Iubirea noastră în șapte zile

Mi-ai fost lumină-n noapte grea,

Mi-ai fost și vânt, mi-ai fost și stea,

Ne-am prins în jurământul sfânt,

Că nu vom renunța nicicând.

Dar ai plecat… și-n urma ta,

Doar umbrele mai pot cânta,

Trădarea ta îmi arde-n piept,

Dar dragostea… o mai accept.

Te-am vrut a mea, pe totdeauna,

Cu tine-mi era cald și luna,

Cu tine soarele zâmbea,

Cu tine lumea-ntreagă-a mea.

Și totuși, chiar de-ai fost furtună,

Chiar de iubirea-i arșiță bună,

Eu n-am să uit ce ne-am promis,

În ochii tăi m-am rătăcit…

Te-aș urî, dar nu pot, știi bine,

Căci inima mi-e scrisă-n tine,

Și dacă viața ne desparte,

Iubirea mea va sta departe,

Dar niciodată n-o s-apună,

Căci ne-am jurat pe totdeauna.

A fost odată, ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Un suflet blând ce-mi dăruia
Iubirea lui curată.

Din ochii ei, lumina blând
Se revărsa sub stele,
Iar eu, pierdut, rătăcitor,
Nu m-am întors la ele.

În nopți tăcute, visător,
Te-așteptam fără teamă,
Dar timpul crud și trecător
Ți-a șters iubirea-n seamă.

Credeam că dorul va păstra
Ce n-am știut să-ți spun,
Dar am uitat că dragostea
Se pierde-n vânt nebun.

Și-ai plâns, iubire, ai oftat,
Mi-ai spus cu glas tăcut:
„Nu vreau un vis îndepărtat,
Ce moare-ntr-un sărut...”

Dar azi, când umbra mea se-ntoarce
Din lumea de mărgean,
Îți caut chipul printre șoapte
Și-n lacrimi de cleștar.

Te văd în zori, te simt în noapte,
În dorul necuprins,
În rugăciuni ce-și spun în șoapte
Un vis ce nu s-a stins.

Ne-am regăsit sub cerul blând,
În rugi și legăminte,
Și am jurat, cu dor arzând,
Să fim ca-nainte.

Dar viața, vânt fără odihnă,
Ne-a dus pe drum străin,
Și n-am știut că o privire
Ne poate fi destin.

Iubirea mea, floare de foc,
Te-aștept la capăt de noroc,
Cu sufletul în mâna-ți lină,
Să fii a mea, să-mi fii lumină!

Cu gândul dus la vremi de-alt’dată, tremur lin,
Când brațul tău pe pieptul meu dormea senin,
Când tu, cu glas de înger, îmi spuneai în șoapte
Că-n mine-ai aflat viață, vis și nopți curate.

Dar iată, azi, te văd purtând un chip străin,
Fără văl de modestie, fără zbor divin,
Cu fruntea neacoperită, într-o sfântă casă,
Strălucind de-o mândrie rece, rece și frumoasă.

Ah, tu, ce-mi spuneai odată că n-ai altă mască,
Azi joci un alt rol, cu alt suflet să te crească.
Pe el îl porți ca pe-o idee, ca pe-un gând,
Dar nu-i cu tine-n lacrimi, cum eram plângând.

Tu n-ai cum să te-ntorci și totuși te aștept,
Cu ochii-n cer, cu fruntea-n mâini, cu suflet drept,
Căci știu ce-am fost — un mugur prins în primăvară,
Ce s-a uscat când a plecat iubirea iară.

Tu-ai fost întâia ce-a sărit la pieptul meu,
Cu râsul tău de rouă, cu glas de Dumnezeu,
Și-n patul nostru, două omiduțe moi,
Țeseam din dragoste o lume doar pentru noi.

Acum îl strângi în brațe, crezând că e sublim,
Dar nu ca-n clipele când mă simțeai deplin.
Și poate-i scrie versuri, dar nu cu acel dor
Cu care ți-am cules din cer un alb fior.

Eu nu urăsc ce-ai fost ci plâng ce ai ajuns,
Căci n-ai păstrat icoana visului de-uns.
Și dacă-ntr-o minune timpul ne va chema,
Nu știu de-aș mai putea iubi ce ești acum... sau ba.

Căci dragostea ce-am dat-o n-a fost de-mprumut,
Ci jertfă caldă, ce-n altarul tău s-a scut.
Și dacă tu-ai uitat-o, eu o păstrez cu dor
O candelă ce arde-n mine până mor.

Tu n-ai pierdut iubirea, ci-ai fost un dar prea sfânt,
Ce-a luminat o inimă cu sufletul cărunt.
Eu n-am greșit c-am dat, ci ea n-a știut să țină,
O dragoste de aur în mâini de plastilină.

