Dorul serii
Cum se numește oare
Acea persoană care moare
De prea multă tristețe și dor
În al serii amurg amețitor?
E oare acel băiețel iubăreț
Ce odinioară era zvâcnet?
Iar acum ce s-a întâmplat
De e atât de dezolat?
Îl doare prea tare dorul,
Gândul luându-și zborul,
Către a inimii aleasă,
Încercând să o găsească.
De ce plângi acum, băiete,
Acum când pe cer sunt stele?
Nu știi tu oare că-n al tău vis
O poți vedea cu al său dichis?
Iar acum calmează-te ușor,
Alungă-ți gândul disprețuitor.
Zâmbetul tău reapărând,
Pe-al tău chip cât mai curând.
Category: Love poems
All author's poems: M.A.
Date of posting: 9 ноября 2024
Added in favorites: 1
Views: 295
Poems in the same category
Magia ta
Mi am făcut un dus cald,
Dar tot rece sunt.
Inima mi e goala
Și sufletul plăpând.
Nimic nu mai simt
Totul e gol,
Ma n velesc bine
Și ma pun la somn.
Dar e greu, e greu s adorm
Când toate amintirile
Ies la iveala,
Eu plang și ma sufoc
În amintirea goala.
Îmi aduc aminte cum ma priveai,
Cat de frumos te purtai.
Nu cred ca se poate
Sa mai iubesc pe cineva
Cum te iubesc pe tine.
Veșnic în sufletul și mintea mea,
Căci nu te pot uita,
Sper sa nu te pierd
Căci lumea n treaga v a dispărea.
Ma faci sa zâmbesc
Chiar de nu te străduiești.
Când te vad,
Sufletul îmi canta.
Inima mi se umple.
Mi se umple de fericire,
Când ești lângă mine.
Când îți simt mirosul cald
Și ochii sclipitori,
Ma reincarc cu magia lor.
Dar din păcate,
Totul e doar o amintire
Blocata între
Chin și iubire..
REVINO
Străin te-ai vrut, un pumn de amintiri pierdute,
Dar noaptea mi te port în vise.de mine făurite.
Şi mi te strång la piept prin ceata nopti plutind
Și mi se face dor de-un vin, mai mult ca oricând.
Mă macină un dor nebun, ce aprig mă doare
Un dulce vis cum că-ntr-o zi ne-om revedea
Spune-mi te rog, babe, ar fi posibil oare?..
La un apus de soare, îmbrătişaţ.i cândva?
Să-mi stropești sufletul uscat de dor
Cu picături din al tău roșu demidulce,
Să-l simt din nou pe buze și-n inima fior
CU el să mă scufunzi fn patimi inter zise.
P.S
Revino o clipă!. ca şi când nu ai plecat
Mă doare enorm nimicul de tine lăsat,
Rupe tăcerea imensă așternută-ntre noi
Răsai ca un soare de toamnă, după vânturi și ploi.
VIS DE NOIEMBRIE
Şi-n astă seara ~am fost împreună~
Și mi-am permis să te îmbrățişez,
Sufletul meu atâtea vrând sắ-ți spună
În versuri m-a îndemnat să te pictez.
Te-am privit, dar privirea-ți era de gheață
Apoi te-am strâns cu durere si dor la piept,
Ştiind că te voi pierde înspre dimineață
Că-i doar un vis am învătat să accept.
Deși mi-e crunt să te mai pierd o dată
Când zorii zilei îmi răzbat prin geam
Că mi-e doar un vis și poate niciodată
Atât de-aproape n-aș ști să te mai am.
Căci te-ai pierdut în seri de noiembrie
De-atunci ploile, urmele ți-au spălat.
E-un an trecut...un alt noiembrie
Aceeași poveste cu finalul ratat.
Poveste fără final, ca și când nu a inceput
Unde sfårșitul predomină stupid trecutul,
lar rolul principal, pe scena tristă, mut
Și l-a-nsușit tăcerea, ce-ncheie dramatic actul.
Temnița
Nu ai unde să fugi, frumoasă fată!
Cioplește ieșirea cu stiloul fermecat
Scrieri de iubire în piatră seacă,
Te conduc încet, încet spre al tău palat.
