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.

— Ajută-mă să pot vorbi.

— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.

Apoi tăcu.

Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.

Nădejde.

Nu o nădejde zgomotoasă.

Ci una mică.

Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.

Daniel privi din nou fotografia.

Ruptura era încă acolo.

Dar acum o vedea altfel.

Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.

Era semnul unei alegeri.

Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.

Voia să-l înțeleagă.

Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.

Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.

Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:

Unele răni nu se vindecă prin tăcere.

Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”

Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.

Dar în acea seară reușise să spună ceva.

Nu părinților.

Ci lui Dumnezeu:

— Doamne, mă doare.

Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.                                                                                         Fotografia din ramă – Partea a II-a

Imaginile din trecut

În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.

Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.

Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.

Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.

Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.

Uneori erau doar câteva secunde.

O cameră.

Un chip.

Un loc.

O situație.

Un cuvânt.

O imagine veche care îi apărea brusc în minte.

Daniel încerca să nu se gândească.

Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.

Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.

Mama îl întreba:

— Daniel, ești bine?

El tresărea.

— Da.

— Sigur?

— Da, mamă.

Dar nu era bine.

În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.

Daniel își lăsa privirea în jos.

Nu putea să explice.

Nu putea să spună.

Nu știa cum.

Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.

Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.

Imaginile veneau fără să le cheme.

Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.

Rușine.

Frică.

Regret.

Tristețe.

Vinovăție.

Daniel începea să se întrebe:

De ce îmi apar toate acum?

De ce nu pot să le uit?

De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?

Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.

Mama citea.

Tatăl se uita la televizor.

Daniel era în camera lui.

Privea fotografia din ramă.

Încă se vedea urma rupturii.

Daniel trecu degetul peste fotografie.

— De ce nu pot să uit?

Și iar îi veni în minte o imagine.

Închise ochii.

— Nu...

Își puse mâinile peste față.

— Nu vreau să mă mai gândesc.

Dar imaginea rămânea.

Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.

Nu putea sta locului.

Se simțea prins între trecut și prezent.

Într-un colț al camerei era Biblia.

Daniel o luă.

O deschise fără să știe unde.

Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.

Citi încet.

Apoi se opri.

Și începu să plângă.

— Doamne, eu vreau să mă vindec.

Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.

Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.

Nu mai voia să fugă de trecut.

Nu mai voia să se ascundă.

Dar îi era teamă să vorbească.

Mai ales cu părinții.

De multe ori, mama lui încerca să se apropie.

— Daniel, te văd trist în ultima vreme.

— Sunt doar obosit.

— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.

Daniel deschidea gura.

Și apoi tăcea.

Cuvintele erau acolo.

Dar nu puteau ieși.

Îi era teamă că nu va fi înțeles.

Îi era rușine.

Se temea că părinții îl vor privi altfel.

Așa că spunea mereu:

— Sunt bine.

Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.

Într-o noapte, stătea din nou în pat.

Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.

Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.

Erau și răni.

Unele lucruri pe care le făcuse el.

Alte lucruri pe care le trăise.

Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.

Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.

Daniel se întoarse spre perete.

Lacrimile începură să-i curgă.

— Doamne...

Apoi șopti:

— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.

Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.

Plânse.

Mult.

În liniște.

Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.

Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.

După un timp, Daniel adormi.

Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.

O ridică și o puse pe noptieră.

Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.

Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.

În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.

— Încă te uiți la ea?

Daniel zâmbi trist.

— Da.

— Ce vezi?

Daniel rămase tăcut.

Apoi spuse:

— Văd un copil care nu știa multe lucruri.

Mama se apropie.

— Și ce simți când îl privești?

Daniel coborî privirea.

— Nu știu.

Mama nu îl presă.

Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”

Nu l-a certat.

Doar a rămas lângă el.

Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.

Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.

Nu în acea zi.

Poate nici în următoarea.

Dar într-o zi.

Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.

În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.

— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.

— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.

— Ajută-mă să pot vorbi.

— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.

Apoi tăcu.

Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.

Nădejde.

Nu o nădejde zgomotoasă.

Ci una mică.

Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.

Daniel privi din nou fotografia.

Ruptura era încă acolo.

Dar acum o vedea altfel.

Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.

Era semnul unei alegeri.

Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.

Voia să-l înțeleagă.

Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.

Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.

Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:

Unele răni nu se vindecă prin tăcere.

Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”

Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.

Dar în acea seară reușise să spună ceva.

