Reminiscenta

Detest țelurile. 

Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate, 

de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință 

și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real. 

Speranța este în van. 

Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede. 

Omul care nu are mâncare, dar are speranță, 

moare mult mai încet și moare prost. 

Prost, pentru că a trăit mințindu-se că 

va exista o zi în care să-i fie mai bine. 

Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,

doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.

În final, ceea ce ne face oameni este moartea

Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?

Acela este singurul nostru destin comun. 

Deseori mă gândesc la mine

Ca la o floare ce a reușit să înflorească

Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului

O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte

Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.

Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă

Poate că nu e cu nimic specială

Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj

Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?

De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța 

și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?

De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?

Unde moartea întârzie eu mai vin, să te găsesc 
Printre liniştea eternă care tremură în pini, 
Printre acele ce-n ghemuri năucite se uncesc 
Şi mă leagă şi pe mine să mă prind cu rădăcini. 

Eu mă las să cad pe spate ameţit de plânsul ierbii. 
Glasul tău pe la ureche îmi foşneşte ca un vânt, 
Dar abia-i spre desluşire, căci s-aud cum saltă cerbii, 
Lovind aprig şi fierbinte cu copita în pământ. 

Şi tresar, că dintr-o frică c-aş putea să fiu trezit, 
C-aş putea să uit cărarea către locul fermecat, 
Unde moartea întârzie, amăgind un ceas grăbit, 
Să mă-ntoarcă -n amintirea ce de tine m-a legat.

В долине гроз, где солнце нет,
Сияет последний лунный свет
В долине роз, где смерть пришла,
Вдруг поняла, что обречена

Нет смысла жить, куда-ж идти,
Ей надоело в этот миг
Падать в грязь, не видеть мир,
Дальше путь, уж не найти

С детсва я так ждала,
Принца на белом коне
Бесполезно года два,
Простаяла в этой темноте.

Целая история, с начало до конца,
Тупо было ждать, этого жеребца.
И вот конец историй, которого я нашла,
Петелька и дерево, мои навеки друзья.

Liniștea serii se-mbrăcă într-o farsă,

La pândă mai stătu și dușmanul de-afară,

Pe la pervaz, se preschimbă pe nesimțite,

Și privi la ceasul atârnat de niște grinde.

Era întuneric și-un gând îl trezi,

Pe bătrânul ce din senin se zgribuli.

Privi cu necaz spre geamul din față:

,,Ce putea fi? o pasăre hoață!"

Hoțul se uită și el mai atent,

Și pe bătrân îl enervă un sentiment.

Trase o pânză peste ochii ființei,

Să poată dormi mai bine, fără intervenții.

Jocul abia începuse, cât ar fi crezut,

Orice-ar fi fost, hoțul nu se dădu bătut,

Bocăni în geam de câteva ori,

De la un timp, pe bătrân îl cuprinseră fiori.

Nu se auzise la fel ca celelalte,

O nerăbdare se simți acolo-n spate.

Se duse încetinel la fereastra sa spartă,

Nu văzu nici urmă de împielițată.

O ușă mai veche începu a scârțâi,

Bătrânul auzi un pas și-ncremeni,

O liniște mai mare decât ce auzi,

Să fi fost oare adevărat ce simți?

Obosit, se ghemui în pat,

Lângă bătrân se-auzi un oftat,

Săracul, nu găsi niciun chibrit de aprins

Și ieși din căsuță cu sufletul cuprins.

La ușă, musafirul își lăsase arma,

Bătrânul o luă să-și apere viața.

Mai mare decât se putea aștepta,

Nu conta cine era, dar nu mai pleca!

Văzând că nu ieși, bătrânul se retrase,

Tot mergând, brusc se-mpiedicase,

Căzu atât de rău și-l dureau acum toate,

Nu mai observă că era pe moarte...

Hoața ieși din căsuța cea săracă,

Îl ridică pe bătrân și-l luă cu ea în cârcă,

Bătrânul se zbătu, dar în zadar, cu forțe...

Așa apare, când dormi în taina nopții.

Stau,

nu simt nici gerul, nici incendiul;

deși tremur, nu-i de vină curentul...

Nu mă mișc,

deși încerc un vârf de deget să ridic,

nu reușesc, privesc și mă oftic...

Și degeaba se chinuie fostu-mi lăcaș–

acum e gol, chiar dacă l-au îmbrăcat;

după care speranța i s-a scufundat...

Cu ochii închiși,

mă gândesc la amintirea veche cu mine,

m-aș întoarce să le zic și lor că nu e bine...

Nu mă știu,

dacă plâng, nu e ca și cum ei mă aud,

așa că mai bine stau și-i ascult...

Se întâmplă mai rar,

să-i aud cum aprind un mic dar,

și acela parcă luminează tot în zadar...

Alte ori îi auzeam pe alții,

apoi mă gândeam și la ai mei... săracii,

să treacă și să-mi mai ude măcar macii.

Prin întregul tot mai negru,

ascult și aștept să vină sfârșitul cel greu,

să apară și el când și ei se vor sătura să vină la mine...

mereu.

