Povara dorului

M-a cuprins un gând de dor,

Azi de Ziua Îmbrățișărilor 

Un emoji îmbrățișat am vrut să-ți trimit,

M-am abținut... m-ai fi blocat negreșit...

As fi vrut să n-am nimic de pierdut 

Dacă pentru o clipă aș fi îndrăznit 

Să-ți cer o-mbrățisare împrumut 

Să ti-o restitui când ne-om fi întâlnit...

Căci mi-ai fost drag...încă te îndrăgesc 

Scânteia dorului din mine încă e vie

Când tremură, sufletul la ea mi-l încălzesc

Visând că-ți dau îmbrățișări...1000...

Dar visu-mi e scurt, de realitate se izbește 

Mi-e mult prea greu să mai ajung la tine

Si-orice speranță în vânt se risipește 

Și doar în gând te-mbrațisez și azi...și mâine...

Căci mi-e atât de dor de-o-mbrățisare

Și-atât de dor, îmbrățișați să bem un vin

Atât de dor ca sufletu-mi nu are stare

Atât de dor... cât Dorul nu a cunoscut...

Nu-ti cer mai mult de ziua aceasta

Nici ce nu ai, nici ce nu simți 

Nu vreau decât să iți deschizi fereastra 

Să pot, o ultimă îmbrățisare să-ți trimit...

De-as putea aș da "reset " inimii.

Ca unui telefon prea încărcat...

Un simplu buton...ștergere totală.

Fără întrebări... fără nimic de regretat.

Să dispară mesajele care o dor...

Toți acei fluturi scriși cu degete tremurânde...

Toate amintirile salvate în memorie...

Cele urâte...prea grele...prea multe...

Să revină la starea sa din fabrică

Când nu știa ce înseamnă să doară că iubești. 

Prea mult... și să primeşti "nu-mi pasă"...

Dar, inima nu are buton și-atunci, cu lacrimi o clătesc.

Ai fost o lecție deghizată în iubire

Nu ai fost nimic din tot ce-am sperat

Deși mi-ai promis că o să mai fim

Ai fost doar ceea ce-am avut de învățat...

Ai fost lecția care m-a făcut să văd 

Cât de mult mă puteam multumi cu puțin 

Ai fost dovada că tăcerea duce la prăpăd 

Când nu-mi doream decât o ultimă îmbratișare la un vin.

Ai fost lecția că singurătatea nu înseamnă plictiseală 

Și că respectul n-ar trebui să fie negociabil 

Ai fost lecția ce m-a făcut să sufăr ca niciodată 

Lecția fără meditații... cum să-mi pregătesc sufletul în prealabil.

 Ai fost lecția care cu durere mi-a arătat locul,

Omul de la care nicicând nu m-aș fi așteptat,

Că atunci când îți dorești cu ardoare ceva

Oricât ai răbda și spera... niciodată nu-l vei avea...

Deși te-ai vrut o lecție, eu pică nu îți port

Și nici la întrebări, azi nu mai caut răspunsuri 

Nimic n-aș mai schimba chiar de-aș putea să pot

Datorită ție, gândurile, azi îmi sunt zeci de pagini în versuri...

Vreme de-un vin roșu și strâns in brațe...

Mă pierd printre umbre de amintiri, în loc de fluturi,

Simt sufletul obosit, gol, in cioburi după lupta asta

Fără chef de speranță, de "va fi bine"... de visuri.

Nu mai cred în tot ce credeam altădat'

Cuvintele azi îmi par de fier forjat 

Zâmbesc prea rar... mă-nchid cum pot mai bine

Nu de lume.... pe cât o fac de mine...

Când ești dezamăgită de cel ce ți-a fost DOR

Nu doar suferi și nopțile le plângi... te schimbi

Și mori puțin câte puțin in fiecare zi...

În orice șoaptă ce nu ai cum s-o spui, te stingi..