Nu părinților.

Ci lui Dumnezeu:

— Doamne, mă doare.

Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.

Fotografia din ramă – Partea a III-a și finalul

Lumina care rămâne

Au trecut câteva zile.

Daniel încă avea momente în care imaginile din trecut îi reveneau în minte. Uneori apăreau fără veste, alteori seara, înainte de culcare.

Dar ceva se schimbase.

Daniel nu mai încerca să fugă de Dumnezeu.

Dimpotrivă.

Într-o dimineață, s-a ridicat din pat și a privit spre fereastră. Cerul era încă palid, iar lumina dimineții abia începea să intre în cameră.

S-a gândit la toate nopțile în care plânsese.

Apoi și-a spus:

— Trebuie să mă întorc mai mult către Dumnezeu.

În acea zi, Daniel a mers la biserică.

A intrat încet.

Era liniște.

A privit icoanele, lumina candelelor și oamenii care se rugau.

Pentru câteva clipe nu a spus nimic.

Doar a stat.

Apoi și-a făcut semnul crucii și a șoptit:

— Doamne, am venit.

Nu știa ce altceva să spună.

A rămas acolo.

Cu sufletul lui greu.

Cu toate amintirile lui.

Cu toate greșelile lui.

Cu toate lucrurile pe care nu le putea spune încă.

Și, pentru prima dată după mult timp, Daniel nu s-a mai simțit obligat să ascundă nimic înaintea lui Dumnezeu.

Dumnezeu știa deja.

În zilele următoare, Daniel a început să țină post, după puterea lui și cu îndrumare duhovnicească.

Postul nu era pentru el o pedeapsă.

Era o vreme în care încerca să-și liniștească sufletul, să se roage mai mult și să se apropie de Dumnezeu.

Dimineața se ruga.

Seara se ruga.

Când simțea că amintirile devin prea apăsătoare, se oprea și spunea:

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă și ajută-mă.

Uneori repeta rugăciunea de mai multe ori.

Și încet, ceva începu să se schimbe.

Nu într-o singură zi.

Nu ca printr-o minune pe care să o poată explica.

Ci încet.

Ca lumina dimineții care intră într-o cameră întunecată.

Imaginile încă mai apăreau uneori.

Dar nu mai aveau aceeași putere asupra lui.

Daniel începea să înțeleagă că nu trebuie să-și petreacă toată viața privind înapoi.

Într-o seară, se așeză lângă pat și începu să se roage.

— Doamne, îți dau Ție trecutul meu.

Tăcu.

— Îți dau greșelile mele.

Tăcu din nou.

— Îți dau și lucrurile pe care nu le pot spune.

Ochii i se umplură de lacrimi.

— Și te rog să-mi dai pace.

După rugăciune, Daniel rămase câteva minute în liniște.

Apoi observă ceva.

Nu se mai gândea la trecut.

Pentru câteva clipe, mintea lui era liniștită.

Nu mai vedea imaginile dureroase.

Nu mai retrăia aceleași amintiri.

Doar stătea în liniște.

Și simțea pace.

Daniel zâmbi printre lacrimi.

— Mulțumesc, Doamne.

Din ziua aceea, rugăciunea deveni pentru el un loc în care își găsea liniștea.

Când se ruga, începea să uite.

Nu în sensul că trecutul dispăruse.

Ci în sensul că trecutul nu mai ocupa tot sufletul lui.

În locul fricii începea să apară pacea.

În locul rușinii începea să apară nădejdea.

În locul dorinței de a distruge fotografia începea să apară dorința de a înțelege cine fusese și cine putea deveni.

Într-o duminică, Daniel s-a întors acasă de la biserică.

A intrat în camera lui.

Pe raft era fotografia.

Ruptura încă se vedea.

Daniel o luă în mâini.

Se uită la copilul din imagine.

De data aceasta nu mai simți furie.

Nu mai simți rușine.

Zâmbi.

— Te iert.

Apoi se opri.

— Și mă iert pentru că eram un copil care nu știa multe lucruri.

A pus fotografia înapoi în ramă.

A rămas acolo.

Nu perfectă.

Nu ca înainte.

Dar întreagă în felul ei.

La fel era și Daniel.

Nu mai putea schimba tot ce fusese.

Dar putea să meargă înainte.

În acea seară, mama lui intră în cameră.

Îl găsi rugându-se.

