"Opriți Pământul, vreau să cobor" în franceză
Nu știu de ce am venit,
si nu stiu cum voi pleca.
Nu stiu cum sa multumesc,
și nu spun întotdeauna adevărul.
Nu înțeleg Pământul,
și încă nu știu ce vrea inima mea să facă.
Nu sunt pentru război,
și urăsc când mi-e frică.
Nu mi-am făcut niciodată publice rănile,
și nu am plâns când m-au rănit.
Nu mi-am arătat niciodată panica interioară,
dar nu mi-am părăsit credința, când sufletul meu era slăbit.
Nu sunt perfect, nu sunt un erou,
Nu am puteri ascunse,
Încerc să trăiesc cât pot de bine.
Sunt doar un om cu zile numărate.
Dar, aceste zile,
atât de scurte, așa cum ne sunt scrise...
De ce sunt ofilite de durere?
De ce sunt influențațe de furie și nefericire?
Opriți Pământul; vreau să cobor.
Vreau să plutesc în gol pentru eternitate,
să mă scufund în tăcerea Universului,
Vreau să trăiesc mereu în propria-mi trufie,
Vreau să uit tot ce îmi rupe aripile,
tot ce mă sperie,
tot ce mă omoară,
. . .As vrea sa uit.
Arrête la Terre, je veux descendre
Je ne sais pas pourquoi je suis venu,
et je ne sais pas comment je vais.
Je ne sais pas comment remercier,
et je ne dis pas toujours la vérité.
Je ne comprend pas la Terre,
et je ne sais pas encore ce que veut faire mon cœur.
Je ne suis pas pour la guerre,
et je déteste quand j'ai peur.
Je n'ai jamais rendu mes plaies publiques,
et je n'ai pas pleuré quand elles m'ont blessé.
Je n'ai jamais montré ma panique intérieur,
mais je n'ai pas quitté ma foi,
quand mon âme s'est affaissé.
Je ne suis pas parfait,
je ne suis pas un héros,
Je n'ai pas de pouvoirs cachés,
J'essais de vivre comme je peux.
Je suis juste un homme, avec des jours comptés.
Mais, ces jours.ci,
si court, comme eux nous sont écrits...
Pourquoi sont-ils flétries par la douleur?
Pourquoi sont-ils influencés par la colère et le malheur?
Arrête la Terre; je veux descendre.
Je veux flotter dans le vide pour l'éternité,
me plonger dans le silence de l'Univers,
Je veux vivre toujours dans ma fatuité,
Je veux oublier tout ce qui brise mes ailes,
tout ce qui me fait peur,
tout ce qui me tue,
. . .je voudrais oublier.
Poems in the same category
RÂURILE TĂCERII ȘI LUNA DE HÂRTIE
Trecând râurile tăcerii pe sub luna de hârtie
La cumpăna visului nebănuit de nimeni
am lăsat mărturie urmele petalelor de flori de iasomie
Erau singurele rămase în palmele mele după atâtea ploi
Dar parfumul lor, penetra pâna și prin pietrele de granit
Adunate geometric în podul arcuit care uneori îmi cânta…
Era ca un fluierat hoinar, pornit de pe buzele râului
Peste arcadele smulse din orbitele vechilor ziduri
peste care nimeni nu poate trece de două ori
Rămân în urmă tăceri, iar luna de hârtie se face scrum
Purtat în cercuri de alte râuri, peste alte tăceri și alt drum
(Pe Pont D’ Avignon)
Aștept ,o iubire imposibilă
O ! Ploaie , oprește- te odată
Simt că nu sunt eu
Inima-mie îmbătată
Așa va fi mereu?
Când ploaia va-nceta
Soarele se va ivi
Tu mă vei aștepta
Și mă vei iubi?
Lângă geam stând,așteptam ca ploaia să se-oprească
Zicându-mi , că mai e un strop și-o să mă iubească
Ploaia se opri , soarele vesel din nori aparența și-a făcut
Iar eu trist , tăcut,aflând că ea nu ma plăcut !