Un ultim poem în noapte mai am de scris

Căci în iubire și poezie totul e permis 

Deci nu voi cere voie să scriu ce am de zis

Cu același gând.. la el, la vinul... promis.

Poate mi-e dor de mecanismele de apărare 

Ce azi, s-au transformat în adevăr și poezie. 

... Paharele din jur nu au astâmpărare

Visez frânturi de amintiri, de ce-ar fi fost să fie.

Și vreau să strig la el și vreau să înțeleagă

Că nici măcar n-a încercat, să mă vadă întreagă!

... Mereu prea mult sau poate prea puțin,

Mi-a lăsat dorul să-l înec cu apă, când îmi doream doar... vin.

Și poate, în durerea mea, am mai greșit și eu, 

Dar în fața iubirii, amintirii, devine pradă orice zeu.

Și-am învățat ceva până la vârsta mea

Când nu mai e nimic de zis, mereu mai e ceva...

Așa că... celui ce m-a avut cum a știut,

Dar n-a știut să stea și asta a durut!

Celui ce m-a blamat când nu m-a ascultat și nu m-a întrebat,

Apoi cu impulsivă lașitate, cu tăcerea s-a răzbunat,

Celui care m-a dezarmat când acuzații mi-a adus

Și cu naiva-i nonșalanță.. sufletul mi-a ucis.

Celui ce-a fost și n-a vrut a mai fi, 

O ultimă îmbrățisare... Un pahar de vin... ,

Celui ce-n vers l-am căutat,  pierdută in tăcere 

Când nici dorul nu mai știa să doară corect,

Celui ce-a ars tot ce-am fost, semănând durere 

Și-a lăsat in amintire o poveste încheiată sec.

Celui care cu glas sincer mi-a spus "baby, le ai!"

Și-apoi mi-a zis că sunt nebună, în versuri când l-am așezat 

Celui ce și-a mascat a sa neputință 

Lăsând uitarea să-mi fie ultima sentință.

Azi, celui care..., îi mulțumesc...

Am învățat să sper, să simt, să plâng dar și să cresc. 

E și asta o experiență și în final câștigul e total

Când absolut nimic, în viață, nu se simte banal.

Te mai aștept in vis

Cum cândva ai promis

Să ne-ntalnim

O clipă să mai fim

Să mai vorbim...

Despre noi doi

Si umeri goi

Despre vise si dorințe 

Despre neputințe 

Gânduri aprinse...

Despre iubire si durere

Despre clipe grele

Despre furtună 

Și lună plină 

A nopții lumină...

Despre o zi senină 

Un cântec în surdină 

Despre cuvinte

Scrise cu litere sfinte

În suflet... in minte...

Despre ce știm 

Și tot ce iubim

Despre vin

Și gustu-i fin...

Te aștept în vis!

Cum ai promis...

Pictează-mă, iubire,

În seara asta vreau

Să mă pictezi în noapte,

În taină și cu șoapte...

Pictează-mi trupul tot

Cu simțuri și trăiri,

Degetele tale

Să-mi fie doar destin,

Cu buzele deschise

Să accentuezi culoarea...

Pictează-mă, iubire,

Te rog, nu te grăbi,

Cu pete de culoare

Eu vreau să mă aprinzi...

Pictează-mă, iubire,

Dar lasă-mă să simt

Cum noaptea dintre noi

Devine un cuvânt...

Pictează-mă în taină,

Cu liniști și fiori,

În umbre care tremur

Sub pașii tăi ușori...

Pictează-mă aproape,

Acolo unde sunt,

Nu trupul doar să-l vezi,

Ci tot ce nu îți spun...

Și vreau să ai răbdare,

Și poftă, și dorință,

Iar la final să iasă

O pasiune aprinsă...