La cimitirul ce poartă lumea în moarte,
Sunt două lumânări aprinse lângă cruci,
Iar eu tăcut, cu ochii plini de lacrimi,
Mai zăbovesc un pic lângă mormânt.

Un călător grăbit, azi, îmbrăcat în negru
Ce plânge lângă cruci durerea lui de frate,
Privește trist o lumânare în noapte,
O mamă îndurerată își plânge al doilea fiu.

N-am să-ți mai văd de azi ființa dragă,
Te-ai dus voit bătrânul tată să îl vezi
Și au rămas în urmă ani, ce nu vroiau să moară,
Din toate ai lăsat un doliu-n inimi prins.

Câmpuri verzi cu iarbă deasă,

Nu mai știm, că-s cimentate.

Brazi înalți, păduri semețe,

Azi sunt vreascuri răsfirate.

Cântul pasării-n verandă

nimeni nu îl mai ascultă.

Vorba noastră este-n cască,

Față-n față gura-i mută.

Nopțile devin povoare.

Gânduri strânse-n zeci de dune.

Că nici azi nu trece bine,

Și în minte-l ai pe mâine.

Ieri adulți rugau poznașii

Nopțile să intre-n casă.

Azi poznașii sunt adulții

Ce pe drum părintii lasă.

Bunul simț este prostie

iar prostia-i beneficiu.

Cei ce trag trăiesc mai jalnic

decât cei fără serviciu.

Toți nervoși, conduc spre moarte,

Că și graba-i un păcat.

Unii pier bătuți de soartă,

Pe când alții, de asfalt.

Casele-s pline și totuși pustii,

Parcuri colorate fără de copii,

Cerul e albastru cu nuanțe de gri,

Inimi muribunde ce ieri erau vi...

Ne ascundem de trăire pitulați printre nevoi,

Pe când viața sângerând strigă-n spate după noi.

Îmi erai sunetul de harpă și apa de izvor,

Priveam la tine ca la zei și în genunchi de dor.

Mi te-ascundeai după minciuni cu coada ridicată,

Apoi veneai din nou la mine să fac să te simți fată.

Dar cum ieșeai din nou afară îmi deveneai străină

Și eu voiam să te culeg dar nu aveai tulpină.

Îmi erai vânt, îmi erai ploaie și soare și surâs,

În timp ce tu erai plecată, eu te iubeam nespus.

Dar parcă tot încet încet, veneai prea rar la ușă

Și căutându-te muream când te vedeam pe tușă.

Și tot tu zici că-i vina mea, că eu te-am rupt în două,

Când tu erai deja crăpată și te făceai că plouă.

Nu ți-e rușine când mi-ai spus că eu sunt cel ce cauți

Și-apoi la alții când te duci doar rele începi să-mi lauzi?

Când îți cântam cuvinte-n noapte și stele îți dădeam

Credeam că urc pe scara vieții dar în secret cădeam.

O viată-ntreagă flori și vise am vrut să-ți dăruiesc

Însă tu mi-ai furat doar viața, și-n van îmbătrânesc.

Iar tu rămâi pe veci o floare acoperită-n spini

Că cei ce te-au atins sunt mulți, dar te-au ținut puțini.

Nu știi să spui ce simți în tine

Numai când vezi ce-ți place,

Dar am făcut deja greșeala ce nimeni n-o mai face.

Ți-am dat și luna de pe cer ,tu ai transformat-o-n smoală.

Orice scânteie de durată tu ai lăsat să piară.

Un diamant sau colier nu iți oferă viață,

Doar frumusețea care-o vezi pentru o dimineață.

De ce-ai fugit după ceva ce-n gol avea să zboare ?

Nu ai văzut că el avea aripi iar tu picioare?

Și istovită apoi veneai la ușa mea în lacrimi,

Și eu mereu te acceptam, crezându-te în patimi.

Dar dimineața avea să vină și patul gol să-l vadă,

Și atunci durerea și regretul pe mine iar să cadă.

Vedeam în tine un rai albastru și fără de durere,

Dar tu voiai să-ți dau doar aur și căutai plăcere.

Nu e iubire! Ce tu simți e ca o adiere,

Când eu visez la porumbei iar tu la coliere.

Dar, de mai vii la ușa mea să-mi cauți iar privirea,

Prefer să -nchid. Cu drugul tras, rămân cu mulțumirea.

Nu știu de ce am venit,

si nu stiu cum voi pleca.

Nu stiu cum sa multumesc,

și nu spun întotdeauna adevărul.

Nu înțeleg Pământul,

și încă nu știu ce vrea inima mea să facă.  

Nu sunt pentru război,

și urăsc când mi-e frică.

Nu mi-am făcut niciodată publice rănile,

și nu am plâns când m-au rănit.

Nu mi-am arătat niciodată panica interioară,

dar nu mi-am părăsit credința, când sufletul meu era slăbit.

Nu sunt perfect, nu sunt un erou,

Nu am puteri ascunse,

Încerc să trăiesc cât pot de bine.

Sunt doar un om cu zile numărate.

Dar, aceste zile,    

atât de scurte, așa cum ne sunt scrise...