Nu l-a întrerupt.

A așteptat.

După ce Daniel a terminat, mama s-a apropiat.

— Ești mai liniștit?

Daniel zâmbi.

— Da.

— Ce s-a schimbat?

Daniel privi spre fotografie.

— Am învățat că nu trebuie să trăiesc mereu în trecut.

Mama îl îmbrățișă.

Daniel nu i-a spus încă tot.

Poate că unele lucruri aveau nevoie de timp.

Dar acum știa că poate vorbi atunci când va fi pregătit.

Știa și că nu este singur.

Și mai ales știa că Dumnezeu nu îl abandonase în nopțile în care plânsese.

Într-o ultimă seară, înainte să adoarmă, Daniel a îngenuncheat.

Camera era liniștită.

Fotografia se afla pe raft.

Daniel și-a făcut semnul crucii.

— Doamne, îți mulțumesc.

Apoi a spus încet:

— Pentru că m-ai ascultat când nu puteam să vorbesc.

— Pentru că m-ai văzut când plângeam.

— Pentru că ai rămas lângă mine când eu credeam că sunt singur.

— Pentru că m-ai învățat să nu-mi mai urăsc trecutul, ci să învăț din el.

A făcut o pauză.

— Și pentru că mi-ai arătat că după o noapte grea poate veni și dimineața.

Daniel s-a ridicat.

S-a așezat în pat.

A privit încă o dată fotografia.

Apoi a închis ochii.

Pentru prima dată după mult timp, nu se mai temea de noapte.

Știa că amintirile pot reveni.

Știa că unele răni au nevoie de timp.

Știa că poate mai avea zile grele.

Dar mai știa ceva:

Nu era singur.

Iar când sufletul lui devenea greu, avea unde să se întoarcă.

La Dumnezeu.

Și în acea noapte Daniel a adormit liniștit.

Pe raft, fotografia ruptă rămânea mărturia unei vieți care nu fusese perfectă.

Dar și mărturia unei schimbări.

Pentru că uneori, Dumnezeu nu ne cere să uităm tot ce am fost.

Ne cere să-I încredințăm Lui ceea ce am fost și să alegem, de astăzi, cine vrem să devenim.

Iar Daniel alesese lumina.

Sfârșit.

Morala

Nu lăsa greșelile trecutului să-ți spună că nu mai există speranță. Pocăința, rugăciunea, iertarea și apropierea de Dumnezeu pot deschide un drum nou. Unele amintiri nu dispar imediat, iar unele răni au nevoie de timp și de ajutor, dar omul nu trebuie să le poarte singur.

2. Trecut și prezent

    Căldura din sobă stăpânea micul studio amplasat la capătul clădirii care adăpostea bucătăria și câteva cabinete medicale. Gabriel nici nu-și putea dori un confort mai mare aici, într-un colț uitat de lume. A ales izolarea după vacarmul care îl obosise atât de mult în cei șase ani petrecuți într-o capitală din care nu reușise să-și însușească decât neajunsurile care te agasau la tot pasul. Se întinse pe pat și ochii fixară cu intensitate formele geometrice imprimate pe fața de pernă. Era un verde închis întretăiat de linii albe ce formau triunghiuri regulate. Prea regulate pentru ca mintea să poată să le distingă între ele. Se concentră și privirea se lipi de spațiul închis într-un triunghi. Un verde crud îi invadă ochii în timp ce mintea lui percepea o adiere ușoară de vânt printre firicelele de iarbă cuprinse de un dans languros. Corpul se supuse în totalitate simțurilor și comandă picioarelor un drum spre acea insulă verde, triunghiulară, ce arunca în cenușiul înconjurător o stare îmbietoare de paradis. Un copil alerga dinspre marginea satului spre primele case. Vorbele sale zburau strecurate printre hohotele de plâns.

— Loiza! Loiza!