Era doar in mintea mea
O imaginație plăcută,
Dar ea pe altcineva iubea,
Dar de mine , altfel ea era văzută
In ochii mei eu o vedeam
Mai ceva ca o regină
Am închis ochii și-mi spuneam
De azi ești o străină
De ce îmi pare rău acum?
De ce iubirea doare?
Mai bine îmi vedeam de drum
Mai bine -i fără soare..☀️
If you only knew
The sentences I've told weren't lies.
That you describe every letter in perfect.
Thy love I could hold for ages.
How much your words could attract...
If you only knew...
How much a broken heart can love.
From my eyes, my overview.
For my dizzy soul to involve..
"Volumul Istorie Opusă/Opposing History"
Sonet (CCCLVIII)
Sunt încă treaz când rana crepuscului se-nchide
Iar norii, ca o vată, cu foc s-au murdărit,
Și-aud deasupra păsări flămânde și stupide
Cum se întrec în jale cu vântul răgușit.
E un sublim amestec de farmec și de groază
Când umbrele fluide lovesc în stânci de fier,
Și-n ora blestemată o lună explodează
În locu-n care marea se prăbușește-n cer.
Prin noaptea sfâșiată, ciuperca de lumină
Anunță începuturi de Tartar și Parnas
Cu vechi hieroglife pe suflet și retină
Și doar poemul ăsta și saltul mi-au rămas.
Spre dimineață totul e cufundat în roșu
Și-aștept să îmi anunțe trădările cocoșul.
GÂNDUL
Pleacă-n departare gândul purtat de-a dorului suflare,
Rătăcind prin colț de lume s-adâncește tot mai tare
Dar răzbate la lumină din nevolnicul abis,
Găsindu-și loc de răsuflare la un geam întredeschis.
În a soarelui lumină, păru-i strălucește parcă
Și asemeni unei stele luminează gândul meu.
În privire-i se citește numai doruri ce-o încearcă,
Ea, la piept îmi strânge poza, s-o privească îi e greu...
Se așează pe genunchi și cu dragoste în glas,
Ea, se roagă pentru mine, pentru noi și lacrimi
Cad din ochii ei albaștrii și pe obraz i-a mai rămas
Doar o urmă de bujori scuturați de dor și patimi!
Ploaia bate la fereastră, vântul suflă dinspre vale,
Gându-mi nu mai zăbovește și se-ntoarce pe-a sa cale.
A găsit la geamul tău forța ca să reușească
Pe cărarea ce-a ales-o, chiar de-i greu o să răzbească!
Cât de cât!
- Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!
Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.
- Ce să-ţi dau, omule?
- Ce vă lasă inima, bunule domn!
- Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!
- Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !
Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.
- Poate vrei altceva?
- Orice, domnule! Cât de cât!
- Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!
- Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!
Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam.
- Sper că nu-l vrei tot?
- Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!
Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.
- Vrei şi câteva mere?
- Da, domnule! Cât de cât!
- Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!
Omul îşi lasă privirea în jos.
- Aş pofti, domnule! Cât de cât!
Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.
- Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?
Ridic din umeri destul de încurcat.
- Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!
RÂURILE TĂCERII ȘI LUNA DE HÂRTIE
Trecând râurile tăcerii pe sub luna de hârtie
La cumpăna visului nebănuit de nimeni
am lăsat mărturie urmele petalelor de flori de iasomie
Erau singurele rămase în palmele mele după atâtea ploi
Dar parfumul lor, penetra pâna și prin pietrele de granit
Adunate geometric în podul arcuit care uneori îmi cânta…
Era ca un fluierat hoinar, pornit de pe buzele râului
Peste arcadele smulse din orbitele vechilor ziduri
peste care nimeni nu poate trece de două ori
Rămân în urmă tăceri, iar luna de hârtie se face scrum
Purtat în cercuri de alte râuri, peste alte tăceri și alt drum
(Pe Pont D’ Avignon)
Aștept ,o iubire imposibilă
O ! Ploaie , oprește- te odată
Simt că nu sunt eu
Inima-mie îmbătată
Așa va fi mereu?