El nu te va salva dintre ruine
Trăiește în tribul lui de concubine
Falnic și detașat,
Mare să nu-ți fie mirarea, căci aproape te-a uitat!
Iartă-l și reneagă-i eul înzestrat,
Cu plăceri și minciuni infim de îndreptat
Frumoasă fată, ieși din temniță îndat!
O iubire sacră așteaptă, demnă de al tău palat.
Noaptea...
Am ajuns acasă,
M am pus în pat
Și sufletul mi era rece,
De ce? Nu prea știam.
M am învelit bine
Și am dat play la melodie.
Irina Rimes a intrat
Și sufletul mi a înghețat.
Nu știu cum sa scriu ce simt în adânc,
Doar ca doare tare,
Sufletul mi e stang.
E o durere interioara,
Ce doar oamenii zâmbitori o știu,
Când se termina ziua,
Plansetele revin.
Revin mii de gânduri,
Mii de amintiri,
Ce nu mulți le știu.
Amintirile ma dor
Și ma striga sa vin,
Dar umbrele lor nu mi dau nici un vis.
E greu sa fiu mereu cu zâmbetul pe buze,
Noaptea plang,
Iar ziua rad.
Nimic nu e ușor,
Spune glasul meu
Cerând ajutor.
Sunt un copil,
Dar am un suflet de adult.
E greu sa îmi revin
Chiar de am zâmbit puțin.
Noaptea trece,
Ziua vine,
Zâmbetul iese la lumina.
Ziua trece,
Vine seara,
Și ma innec in toata marea.
Marea mea de plansete,
Ce niciodată nu va trece,
Dar sper ca ea se va evapora,
Odată cu inima mea...
Nemurirea!
Vreau să fiu eu astrul care,
Îți luminează calea pe pământ
Și niciodată să nu-mi dispară
Iubirea promisă ție sub jurământ
Sub soare să fiu norul care,
Picură pe tine apa binecuvântată
Iar inima-ți tot timpul să-mi arate
Că este pentru mine cu dragoste-ncărcată
Și aș mai vrea să fiu eu infinitul,
De unde să-ți primești tu fericirea,
Să-mi fii iubita mea cea mult visată
Și lângă tine să-mi trăiesc eu..nemurirea!
Magia ta
Mi am făcut un dus cald,
Dar tot rece sunt.
Inima mi e goala
Și sufletul plăpând.
Nimic nu mai simt
Totul e gol,
Ma n velesc bine
Și ma pun la somn.
Dar e greu, e greu s adorm
Când toate amintirile
Ies la iveala,
Eu plang și ma sufoc
În amintirea goala.
Îmi aduc aminte cum ma priveai,
Cat de frumos te purtai.
Nu cred ca se poate
Sa mai iubesc pe cineva
Cum te iubesc pe tine.
Veșnic în sufletul și mintea mea,
Căci nu te pot uita,
Sper sa nu te pierd
Căci lumea n treaga v a dispărea.
Ma faci sa zâmbesc
Chiar de nu te străduiești.
Când te vad,
Sufletul îmi canta.
Inima mi se umple.
Mi se umple de fericire,
Când ești lângă mine.
Când îți simt mirosul cald
Și ochii sclipitori,
Ma reincarc cu magia lor.
Dar din păcate,
Totul e doar o amintire
Blocata între
Chin și iubire..
REVINO
Străin te-ai vrut, un pumn de amintiri pierdute,
Dar noaptea mi te port în vise.de mine făurite.
Şi mi te strång la piept prin ceata nopti plutind
Și mi se face dor de-un vin, mai mult ca oricând.
Mă macină un dor nebun, ce aprig mă doare
Un dulce vis cum că-ntr-o zi ne-om revedea
Spune-mi te rog, babe, ar fi posibil oare?..
La un apus de soare, îmbrătişaţ.i cândva?
Să-mi stropești sufletul uscat de dor
Cu picături din al tău roșu demidulce,
Să-l simt din nou pe buze și-n inima fior
CU el să mă scufunzi fn patimi inter zise.