Loiza zăcea în mijlocul izlazului întinsă pe o parte. Ochii negri erau larg deschiși în capul ce încerca spasmodic să prindă înălțime. Picioarele băteau aerul în timp ce întregul corp tremura sub starea generată de fulgerul care o străpunsese cu toată puterea. Alerga fără încetare zguduit de bătăile inimii ce nu-l mai ascultau. Oamenii, ieșiți în stradă cu sape și furci, în izmene albe ce atârnau larg până la genunchi, încercau să înlăture din șanțurile pline de apă crengile aduse din deal de vijelie. O ploaie de vară se prăvălise din dealurile care mărgineau satul spre est, coborând cu surle și scântei spre cealaltă margine până în izlazul unde Gabriel scosese iapa lui favorită la păscut. În ritmul pașilor, mintea lui zvâcnea ca un arc scăpat din strânsoare, blestemând cu sufletul de copil inocența clipelor care îi umpluseră inima de bucurie în acea dimineață când, pentru prima dată, tatăl lui îl așezase călare pe cal și i-o încredințase pe Loiza. Savurase cu toată ființa fiecare pas al animalului spre moarte.

— Nebunule, unde ți-e capul?

— Dobitocule, te crezi pe câmp?

Două tramvaie închiseră unghiul de verdeață în vacarmul stăruitor al frânelor și înjurăturilor vatmanilor.

Tânărul pătrunse pe covorul verde și se așeză pe iarbă. În fața lui era o altă lume, o lume a gândurilor fără stăpân. Tramvaiele se petrecură și lăsară în urmă clipele de rătăcire statornicite în minte. Aerul, împrospătat de umezeala căzută din cer, pătrundea încet-încet în plămânii lui alungând din minte colosul negru despuiat de viață. Se strecură cu abilitate printre mașinile ce înaintau greu prin intersecția aglomerată și luă tramvaiul spre centru. Mai putea ajunge la timp la cursurile de după amiază.

Căldura răspândită de soba de teracotă garnisită din belșug cu lemne îl doborî adâncindu-l într-un somn adânc, odihnitor, fără vise. În curtea spitalului se lăsase ușor întunericul peste vacarmul ce încă se strecura prin găurile de lângă tocurile de ferestre umplute cu cârpe. Un cor de voci își etala prezența ducând la infinit laitmotive personale din cele mai diverse. Majoritatea invocau divinitatea. Peste unduirea disonantă de sunete se așezau sporadic comenzi scurte.

— Tratamentul la salonul 2!

— Aduceți cina la salonul 1!

— Mizerie la salonul 1!

— Căutați nebuna cu bastonul la turnul roșu!

Nebuna cu bastonul, sau tanti Crina, cum era apelată de toată lumea atunci când stăteau față în față cu ea, își făcea rondul de seară în jurul turnului roșu. De când a intrat în această curte a fost atrasă de farmecul acestui turn care părea să fie acolo dintotdeauna. Îl îmbrățișase cu toată dragostea ei adunată în zeci de ani de tăcere voluntară. Oricine se apropia de zidul roșu era apostrofat fără milă arătându-i-se amenințător și bastonul de care nu se despărțea niciodată.

— Nu pune mâna! Nu pune mâna!

Tanti Crina avea doar două tipuri de manifestări. O deplasare greoaie de om invalid în spațiile închise dublate de un limbaj coerent pe care îl redobândise de când își împărțea traiul cu alte nebune, dar pe care refuza cu desăvârșire să-l aplice și cu lumea normală, și un umblet absolut normal prin curtea spitalului unde bastonul nu-i mai era de trebuință decât pentru a profera amenințări însoțite de veșnica apostrofare „Nu pune mâna!”. Erau singurele vorbe pe care le adresa oricui în afara salonului.

Un vânt ușor se strecură dinspre malul Oltului spre ferestrele clădirilor. Prin micile crăpături trecerea aerului aduse în cameră o undă de prospețime dublată de un șuierat mai convingător decât zgomotele în continuă scădere, care mai răzbăteau dinspre saloane. Întunericul înghițea ca într-o joacă săgețile de lumină care mai răzbăteau din ultimele convulsii ale resturilor de jăratic ce-și plângeau neputința în marea de cenușă. Scârțâitul patului vechi alungă somnul din mintea lui Gabriel iar întunericul îi pătrunse cu dușmănie în ochi. Se ridică brusc încercând să-și adune gândurile. Un proces lung și anevoios după un somn atât de pătrunzător. Înainte chiar de a-și fi putut stăpâni mintea, văzu umbra propriului corp alungită peste zidul turnului roșu. Din spate, o lună generoasă spinteca văzduhul cu săgeți de lumină ce încercau să treacă prin zid până în inima timpului ținut prizonier de pietrele roșii.