Când ploaia va-nceta
Soarele se va ivi
Tu mă vei aștepta
Și mă vei iubi?
Lângă geam stând,așteptam ca ploaia să se-oprească
Zicându-mi , că mai e un strop și-o să mă iubească
Ploaia se opri , soarele vesel din nori aparența și-a făcut
Iar eu trist , tăcut,aflând că ea nu ma plăcut !
Era doar in mintea mea
O imaginație plăcută,
Dar ea pe altcineva iubea,
Dar de mine , altfel ea era văzută
In ochii mei eu o vedeam
Mai ceva ca o regină
Am închis ochii și-mi spuneam
De azi ești o străină
De ce îmi pare rău acum?
De ce iubirea doare?
Mai bine îmi vedeam de drum
Mai bine -i fără soare..☀️
If you only knew
The sentences I've told weren't lies.
That you describe every letter in perfect.
Thy love I could hold for ages.
How much your words could attract...
If you only knew...
How much a broken heart can love.
From my eyes, my overview.
For my dizzy soul to involve..
"Volumul Istorie Opusă/Opposing History"
Sonet (CCCLVIII)
Sunt încă treaz când rana crepuscului se-nchide
Iar norii, ca o vată, cu foc s-au murdărit,
Și-aud deasupra păsări flămânde și stupide
Cum se întrec în jale cu vântul răgușit.
E un sublim amestec de farmec și de groază
Când umbrele fluide lovesc în stânci de fier,
Și-n ora blestemată o lună explodează
În locu-n care marea se prăbușește-n cer.
Prin noaptea sfâșiată, ciuperca de lumină
Anunță începuturi de Tartar și Parnas
Cu vechi hieroglife pe suflet și retină
Și doar poemul ăsta și saltul mi-au rămas.
Spre dimineață totul e cufundat în roșu
Și-aștept să îmi anunțe trădările cocoșul.
GÂNDUL
Pleacă-n departare gândul purtat de-a dorului suflare,
Rătăcind prin colț de lume s-adâncește tot mai tare
Dar răzbate la lumină din nevolnicul abis,
Găsindu-și loc de răsuflare la un geam întredeschis.
În a soarelui lumină, păru-i strălucește parcă
Și asemeni unei stele luminează gândul meu.
În privire-i se citește numai doruri ce-o încearcă,
Ea, la piept îmi strânge poza, s-o privească îi e greu...
Se așează pe genunchi și cu dragoste în glas,
Ea, se roagă pentru mine, pentru noi și lacrimi
Cad din ochii ei albaștrii și pe obraz i-a mai rămas
Doar o urmă de bujori scuturați de dor și patimi!
Ploaia bate la fereastră, vântul suflă dinspre vale,
Gându-mi nu mai zăbovește și se-ntoarce pe-a sa cale.
A găsit la geamul tău forța ca să reușească
Pe cărarea ce-a ales-o, chiar de-i greu o să răzbească!
Cât de cât!
- Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!
Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.
- Ce să-ţi dau, omule?
- Ce vă lasă inima, bunule domn!
- Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!
- Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !
Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.
- Poate vrei altceva?
- Orice, domnule! Cât de cât!
- Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!
- Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!
Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam.
- Sper că nu-l vrei tot?
- Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!
Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.
- Vrei şi câteva mere?
- Da, domnule! Cât de cât!
- Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!
Omul îşi lasă privirea în jos.
- Aş pofti, domnule! Cât de cât!
Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.
- Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?
Ridic din umeri destul de încurcat.
- Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!
Other poems by the author
Sfântă
Îmi erai sunetul de harpă și apa de izvor,
Priveam la tine ca la zei și în genunchi de dor.