P.S
Revino o clipă!. ca şi când nu ai plecat
Mă doare enorm nimicul de tine lăsat,
Rupe tăcerea imensă așternută-ntre noi
Răsai ca un soare de toamnă, după vânturi și ploi.
VIS DE NOIEMBRIE
Şi-n astă seara ~am fost împreună~
Și mi-am permis să te îmbrățişez,
Sufletul meu atâtea vrând sắ-ți spună
În versuri m-a îndemnat să te pictez.
Te-am privit, dar privirea-ți era de gheață
Apoi te-am strâns cu durere si dor la piept,
Ştiind că te voi pierde înspre dimineață
Că-i doar un vis am învătat să accept.
Deși mi-e crunt să te mai pierd o dată
Când zorii zilei îmi răzbat prin geam
Că mi-e doar un vis și poate niciodată
Atât de-aproape n-aș ști să te mai am.
Căci te-ai pierdut în seri de noiembrie
De-atunci ploile, urmele ți-au spălat.
E-un an trecut...un alt noiembrie
Aceeași poveste cu finalul ratat.
Poveste fără final, ca și când nu a inceput
Unde sfårșitul predomină stupid trecutul,
lar rolul principal, pe scena tristă, mut
Și l-a-nsușit tăcerea, ce-ncheie dramatic actul.
Temnița
Nu ai unde să fugi, frumoasă fată!
Cioplește ieșirea cu stiloul fermecat
Scrieri de iubire în piatră seacă,
Te conduc încet, încet spre al tău palat.
El nu te va salva dintre ruine
Trăiește în tribul lui de concubine
Falnic și detașat,
Mare să nu-ți fie mirarea, căci aproape te-a uitat!
Iartă-l și reneagă-i eul înzestrat,
Cu plăceri și minciuni infim de îndreptat
Frumoasă fată, ieși din temniță îndat!
O iubire sacră așteaptă, demnă de al tău palat.
Noaptea...
Am ajuns acasă,
M am pus în pat
Și sufletul mi era rece,
De ce? Nu prea știam.
M am învelit bine
Și am dat play la melodie.
Irina Rimes a intrat
Și sufletul mi a înghețat.
Nu știu cum sa scriu ce simt în adânc,
Doar ca doare tare,
Sufletul mi e stang.
E o durere interioara,
Ce doar oamenii zâmbitori o știu,
Când se termina ziua,
Plansetele revin.
Revin mii de gânduri,
Mii de amintiri,
Ce nu mulți le știu.
Amintirile ma dor
Și ma striga sa vin,
Dar umbrele lor nu mi dau nici un vis.
E greu sa fiu mereu cu zâmbetul pe buze,
Noaptea plang,
Iar ziua rad.
Nimic nu e ușor,
Spune glasul meu
Cerând ajutor.
Sunt un copil,
Dar am un suflet de adult.
E greu sa îmi revin
Chiar de am zâmbit puțin.
Noaptea trece,
Ziua vine,
Zâmbetul iese la lumina.
Ziua trece,
Vine seara,
Și ma innec in toata marea.
Marea mea de plansete,
Ce niciodată nu va trece,
Dar sper ca ea se va evapora,
Odată cu inima mea...
Nemurirea!
Vreau să fiu eu astrul care,
Îți luminează calea pe pământ
Și niciodată să nu-mi dispară
Iubirea promisă ție sub jurământ
Sub soare să fiu norul care,
Picură pe tine apa binecuvântată
Iar inima-ți tot timpul să-mi arate
Că este pentru mine cu dragoste-ncărcată
Și aș mai vrea să fiu eu infinitul,
De unde să-ți primești tu fericirea,
Să-mi fii iubita mea cea mult visată
Și lângă tine să-mi trăiesc eu..nemurirea!
Other poems by the author
Testament
Mă uit pe geam îngândurat,
Căutând ajutor de la neant,
Încercând să sparg patul de piatră,
Mi-am încătușat această soartă.
Și strig aevea măcinat de dor,
Având doar un singur privitor,
Ce-mi zâmbește tot mai dulce,
Aruncându-mi chemări subtile.