O ușă masivă din fier, care părea țintuită în tocul gros de lemn de multe veacuri, nu lăsa loc de dubiu oricărui cutezător prea curios. Pe aici nu intră nimeni. Dincolo de ea, puteai iscodi doar cu închipuirea. În varianta oficială, turnul, destul de bine păstrat, cu ziduri intacte și acoperișul doar pe ici-colo străpuns de vegetație, adăpostea o singură încăpere pe pereții căreia atârna o scară de piatră ce permisese cândva, când încă era intactă, vizitarea crenelurilor lăsate în scop de apărare. Ploile și vânturile strecuraseră în interior atâta praf încât mijlocul camerei era acum ca o movilă înaltă acoperită cu tot felul de tufișuri ce-și urmau ciclul de viață în funcție de anotimpuri. Vântul venea dinspre Olt încărcat cu răcoarea nopții de iarnă. Fulgii curgeau din înalturi, nu atât din ninsoarea ce se oprise cu câteva zile înainte, cât din copacii crăcănați spre cerul cenușiu care atârna ca o cupolă încremenită peste albul muntelui de dincolo de râu. Doar câteva stele reușiseră, în acea noapte, să străpungă întunericul de culoare cenușie așternut deasupra celor câtorva lămpi ce trimiteau spre curte fiori de lumină. Dincolo de conurile firave de lumină agățate pe stâlpii de lemn, doar animalele mai puteau distinge puținele forme de copaci care se aciuaseră în vreme prin curtea spitalului. Un zid gros de piatră, peticit pe alocuri de un gard de scânduri, așternea și el patina istoriei peste acest loc lipit de malul Oltului, închizând cărări ce încercau să te conducă spre cotul larg al râului, cot ce cuprindea ca într-o potcoavă spitalul. Clădirile erau răzlețite pe latura ce închidea potcoava, de-a lungul drumului, cu excepția clădirii administrative care trona ca un comandant de pluton inspectându-și trupa aliniată. Din coșurile știrbe, rotocoale de fum alunecau leneșe, înșurubându-se fără vlagă în întuneric. Umbra doctorului Gabriel se micșora pe zid. În mintea lui încă mai răsunau cuvintele repetate neîncetat de tanti Crina.

— Nu pune mâna!

Dar căldura ce i-a străpuns corpul în prima zi când se contopise cu zidul îl atrăgea ca un magnet care îi comanda mișcările. Printre zvârcolirile de trupuri ce îi răsăriseră în ochii minții fără urmă de tăgadă, se strecurau fețe luminoase care îl priveau de undeva din trecutul pierdut al timpului care se revărsa peste timpul său înghițindu-i existența. În venele sale un alt sânge alimenta creierul săpând milioane de striațiuni umplute cu trăiri din care prezentul lipsea cu desăvârșire. Sau poate acesta era adevăratul prezent, iar el gusta uneori și din timpul viitorului. Mâna se sprijini pe tabla rece, trupul se îndoi spre turn. Umbra se pierdu sub picioarele sale afundate în albul nevinovat al zăpezii. Simțea că alături de acest turn poți trăi clipa revelației. El, Gabriel, făcea primii pași spre o altă viață cu care poate mai fusese oropsit cândva.

În curtea școlii copii se hârjoneau fără prea mare tragere de inimă într-un joc stupid în care doar fetele puneau mult suflet. Gabriel se desprinsese din cerc și se năpustise spre grădina ce se întindea dincolo de ultima clădire. Nu cu mult timp în urmă, în locul lecției de ştiințe ale naturii, într-o bucurie nedisimulată, toată clasa ajutase la scosul morcovilor. Așezat departe de ceilalți copii, Gabriel scormonise pământul cu mâinile goale. Unghiile i se negriseră mult dincolo de uniunea cu carnea lăsând șuvițe de sânge să înmoaie pământul. La un moment dat, în conul deschis cu atâta trudă, degetele se clătinară fără a mai întâlni vreun obstacol. Își adunase toate puterile și încercase să-și strecoare mâna prin deschizătura îngustă. Rezistența, pe care credea că o va întâmpina, se topise, conul săpat mulându-se fără niciun efort pe brațul său. Încă puțin și, odată cu umărul, pieptul lui ar fi dispărut în hău.

— Hei, Gabriel! Ce faci acolo?