Mi te-ascundeai după minciuni cu coada ridicată,
Apoi veneai din nou la mine să fac să te simți fată.
Dar cum ieșeai din nou afară îmi deveneai străină
Și eu voiam să te culeg dar nu aveai tulpină.
Îmi erai vânt, îmi erai ploaie și soare și surâs,
În timp ce tu erai plecată, eu te iubeam nespus.
Dar parcă tot încet încet, veneai prea rar la ușă
Și căutându-te muream când te vedeam pe tușă.
Și tot tu zici că-i vina mea, că eu te-am rupt în două,
Când tu erai deja crăpată și te făceai că plouă.
Nu ți-e rușine când mi-ai spus că eu sunt cel ce cauți
Și-apoi la alții când te duci doar rele începi să-mi lauzi?
Când îți cântam cuvinte-n noapte și stele îți dădeam
Credeam că urc pe scara vieții dar în secret cădeam.
O viată-ntreagă flori și vise am vrut să-ți dăruiesc
Însă tu mi-ai furat doar viața, și-n van îmbătrânesc.
Iar tu rămâi pe veci o floare acoperită-n spini
Că cei ce te-au atins sunt mulți, dar te-au ținut puțini.
Nu știi să spui ce simți în tine
Numai când vezi ce-ți place,
Dar am făcut deja greșeala ce nimeni n-o mai face.
Ți-am dat și luna de pe cer ,tu ai transformat-o-n smoală.
Orice scânteie de durată tu ai lăsat să piară.
Un diamant sau colier nu iți oferă viață,
Doar frumusețea care-o vezi pentru o dimineață.
De ce-ai fugit după ceva ce-n gol avea să zboare ?
Nu ai văzut că el avea aripi iar tu picioare?
Și istovită apoi veneai la ușa mea în lacrimi,
Și eu mereu te acceptam, crezându-te în patimi.
Dar dimineața avea să vină și patul gol să-l vadă,
Și atunci durerea și regretul pe mine iar să cadă.
Vedeam în tine un rai albastru și fără de durere,
Dar tu voiai să-ți dau doar aur și căutai plăcere.
Nu e iubire! Ce tu simți e ca o adiere,
Când eu visez la porumbei iar tu la coliere.
Dar, de mai vii la ușa mea să-mi cauți iar privirea,
Prefer să -nchid. Cu drugul tras, rămân cu mulțumirea.
Reflectie umana
Închide ochii, prieten bun,
Și lasă-te pătruns de pace
Căci viața are al ei drum,
Tu mergi pe el și nu te-ntoarce.
Întinde-ți mâna acolo unde
o altă mână întinsă așteaptă,
Deschide ochii celui care
a uitat să se trezească.
Zâmbește celui care plânge
Și dă-i curaj, și dă-i speranță,
Oferă-i dragoste și milă,
O îmbrățișare caldă și o atingere duioasă.
Convinge-l pe cel ce nu mai crede.
Oferă-i celui fără casă.
Căci drumul Domnului e mare,
Și trebuie trecut ușor.
Să-l treci cu dragoste în suflet
Și pas de conducător.
Reminiscenta
Te chem din neguri să apari
Și să îmi dai lumină,
Însă atâtea voci în gol
te strigă fără stimă.
Te văd prin ceață și prin fum
Oh, vânt primăvăratic,
Dar sufocat de așteptări
mă sting tot singuratic.
Îți simt flagranța ce-ai ascuns-o
Și-mi pare așa.. ușoară.
Înăbușită în dor, însă,
pe loc devine amară.
Și cum să fac să mi te-aduc
aici, pentr-o secundă,
când ceru-ți larg și făr' de margini
nu poate să pătrundă?
Și-n vis te simt și te ascult,
Dar mă trezesc și ești departe.
Pierdută-n ochii lor de plumb
și vorbele deșarte.