Dar eu acum voi refuza,
Să mă ajute vreau pe cineva,
Să mă înjure, să mă bată,
Luându-mă de gât măcar o dată.
Să-mi spună să mă opresc,
Căci are nevoie să trăiesc,
Iar în palme pline de ură,
Sufletul să mi-l smulgă.
Asta ar fi dorința mea zglobie,
Să mă înalț așa spre vecie,
Regina nopții să mă fure-n seară,
Aruncându-mi priviri de mamă.
Și să-mi spună cu vocea-i dulce:
"Copile, cu mine te voi duce
În lumea de apoi să mă-nsoțești,
Spunându-mi mereu ale tale povești."
Iar moartea să mă-mbrace lin,
În haina-i neagră, fără chin,
Să mă-nvăluie în tăcerea neființei,
Și c-o iubire efemeră să-mi pună capăt vieții.
Aceasta mi-e ultima dorință,
Și vreau să-mi fie cu putință
Să-mi iau adio de la soartă,
În drumul către vecia-mi neființă.
Povara averii
De ce trece toată viața-n van,
Mai mereu în goana după ban?
De ce trebuie să suferim atât,
Neputând să-i punem punct?
Of, tu ban nenorocit,
Multe familii ai făurit,
Doar pe interese nebune,
Pentru tine și avuție.
De ce dezbini familii,
Despărțindu-i de-a lungul vremii,
Aducând doar durere și necaz,
Vieți trăite fără haz?
Iar, în al ispitei viclenii,
Tu, banul, ochiul dracului,
De ce aduci atâta durere,
Lăsându-ne fără putere?
Ce să facem noi,
Pentru a scăpa de voi,
Nenorocite hârtii colorate,
Să nu vă mai ducem în spate?
Și să ne regăsim fericirea,
În ale măreței iubiri taine,
Lăsând totul în voia sorții,
Găsind pacea-n lucruri mici.
Doar atunci vom simți libertate,
Scăpând de povara hârtiilor colorate,
Trăind viața cu-n suflet curat,
Fără de griji și fără de păcat.
Să uităm de-ale banilor ispite,
Să ne bucurăm de aceste zile,
Și să trăim măcar dată cu adevărat,
Într-o lume sinceră și demnă de admirat.
Ce n-ași da...
Ce n-aș da…
S-o pot lua iar de la capăt,
Să te pot iubi înc-odată,
Să-ți pot fura înc-un sărut,
A mea dragoste spulberată.
Ce n-aș da…
Să fiu una din lacrimile tale,
Să nasc din ochii tăi,
Să-ți pot aluneca pe obraji,
Pentru a-ți muri pe buze…
Și dacă visele ar deveni realitate,
Ne-am întoarce iar la acel început,
Cu promisiuni și săruturi pe-ndelete,
Până când timpul ar fi de nepătruns.
Dar acum, rămân doar amintirile,
Lacrimi și șoapte învăluite-n tăcere,
Sperând că iubirea, chiar și-n vis,
Ne va reuni din nou, așa cum am promis.
Ascult
Ascult al lumii suspin plin de sânge,
Al sufletului geamăt amuțit de durere.
Iar când aplec capul spre firavele plante,
Le aud urletele îndurerate de-a lor moarte.
Și stau îngândurat, mă duc ușor spre neant,
Dar nu găsesc nicăieri ce-a fost demult uitat.
Iar îndurerat merg lin spre un teren împădurit,
Dar e mult mai cumplit, amuțit de-un plânset.
Dar nu ale mele lacrimi se aud căzând acum,
Ci ale copacilor, arzând de-au sufletele scrum.
Al zbuciumului urlet, în care ne-am învățat să stăm,
Rămânând indiferenți la icnete, fără să-i ajutăm.
Acesta este omul, adevăratul monstru al planetei,
Masacrând pentru ale noastre pofte trupești,
Distrugând ale pământului frumoase armonii,
Și luând totul de parcă am fi doar niște copii.
Iar asta va tot continua să se-ntâmple mult timp,
Până când această planetă ne va da „skip”,
Iar noi vom fi distruși, rămânând fără chip,
Sau poate-i al gândirii mele frumos handicap.