Nu poate-o lume să iubească

Aşa cum eu pot să iubesc

Nu poate-o lume să privească

Cum eu la tine mai privesc

Nu poate-o lume s-ănţeleagă

Astfel cum eu te-am inţeles

Nu poate-o lume să aleagă

Cum eu pe tine te-am ales

Nu poate-o lume sa gindească

Cum eu la tine ma gindesc

Nu poate-o lume s-amintească

Cum eu de tine-mi amintesc

Nu poate-o lume sa traiască

Mai mult ca dragostea din mine

Nu poate-o lume ca sa ţină

Aşa de mult cum ţin la tine

Nu poate-o lume s-amintească

Cum de tine-mi amintesc mereu

Nu a ştiut o lume aşa greutaţi

Cum fără tine imi e greu

Şi te iubesc cum lumea na ştiut

Te iubesc pină la infinit

Ca o lume impreună luată

Te iubesc cum lumea incă na iubit

În clasa 'ntîi pășeam cu frică

Dar vocea ei mă liniști

Eram copil, eram prea mică

De toate ea ne-a ocrotit

,,

Ne-a învățat cu duioșie

Că să scriem, sa citim

Azi avem mare bucurie

Că ai tai elevi am fost sa fim....

..

Că boboceii cei de rață

Ne-ai învățat să înotăm

Și acum cu a ta povață

Probleme-n viață rezolvăm...

(Pentru profesoarele de clase primare a gim.Bahmut )

O lacrimă e un bob de rouă

Pe verdele crud , când nu plouă

O lacrimă e un strop de apă

Pe fruntea omului ce sapăâ

O lacrimă e un suflet rătăcit

E aripă de înger , iertătoare 

Între chemări și stigătul pierdut ,

Când inima-i o rană , ce te doare...

O lacrimă e o perlă în curcubeu

E drum închis ,e frica ce revoltă ,

E cupa de cucută  ce trebuie  s-o beau

E steaua  ce s-a stins  acolo sus pe boltă.

O lacrimă  imensă  tinde să se nască,

O lacrimă pe un obraz de țară 

Ce învăluie pământul ca o mască 

Lăsată-n  vitregie ca să moară.

Te port în toate cele nevăzute,

În firul de iarbă ce tremură-n vânt,

În pașii din ploaie pe drumuri tăcute,

În toate rostirile fără cuvânt.

Ești cântec de frunză pe tâmpla pădurii,

Ești scama de aur din raze de seară,

Ești pasăre-naltă, fugind de arsura

Privirii ce-n mine de tine tresară.

Te port în spinarea cuvintelor grele,

Ca pe o coroană ce nu se arată,

Ești rana ce mântuie fără să doară,

Ești setea ce spală, dar nu se arată.

Am vrut să te scriu, dar n-ai loc în hârtie,

Ești mai largă ca cerul, și-adâncă ca lutul,

Ești ființa ce trece prin carnea pustie

Și lasă în urmă tăcerea și scutul.

Dacă-ai fi o lampă-ntr-o noapte de iarnă,

Aș rupe din somn ca s-ajung să te-aprind,

Dacă-ai fi o rană, ți-aș da voie să doară,

Ca-n pielea mea ruptă să știu că te prind.

Când mă gândesc la tine, se-oprește secunda,

Nu mai curg ceasurile, doar ochii îmi plâng,

Căci nu știu ce ești, ești femeie, ești umbră?

Sau poate lumină ce-mi străbate pământul?

Tu nu ești o simplă: ești toate laolaltă,

Ești locul de care nu pot să mă rup,

Ești calea ce trece prin inima spartă,

Și încă mă ții, chiar când lumea-i abrupt.

Vreau să-ți alin tristețea

Să-ți văd frumusețea, 

Cu dragoste să te copleșesc

Cu inima să te încălzesc. 

Să-ți dau ce n-ai avut

Și nici prin minte nu ți-a trecut,

Ce poate iubirea să ofere

Încredere și mângâiere. 

În ochi căprui Să mă pierd

Cu ai tăi să mă dezmierd,

Să mă aprind de bucurie 

Când noaptea e fumurie.

Te-aș iubi neîncetat 

La al inimii Glas turbat,

Care te vrea zi și noapte

Lângă ea, să-i fii aproape.