Alba-Neagra
Câmpuri verzi cu iarbă deasă,
Nu mai știm, că-s cimentate.
Brazi înalți, păduri semețe,
Azi sunt vreascuri răsfirate.
Cântul pasării-n verandă
nimeni nu îl mai ascultă.
Vorba noastră este-n cască,
Față-n față gura-i mută.
Nopțile devin povoare.
Gânduri strânse-n zeci de dune.
Că nici azi nu trece bine,
Și în minte-l ai pe mâine.
Ieri adulți rugau poznașii
Nopțile să intre-n casă.
Azi poznașii sunt adulții
Ce pe drum părintii lasă.
Bunul simț este prostie
iar prostia-i beneficiu.
Cei ce trag trăiesc mai jalnic
decât cei fără serviciu.
Toți nervoși, conduc spre moarte,
Că și graba-i un păcat.
Unii pier bătuți de soartă,
Pe când alții, de asfalt.
Casele-s pline și totuși pustii,
Parcuri colorate fără de copii,
Cerul e albastru cu nuanțe de gri,
Inimi muribunde ce ieri erau vi...
Ne ascundem de trăire pitulați printre nevoi,
Pe când viața sângerând strigă-n spate după noi.
Ca o bufniță să fiu
Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare
și cântând o notă sumbră să-ntristez pădurea mare.
Să răsun din valea neagră pân' la ușă de creștin;
să mă mut din brad în brad și să-mi fie zborul lin.
Și venind fără vacarm, la ferestre să privesc.
Ca să-l văd pe cel ce are suflet bun și omenesc.
Și apoi să-i spun Naturii, ce ascultă impunătoare,
unde zace cel blajin, ca să-i fie roditoare.
Însă la cel deșănțat, care laudă ce n-are,
să m-așez la colțul casei să îi cânt fără-ncetare.
Laudele ce le scuipă să îi fie de fațadă;
Câte rele dă pe gură, atâtea ochii să-i vadă.
Ca o bufniță să fiu, singur să îmi car penajul,
să străbat văi neguroase fără să îmi pierd curajul.
Să îmi mut ochii la spate, să văd daga cine-o ține,
să mă fac una cu pomul, de s-apropie de mine.
Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare,
și cu aripile grele să cutreier lumea mare.
Cât timp ochii văd lumina, să tot cânt și să tot zbor,
iară noaptea de-o să vină, să îmi caut o tulpină,
și-n a ei coroană plină s-aștept somnul răpitor.
Uitare de sine
Lumină din lumină se naște peste floare,
Ușor și dintr-o vină se naște supărare.
Dar frica te omoară:-dușmanul cel dintâi-
De ți-a intrat în vene , iți pune căpătâi.
Și-atunci începe răul, când dubiile apar,
Se scurge toată viata, ca vinul din pahar,
Și-ai vrea să-ncerci norocul, dar teamă ți-e că nu-i,
Rămâi pe loc în umbră, ca haina într-un cui.
Și cui să-i ceri părerea când toată lumea minte?
Te pierzi printre probleme și uiți de cele sfinte.
Și-ncepi să dai afară tot ce-ai ținut în tine,
Căci înecat în frică, faci rău și zici că-i bine.
Conștiința încărcată , începe să te strige,
Și inima se zbate, ca-nfiptă în cârlige.
Știind că nu e bine, văzând că tot greșești,
Te-arunci între suspine și-ai vrea să te oprești.
Dar corpul iți e mort și mintea îți este-n ceață,
Simți flăcări de sminteală în inima de gheată,
Tu, cel ce ieri zâmbeai, cuprins de imprudență,
Azi copleșit de vorbe, te-afunzi în decadență.
Și unde erai ieri, azi greu vei reveni,
Căci guri ce lasă urme oriunde vei zări.
Și-o inimă distrusă degeaba e cusută,
Că ața doar o strânge, dar ea rămâne ruptă.