Dar de se va adeveri ceea ce-mi trece prin minte,
Sper ca totuși să mai găsim o mică scăpare,
Dar nu una în această lume plină de ipocrizie,
Ci una în poezie, păstrând-o cu noi în vecie.
Frunză verde din poieni
Frunză lată din poieni,
Sunt flăcău de la Deleni,
Unde-i ceru' plin de stele
Ca ochii muierii mele,
Frunza verde ca măslia,
Sunt flăcău din Bucovina,
Și-am venit în astă seară,
Tocmai ici la dumneavoastră,
Să vă spun, iubită gazdă,
O pățanie de-a noastră.
Am plecat de-un an de-acasă
Să îmi fac și eu nevastă
Dintr-un sat, dintr-o comună,
Să cunosc o mândră bună.
La distanță de vreo lună,
Mi-am găsit o fată bună,
Frumușică mai era,
Dar de muncă nu știa.
Ea știa să se aranjeze,
Machieze și penseze,
Și pe-acasă nu dădea,
Nici de tac-su o bătea.
Și de rău nu-i șade bine,
Când se duce, parcă vine.
De mâncare n-am ce zice,
Face cate-o mămăligă,
De nici câinii n-o mănâncă.
Nici motanul de pe stradă
N-o mănâncă, nici s-o vadă.
Și de crudă ce era,
Nici la porci nu le plăcea.
De sarmale ce pot zice?
Îi place să le mănânce,
De ziceam să-mi facă ea,
Mă ducea la mumă-sa.
Zurgălăi și clopoței,
Ia urați o dată, măi! Hăi, hăi!
Eu mi-am luat una mai mică,
Ard-o focu de geloasă,
Niciodată nu-mi dă pace,
Și doar nervii știe să-i toace.
Cred că face și blesteme,
Cum vede-n telenovele,
Că de când eu sunt cu ea,
Dau din necaz în belea.
Să vedeți și dumneavoastră,
De credeți că n-am dreptate,
Ce se întâmplă într-o seară,
Când plecam spre aparate.
Ușurel mergeam pe stradă,
Și-am văzut doi ochi de fată,
Ochi căprui și buni de joc,
De-am rămas oprit în loc.
Gându' iară îmi zbura,
Limba mi se-ncâlcea,
Graiul mi se bâlbâia,
Iar inima mi se oprea.
Și-auleu, ce-aș fi vrut
Ochii feti să-i sărut!
Mă uitai ceva mai bine,
Aoleu și vai de mine!
Nu-i nici fată, nici nevastă,
Era mă-sa la fereastră.
Stătea dânsa și privea,
Cum mă-ndrăgosteam de ea.
Și multe, multe am mai spune,
Că noi știm destule glume.
Și dac-am scăpa a spune,
Multe zile am rămâne.
Iar acuma pe sfârșite,
Am făcut o socoteală.
Și-am să iau vreo trei parale
Chiar din casa dumneavoastră.
Și de coniac o sticlă plină,
Să-mi șterg gâtul de rugină.
De-ați avea și sarmale,
Să scăpăm noi și de foame.
Am mai veni și la anul care vine,
Să vă găsim din nou cu bine.
Clopoței și zurgălăi,
Ia urați o dată, măi! Hăi, hăi!
Frunză verde ciocălăi,
Și-nc-odată mai, flăcăi! Hăi, hăi!
Așteptând iubirea
Așteptând mesajul tău,
Simt că mi se face rău.
Am un gol în stomac,
Și nu știu ce să fac.
Prima dată când ți-am scris,
Am fost curios și indecis.
Am încercat să-ți vorbesc,
Temându-mă să risc.
Totul a început ca o glumă,
Credeam că e de umplutură.
Dar după ce te-am cunoscut,
Eu sincer m-am îndrăgostit.
Acum, fiecare zi înseamnă așteptare,
Un mesaj de la tine, o alinare.
Și sper că dragostea noastră va dăinui,
Căci în inimile noastre mereu va trăi.
Testament
Mă uit pe geam îngândurat,
Căutând ajutor de la neant,
Încercând să sparg patul de piatră,
Mi-am încătușat această soartă.