De ce sunt ofilite de durere?

De ce sunt influențațe de furie și nefericire? 

Opriți Pământul; vreau să cobor.

Vreau să plutesc în gol pentru eternitate, 

să mă scufund în tăcerea Universului,

Vreau să trăiesc mereu în propria-mi trufie,

Vreau să uit tot ce îmi rupe aripile,

tot ce mă sperie,

tot ce mă omoară,

. . .As vrea sa uit.

Arrête la Terre, je veux descendre

Je ne sais pas pourquoi  je suis venu,  

 et je ne sais pas comment je vais.  

Je ne sais pas comment remercier,

et je ne dis pas toujours la vérité.

Je ne comprend pas la Terre,

et je ne sais pas encore ce que veut faire mon cœur.  

Je ne suis pas pour la guerre,

et je déteste quand j'ai peur.

Je n'ai jamais rendu mes plaies publiques,

et je n'ai pas pleuré quand elles m'ont blessé.

Je n'ai jamais montré ma panique intérieur,

mais je n'ai pas quitté ma foi,

quand mon âme s'est affaissé.

Je ne suis pas parfait,

je ne suis pas un héros, 

Je n'ai pas de pouvoirs cachés,

J'essais de vivre comme je peux.

Je suis juste un homme, avec des jours comptés.

Mais, ces jours.ci,

si court, comme eux nous sont écrits...  

Pourquoi sont-ils flétries par la douleur?

Pourquoi sont-ils influencés par la colère et le malheur?

Arrête la Terre; je veux descendre.

Je veux  flotter dans le vide pour l'éternité,

me plonger dans le silence de l'Univers, 

Je veux vivre toujours dans ma fatuité,

Je veux oublier tout ce qui brise mes ailes,

tout ce qui me fait peur,

tout ce qui me tue, 

. . .je voudrais oublier. 

Lumină din lumină se naște peste floare,

Ușor și dintr-o vină se naște supărare.

Dar frica te omoară:-dușmanul cel dintâi-

De ți-a intrat în vene , iți pune căpătâi.

Și-atunci începe răul, când dubiile apar,

Se scurge toată viata, ca vinul din pahar,

Și-ai vrea să-ncerci norocul, dar teamă ți-e că nu-i,

Rămâi pe loc în umbră, ca haina într-un cui.

Și cui să-i ceri părerea când toată lumea minte?

Te pierzi printre probleme și uiți de cele sfinte.

Și-ncepi să dai afară tot ce-ai ținut în tine,

Căci înecat în frică, faci rău și zici că-i bine.

Conștiința încărcată , începe să te strige,

Și inima se zbate, ca-nfiptă în cârlige.

Știind că nu e bine, văzând că tot greșești,

Te-arunci între suspine și-ai vrea să te oprești.

Dar corpul iți e mort și mintea îți este-n ceață,

Simți flăcări de sminteală în inima de gheată,

Tu, cel ce ieri zâmbeai, cuprins de imprudență,

Azi copleșit de vorbe, te-afunzi în decadență.

Și unde erai ieri, azi greu vei reveni,

Căci guri ce lasă urme oriunde vei zări.

Și-o inimă distrusă degeaba e cusută,

Că ața doar o strânge, dar ea rămâne ruptă.

Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare

și cântând o notă sumbră să-ntristez pădurea mare.

Să răsun din valea neagră pân' la ușă de creștin;

să mă mut din brad în brad și să-mi fie zborul lin.

Și venind fără vacarm, la ferestre să privesc.

Ca să-l văd pe cel ce are suflet bun și omenesc.

Și apoi să-i spun Naturii, ce ascultă impunătoare,

unde zace cel blajin, ca să-i fie roditoare.

Însă la cel deșănțat, care laudă ce n-are,

să m-așez la colțul casei să îi cânt fără-ncetare.

Laudele ce le scuipă să îi fie de fațadă;

Câte rele dă pe gură, atâtea ochii să-i vadă.

Ca o bufniță să fiu, singur să îmi car penajul,

să străbat văi neguroase fără să îmi pierd curajul.

Să îmi mut ochii la spate, să văd daga cine-o ține,

să mă fac una cu pomul, de s-apropie de mine.

Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare,

și cu aripile grele să cutreier lumea mare.

Cât timp ochii văd lumina, să tot cânt și să tot zbor,

iară noaptea de-o să vină, să îmi caut o tulpină,

și-n a ei coroană plină s-aștept somnul răpitor.

Închide ochii, prieten bun,

Și lasă-te pătruns de pace

Căci viața are al ei drum,

Tu mergi pe el și nu te-ntoarce.

Întinde-ți mâna acolo unde

o altă mână întinsă așteaptă,

Deschide ochii celui care

a uitat să se trezească.

Zâmbește celui care plânge

Și dă-i curaj, și dă-i speranță,

Oferă-i dragoste și milă,

O îmbrățișare caldă și o atingere duioasă.

Convinge-l pe cel ce nu mai crede.

Oferă-i celui fără casă.

Căci drumul Domnului e mare,

Și trebuie trecut ușor.

Să-l treci cu dragoste în suflet

Și pas de conducător.