Sfântă
Îmi erai sunetul de harpă și apa de izvor,
Priveam la tine ca la zei și în genunchi de dor.
Mi te-ascundeai după minciuni cu coada ridicată,
Apoi veneai din nou la mine să fac să te simți fată.
Dar cum ieșeai din nou afară îmi deveneai străină
Și eu voiam să te culeg dar nu aveai tulpină.
Îmi erai vânt, îmi erai ploaie și soare și surâs,
În timp ce tu erai plecată, eu te iubeam nespus.
Dar parcă tot încet încet, veneai prea rar la ușă
Și căutându-te muream când te vedeam pe tușă.
Și tot tu zici că-i vina mea, că eu te-am rupt în două,
Când tu erai deja crăpată și te făceai că plouă.
Nu ți-e rușine când mi-ai spus că eu sunt cel ce cauți
Și-apoi la alții când te duci doar rele începi să-mi lauzi?
Când îți cântam cuvinte-n noapte și stele îți dădeam
Credeam că urc pe scara vieții dar în secret cădeam.
O viată-ntreagă flori și vise am vrut să-ți dăruiesc
Însă tu mi-ai furat doar viața, și-n van îmbătrânesc.
Iar tu rămâi pe veci o floare acoperită-n spini
Că cei ce te-au atins sunt mulți, dar te-au ținut puțini.
Nu știi să spui ce simți în tine
Numai când vezi ce-ți place,
Dar am făcut deja greșeala ce nimeni n-o mai face.
Ți-am dat și luna de pe cer ,tu ai transformat-o-n smoală.
Orice scânteie de durată tu ai lăsat să piară.
Un diamant sau colier nu iți oferă viață,
Doar frumusețea care-o vezi pentru o dimineață.
De ce-ai fugit după ceva ce-n gol avea să zboare ?
Nu ai văzut că el avea aripi iar tu picioare?
Și istovită apoi veneai la ușa mea în lacrimi,
Și eu mereu te acceptam, crezându-te în patimi.
Dar dimineața avea să vină și patul gol să-l vadă,
Și atunci durerea și regretul pe mine iar să cadă.
Vedeam în tine un rai albastru și fără de durere,
Dar tu voiai să-ți dau doar aur și căutai plăcere.
Nu e iubire! Ce tu simți e ca o adiere,
Când eu visez la porumbei iar tu la coliere.
Dar, de mai vii la ușa mea să-mi cauți iar privirea,
Prefer să -nchid. Cu drugul tras, rămân cu mulțumirea.
Reflectie umana
Închide ochii, prieten bun,
Și lasă-te pătruns de pace
Căci viața are al ei drum,
Tu mergi pe el și nu te-ntoarce.
Întinde-ți mâna acolo unde
o altă mână întinsă așteaptă,
Deschide ochii celui care
a uitat să se trezească.
Zâmbește celui care plânge
Și dă-i curaj, și dă-i speranță,
Oferă-i dragoste și milă,
O îmbrățișare caldă și o atingere duioasă.
Convinge-l pe cel ce nu mai crede.
Oferă-i celui fără casă.
Căci drumul Domnului e mare,
Și trebuie trecut ușor.
Să-l treci cu dragoste în suflet
Și pas de conducător.
Reminiscenta
Te chem din neguri să apari
Și să îmi dai lumină,
Însă atâtea voci în gol
te strigă fără stimă.
Te văd prin ceață și prin fum
Oh, vânt primăvăratic,
Dar sufocat de așteptări
mă sting tot singuratic.
Îți simt flagranța ce-ai ascuns-o
Și-mi pare așa.. ușoară.
Înăbușită în dor, însă,
pe loc devine amară.
Și cum să fac să mi te-aduc
aici, pentr-o secundă,
când ceru-ți larg și făr' de margini
nu poate să pătrundă?
Și-n vis te simt și te ascult,
Dar mă trezesc și ești departe.
Pierdută-n ochii lor de plumb
și vorbele deșarte.