Și strig aevea măcinat de dor,
Având doar un singur privitor,
Ce-mi zâmbește tot mai dulce,
Aruncându-mi chemări subtile.
Dar eu acum voi refuza,
Să mă ajute vreau pe cineva,
Să mă înjure, să mă bată,
Luându-mă de gât măcar o dată.
Să-mi spună să mă opresc,
Căci are nevoie să trăiesc,
Iar în palme pline de ură,
Sufletul să mi-l smulgă.
Asta ar fi dorința mea zglobie,
Să mă înalț așa spre vecie,
Regina nopții să mă fure-n seară,
Aruncându-mi priviri de mamă.
Și să-mi spună cu vocea-i dulce:
"Copile, cu mine te voi duce
În lumea de apoi să mă-nsoțești,
Spunându-mi mereu ale tale povești."
Iar moartea să mă-mbrace lin,
În haina-i neagră, fără chin,
Să mă-nvăluie în tăcerea neființei,
Și c-o iubire efemeră să-mi pună capăt vieții.
Aceasta mi-e ultima dorință,
Și vreau să-mi fie cu putință
Să-mi iau adio de la soartă,
În drumul către vecia-mi neființă.
Povara averii
De ce trece toată viața-n van,
Mai mereu în goana după ban?
De ce trebuie să suferim atât,
Neputând să-i punem punct?
Of, tu ban nenorocit,
Multe familii ai făurit,
Doar pe interese nebune,
Pentru tine și avuție.
De ce dezbini familii,
Despărțindu-i de-a lungul vremii,
Aducând doar durere și necaz,
Vieți trăite fără haz?
Iar, în al ispitei viclenii,
Tu, banul, ochiul dracului,
De ce aduci atâta durere,
Lăsându-ne fără putere?
Ce să facem noi,
Pentru a scăpa de voi,
Nenorocite hârtii colorate,
Să nu vă mai ducem în spate?
Și să ne regăsim fericirea,
În ale măreței iubiri taine,
Lăsând totul în voia sorții,
Găsind pacea-n lucruri mici.
Doar atunci vom simți libertate,
Scăpând de povara hârtiilor colorate,
Trăind viața cu-n suflet curat,
Fără de griji și fără de păcat.
Să uităm de-ale banilor ispite,
Să ne bucurăm de aceste zile,
Și să trăim măcar dată cu adevărat,
Într-o lume sinceră și demnă de admirat.
Ce n-ași da...
Ce n-aș da…
S-o pot lua iar de la capăt,
Să te pot iubi înc-odată,
Să-ți pot fura înc-un sărut,
A mea dragoste spulberată.
Ce n-aș da…
Să fiu una din lacrimile tale,
Să nasc din ochii tăi,
Să-ți pot aluneca pe obraji,
Pentru a-ți muri pe buze…
Și dacă visele ar deveni realitate,
Ne-am întoarce iar la acel început,
Cu promisiuni și săruturi pe-ndelete,
Până când timpul ar fi de nepătruns.
Dar acum, rămân doar amintirile,
Lacrimi și șoapte învăluite-n tăcere,
Sperând că iubirea, chiar și-n vis,
Ne va reuni din nou, așa cum am promis.
Ascult
Ascult al lumii suspin plin de sânge,
Al sufletului geamăt amuțit de durere.
Iar când aplec capul spre firavele plante,
Le aud urletele îndurerate de-a lor moarte.
Și stau îngândurat, mă duc ușor spre neant,
Dar nu găsesc nicăieri ce-a fost demult uitat.
Iar îndurerat merg lin spre un teren împădurit,
Dar e mult mai cumplit, amuțit de-un plânset.
Dar nu ale mele lacrimi se aud căzând acum,
Ci ale copacilor, arzând de-au sufletele scrum.
Al zbuciumului urlet, în care ne-am învățat să stăm,
Rămânând indiferenți la icnete, fără să-i ajutăm.
Acesta este omul, adevăratul monstru al planetei,
Masacrând pentru ale noastre pofte trupești,
Distrugând ale pământului frumoase armonii,
Și luând totul de parcă am fi doar niște copii.