Speriat, își retrase mâna și, ridicându-se, încercă să astupe cu piciorul groapa făcută. Dar sub piciorul lui, pământul își etala negrul sănătos din care, speriate, se clătinau câteva fire de iarbă. Atunci a înțeles că el este o fărâmă din lumea de deasupra, iar dedesubt, o altă lume îl va primi cândva. Doar că acest dedesubt, pe care atunci îl simțise ca fiind ceva aflat sub tălpile sale, simțea acum că este peste tot. Era suficient să lase timpul să-i străbată trupul, nu să-l conducă. Turnul roșu devenise izvorul său de timp.

Fulguiala născută de vânt se transformase treptat într-o viforniță stăruitoare ce acoperea vuietele venite dinspre Olt cu șuieratul inconfundabil al vijeliei care se prăvălea din înaltul munților, rupând fără remușcări crengile înghețate ale copacilor. Gabriel rămase împietrit în fața porții, sprijinindu-și trupul pe palmele întoarse ce păreau lipite de metalul înghețat. Rotocoale de zăpadă se strecurau pe sub paltonul desfăcut, lăsând pete albe pe pieptul gol sau sub mâneca largă. Dinspre gât, cărări reci de apă își făceau loc spre șira spinării. De dincolo de poarta turnului, răzbătea un glas feciorelnic care îi cuceri dintr-odată mintea. Râsete și suspine se înverșunau să guverneze peste vuietul iernii. Un pas, doar un pas, și ochii lui, ascunși adânc în orbitele trecutului stăpânit de chemarea timpului, ar fi putut pătrunde în altă lume, lumea pe care o căuta ca pe o povară trebuincioasă. Din acea lume își va hrăni Eul care să poată să-i întregească toate trăirile, prezente dar, mai ales, trecute. Era un moment de răscruce și calea lui se tulbura în vadul fluviului temporal tocmai pentru că nu găsise încă izvorul sufletului său. Știa că oricâte trăiri ar avea, nu există decât un singur suflet, sufletul primordial oferit de divinitate unui purtător creat din lutul dumnezeiesc. În el se vor perinda, în timp, trupuri care vor acumula toate păcatele lumii, până când, bolnav de propria osândă, acesta va muri lăsând pe lume o nouă monstruozitate, omul fără suflet, omul închinat diavolului fără cale de întoarcere. Dar el trebuia să șteargă toate păcatele adunate de antepurtători, în încercarea de a salva o singură sămânță care să dăinuie asemeni lui Dumnezeu, ca om cu suflet neprihănit. Iată de ce trebuia să caute filonul de țărână peste care El a suflat puritate pentru prima dată. Cărarea lui trecea prin acea poartă, iar cheia era sufletul uneia dintre nebunele ospiciului. Poate că doar el și tanti Crina cunoșteau secretul turnului. Tot ce putea face acum era să-și încarce trupul cu credința pe care fiecare atingere a turnului o revărsa asupra minții sale. Depărtă brațele și lăsă trupul să îmbrățișeze poarta. Închise ochii și-și desprinse privirea de propriul trup, lăsând-o purtată de minte în spațiul  care o înghiți aruncând-o într-o spirală purtătoare de imagini. Acum putea să vadă. Jetul de lumină se despica în milioane de făclii ce-i pătrundeau prin vene înegrindu-i sângele. Doar așa putea să știe cât de posedat îi era sufletul de balamucul crescând al omenirii. Ici, colo, frânturi roșii se furișau spre inimă, regenerând speranțele spre mântuirea veșnică. Fiecare vizită în sufletul său, aducea minții o lespede de granit asamblată de El în piramida purtătoare de voință.

— Gabriel! Deschide ușa!

Se piti în spatele porții fără să schițeze niciun semn că ar fi auzit chemarea.

— Gabriel! Deschide odată!

Lângă el, pe podea, zăceau lucruri înșirate din toată camera. Oamenii, ei, oamenii, nu știu că în case lucrurile aduc păcatul mai iute decât vorba. Apăru ca din senin lângă mama lui, lângă ușa încuiată.

— Nu ești înăuntru? De ce este ușa încuiată?

— Nu este încuiată, mamă!

Apăsă clanța și ușa se deschise oferind privirii o cameră aflată în perfectă ordine.

— Of, ce m-am speriat, adăugă maică-sa și se îndreptă spre treburile ei.