Alba-Neagra
Câmpuri verzi cu iarbă deasă,
Nu mai știm, că-s cimentate.
Brazi înalți, păduri semețe,
Azi sunt vreascuri răsfirate.
Cântul pasării-n verandă
nimeni nu îl mai ascultă.
Vorba noastră este-n cască,
Față-n față gura-i mută.
Nopțile devin povoare.
Gânduri strânse-n zeci de dune.
Că nici azi nu trece bine,
Și în minte-l ai pe mâine.
Ieri adulți rugau poznașii
Nopțile să intre-n casă.
Azi poznașii sunt adulții
Ce pe drum părintii lasă.
Bunul simț este prostie
iar prostia-i beneficiu.
Cei ce trag trăiesc mai jalnic
decât cei fără serviciu.
Toți nervoși, conduc spre moarte,
Că și graba-i un păcat.
Unii pier bătuți de soartă,
Pe când alții, de asfalt.
Casele-s pline și totuși pustii,
Parcuri colorate fără de copii,
Cerul e albastru cu nuanțe de gri,
Inimi muribunde ce ieri erau vi...
Ne ascundem de trăire pitulați printre nevoi,
Pe când viața sângerând strigă-n spate după noi.
Ca o bufniță să fiu
Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare
și cântând o notă sumbră să-ntristez pădurea mare.
Să răsun din valea neagră pân' la ușă de creștin;
să mă mut din brad în brad și să-mi fie zborul lin.
Și venind fără vacarm, la ferestre să privesc.
Ca să-l văd pe cel ce are suflet bun și omenesc.
Și apoi să-i spun Naturii, ce ascultă impunătoare,
unde zace cel blajin, ca să-i fie roditoare.
Însă la cel deșănțat, care laudă ce n-are,
să m-așez la colțul casei să îi cânt fără-ncetare.
Laudele ce le scuipă să îi fie de fațadă;
Câte rele dă pe gură, atâtea ochii să-i vadă.
Ca o bufniță să fiu, singur să îmi car penajul,
să străbat văi neguroase fără să îmi pierd curajul.
Să îmi mut ochii la spate, să văd daga cine-o ține,
să mă fac una cu pomul, de s-apropie de mine.
Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare,
și cu aripile grele să cutreier lumea mare.
Cât timp ochii văd lumina, să tot cânt și să tot zbor,
iară noaptea de-o să vină, să îmi caut o tulpină,
și-n a ei coroană plină s-aștept somnul răpitor.
Uitare de sine
Lumină din lumină se naște peste floare,
Ușor și dintr-o vină se naște supărare.
Dar frica te omoară:-dușmanul cel dintâi-
De ți-a intrat în vene , iți pune căpătâi.
Și-atunci începe răul, când dubiile apar,
Se scurge toată viata, ca vinul din pahar,
Și-ai vrea să-ncerci norocul, dar teamă ți-e că nu-i,
Rămâi pe loc în umbră, ca haina într-un cui.
Și cui să-i ceri părerea când toată lumea minte?
Te pierzi printre probleme și uiți de cele sfinte.
Și-ncepi să dai afară tot ce-ai ținut în tine,
Căci înecat în frică, faci rău și zici că-i bine.
Conștiința încărcată , începe să te strige,
Și inima se zbate, ca-nfiptă în cârlige.
Știind că nu e bine, văzând că tot greșești,
Te-arunci între suspine și-ai vrea să te oprești.
Dar corpul iți e mort și mintea îți este-n ceață,
Simți flăcări de sminteală în inima de gheată,
Tu, cel ce ieri zâmbeai, cuprins de imprudență,
Azi copleșit de vorbe, te-afunzi în decadență.
Și unde erai ieri, azi greu vei reveni,
Căci guri ce lasă urme oriunde vei zări.
Și-o inimă distrusă degeaba e cusută,
Că ața doar o strânge, dar ea rămâne ruptă.