Iar asta va tot continua să se-ntâmple mult timp,
Până când această planetă ne va da „skip”,
Iar noi vom fi distruși, rămânând fără chip,
Sau poate-i al gândirii mele frumos handicap.
Dar de se va adeveri ceea ce-mi trece prin minte,
Sper ca totuși să mai găsim o mică scăpare,
Dar nu una în această lume plină de ipocrizie,
Ci una în poezie, păstrând-o cu noi în vecie.
Frunză verde din poieni
Frunză lată din poieni,
Sunt flăcău de la Deleni,
Unde-i ceru' plin de stele
Ca ochii muierii mele,
Frunza verde ca măslia,
Sunt flăcău din Bucovina,
Și-am venit în astă seară,
Tocmai ici la dumneavoastră,
Să vă spun, iubită gazdă,
O pățanie de-a noastră.
Am plecat de-un an de-acasă
Să îmi fac și eu nevastă
Dintr-un sat, dintr-o comună,
Să cunosc o mândră bună.
La distanță de vreo lună,
Mi-am găsit o fată bună,
Frumușică mai era,
Dar de muncă nu știa.
Ea știa să se aranjeze,
Machieze și penseze,
Și pe-acasă nu dădea,
Nici de tac-su o bătea.
Și de rău nu-i șade bine,
Când se duce, parcă vine.
De mâncare n-am ce zice,
Face cate-o mămăligă,
De nici câinii n-o mănâncă.
Nici motanul de pe stradă
N-o mănâncă, nici s-o vadă.
Și de crudă ce era,
Nici la porci nu le plăcea.
De sarmale ce pot zice?
Îi place să le mănânce,
De ziceam să-mi facă ea,
Mă ducea la mumă-sa.
Zurgălăi și clopoței,
Ia urați o dată, măi! Hăi, hăi!
Eu mi-am luat una mai mică,
Ard-o focu de geloasă,
Niciodată nu-mi dă pace,
Și doar nervii știe să-i toace.
Cred că face și blesteme,
Cum vede-n telenovele,
Că de când eu sunt cu ea,
Dau din necaz în belea.
Să vedeți și dumneavoastră,
De credeți că n-am dreptate,
Ce se întâmplă într-o seară,
Când plecam spre aparate.
Ușurel mergeam pe stradă,
Și-am văzut doi ochi de fată,
Ochi căprui și buni de joc,
De-am rămas oprit în loc.
Gându' iară îmi zbura,
Limba mi se-ncâlcea,
Graiul mi se bâlbâia,
Iar inima mi se oprea.
Și-auleu, ce-aș fi vrut
Ochii feti să-i sărut!
Mă uitai ceva mai bine,
Aoleu și vai de mine!
Nu-i nici fată, nici nevastă,
Era mă-sa la fereastră.
Stătea dânsa și privea,
Cum mă-ndrăgosteam de ea.
Și multe, multe am mai spune,
Că noi știm destule glume.
Și dac-am scăpa a spune,
Multe zile am rămâne.
Iar acuma pe sfârșite,
Am făcut o socoteală.
Și-am să iau vreo trei parale
Chiar din casa dumneavoastră.
Și de coniac o sticlă plină,
Să-mi șterg gâtul de rugină.
De-ați avea și sarmale,
Să scăpăm noi și de foame.
Am mai veni și la anul care vine,
Să vă găsim din nou cu bine.
Clopoței și zurgălăi,
Ia urați o dată, măi! Hăi, hăi!
Frunză verde ciocălăi,
Și-nc-odată mai, flăcăi! Hăi, hăi!
Așteptând iubirea
Așteptând mesajul tău,
Simt că mi se face rău.
Am un gol în stomac,
Și nu știu ce să fac.
Prima dată când ți-am scris,
Am fost curios și indecis.
Am încercat să-ți vorbesc,
Temându-mă să risc.
Totul a început ca o glumă,
Credeam că e de umplutură.
Dar după ce te-am cunoscut,
Eu sincer m-am îndrăgostit.
Acum, fiecare zi înseamnă așteptare,
Un mesaj de la tine, o alinare.
Și sper că dragostea noastră va dăinui,
Căci în inimile noastre mereu va trăi.