Gabriel rămase în mijlocul camerei și, surâzător, adăugă pentru mintea lui rămasă tributară propriilor idei:

— Lucrurile au propriul lor ciclu. Noi le înlocuim cu altele care au același rost. Trupurile sunt și ele lucruri. Rostul lor este să poarte sufletul. Când se strică le înlocuim cu alt trup. Sufletul este rostul.

Luă o carte de pe masă și se urcă în dudul din mijlocul curții. Foamea din sufletul lui rodea rândurile din cărțile deschise de-a valma, fără alegere.

Într-un târziu, se desprinse din îmbrățișarea porții și, mai mult târându-se prin zăpadă, se îndreptă spre pavilionul unde tanti Crina sigilase poate, în propria nebunie, cheia spre izbăvire.

Acoperit de zăpadă, ajunse la camera de gardă. Două asistente moțăiau pe fotolii încercând să facă abstracție de lumina pe care nu aveau voie să o stingă. La intrarea doctorului se scuturară repede de starea de amorțeală și începură să rânduiască, din nou, pungile de medicamente. Gabriel se apropie de masă și începu să studieze dosarele pe care în cursul dimineții refuzase să le vadă. Fără să scoată un cuvânt, pe măsură ce le parcurgea, punea din teancul de dosare câte unul deoparte. Pe fiecare dosar era trecut salonul. Zece saloane, în total 60 de bolnavi împărțiți în funcție de diagnosticele primare. Tulburare bipolară cu episoade maniacale în primele două saloane aflate în clădirea dinspre poartă, schizofrenie într-o clădire mai mare care cuprindea patru saloane și tulburări distimice în alte patru saloane aflate în clădirea în care era și camera de gardă. Părea complet absorbit de studiul dosarelor și nu observă privirea insistentă a uneia dintre asistente. Iulia, o fată roșcată, era de mai puțin de un an la spital și gândea că este oarecum în aceeași situație cu tânărul doctor. Un început de carieră într-o locație destul de depărtată de casă. La început, până ploile au început să fie supărătoare și frigul să muște, făcea naveta cu un autobuz dărăpănat care mai avea și obiceiul să se strice pe drum. Apoi a hotărât să părăsească garsoniera din oraș în favoarea unei locuințe luate cu chirie în sat. Era mulțumită că după o tură de 24 de ore putea să-și oblojească sufletul ascultând vuietul pădurii ce aproape invada curtea casei. De când se mutase aici, totul părea mai ușor, viața prinsese culoare în obrajii ei atât de șterși până nu de mult. În toată singurătatea, era fericită să-și lase auzul încântat de muzica stranie ce înconjura casa așezată pe o prelungire de pământ care se opintea să pătrundă în valea Lotrioarei, de căderile zgomotoase ale valurilor de zăpadă venite din cer și din arbori, de murmurul cuvintelor absorbite cu nesaț de ochii mari din cărțile pe care le iubea atât de mult. Așezată în fotoliul vechi, în fața geamului, ar fi dorit de multe ori să-și poată împărți privirea între filele cărții și dinamica tabloului ce-i copleșea ființa. Iar acum, iată că un tânăr își aruncase zilele tot într-o odaie împrejmuită de atâtea minuni. Ar fi vrut să-i vorbească, să-i spună ce frumos cântă vântul, cât de grațioase sunt vârtejurile de zăpadă și câtă liniște sufletească poate respira o ființă rătăcită într-un colț de rai. Dar nimic din ce gândea nu se cuvenea a fi spus în această lume a suferinței, printre oameni care nu aveau ca sprijin în viață decât o minte rătăcită. Închise ochii și respiră adânc, moment în care Gabriel ridică privirea și părea că, pentru prima dată, o zărește. Simți căutarea lui și se întoarse ușor cu spatele să-și ascundă tremurul mâinii bandajate. Cealaltă asistentă părea să trăiască departe de aceste secvențe de timp ce-și căutau sincronizarea. Se spune că fiecare om poate trăi în propriul timp, interacțiunile umane nu sunt decât anomalii în parcursul sinusoidal al actului de voință generat de minte. Când apare un impuls se produce anomalia și curg cuvintele. Dar dacă mintea părăsește propriul timp, sincronizările devin imposibile. O oră de liniște poate fi o barieră serioasă în calea oricărei comunicări, dar acolo unde cuvintele refuză să zboare, filonul întâmplării produce scânteia așteptată de gândurile ascunse.