Nu am avut parte de-un final dorit,
Dar începutul nostru a strălucit.
Cu tine-am simțit că trăiesc infinit,
Un vis prea frumos ca să fie sfârșit.

Am crezut în noi, în iubirea curată,
În clipa în care m-ai vrut altădată.
Dar timpul și viața nu ne-au mai lăsat,
Și pașii încet ne-au dus separat.

Aș vrea să îți spun că nimic n-am pierdut,
Că tot ce mi-ai făcut pentru mine-a durut.
Îți port amintirea ca foc nevăzut,
Un dor ce rămâne, mereu neștiut.

Deși drumurile ne-au dus despărțiți,
Îți vreau fericirea în pași liniștiți.
Iubirea din mine nu poate să piară,
Ea arde în suflet, luminoasă, clară.

Iubirea mea, în noaptea stinsă,
Se pierde-n vânt, ca frunza ninsă.
Pe ruine arde-n scrum,
O stea ce plânge-n cer postum.

Am fost ecou pe sticlă rece,
Un vis ce-n umbre se petrece,
Un dor ce-n ziduri se destramă,
Lăsându-și lacrima ca teamă.

Sub cer de jar, pe căi de fum,
Mă-ntreb de-a fost iubire-n drum,
Sau doar un cântec de uitare,
Ce s-a sfârșit în depărtare.

Sub cruce neagră de tăcere,
Te caut printre amintire,
În șoapte reci de vânt hoinar,
În pași pierduți pe drum fugar.

Din Pilde am învățat iertarea,
Să-ți aștept pasul și chemarea,
Cu ochii-n rugi, cu dor arzător.
Ca tatăl fiului rătăcitor,

Pe străzi pustii, sub felinare,
Se sting și visele amare.
În ploaia rece, sub lumini,
Mi-e dor de ochii tăi divini.

Un ceas bătrân ne plânge-n șoapte,
Ca o fantasmă dusă-n noapte,
Dar timpul, rece și hain,
Ne-a risipit ca pe-un suspin.

În zidul vechi, cuprins de gheață,
Îți strig iubirea ce nu-ngheață,
Dar piatra tace, visul moare,
Iar luna-n cer ne plânge-n zare.

Dar, dacă mâna ta se-ntinde,
Prin focul nopții mă cuprinde,
Vom reclădi, din visul frânt,
Un nou destin, un nou cuvânt.

Și-n bezna grea, din dor rănit,
Se va aprinde-un foc sfințit,
Iubirea noastră – stea divină,
Un legământ ce nu se-nclină.

Vom prinde aripi, vom zbura,
Prin cer de vise vom dansa.
Și-n zori, sub raze argintii,
Vom fi din nou ce-am fost cândva...

Azi e ziua pentru tine,
Pentru pruncul din suspine,
Cel ce râdea fără teamă,
Și credea că lumea-l cheamă.

Cu timpul l-ai făcut tăcut,
Și l-ai ascuns în dor durut,
L-ai pus să uite joc și vis,
Să pară rece și închis.

Te-a așteptat mereu în piept,
Cu ochii blânzi și pasul drept,
Nu cere mult, doar să-l asculți,
Când zilele te fac să uiți.

Azi mai oprește-te puțin,
Și fă-i loc în gând senin,
Zâmbește azi fără motiv,
Redă-i avântul lui naiv.

Zambesc spre viitor cu ochii inchisi

Pentru ca nu vreau sa vad

Raul ce ne inconjoara

Visez fara sa vad sau sa ma misc

Fara sa vreau ca planul meu

Sa moara

Gandesc si aud un cantec mut

Ce imi

Strica auzul

Si vad cum lacrimi cad din nou

Tu mi ai stricat surasul

Tu lume rea ce imi gonesti visarea

Tu lume rea ce ma scufunzi ca marea

Dar soarele sta sa rasara si

Fug de aici legata

Inerc sa imi simt inima n piept dar

A fost

Retezata

Te mai doare încă sufletul ?

Mi-ai recitit din nou biletul

Te mai doare și încă îți e dor ?

Mai vezi un “noi” în al tău viitor ?

Amândoi acum pe un alt drum

Din tot ce am fost a rămas doar scrum…

Și poate într-o seară o să mă suni

„Vrei să fim iar împreună, fără minciuni ?”

Îmi e sufletul tot gheață

Doar tu mi-ai ținut inima în viață

Știu că vrei să rămân în trecut

Dar nu mă pot abține,te tot sun cu necunoscut…

Doar că acuma totul e clar

Pentru tine e sfârșit, dar eu mai am poeme să-ți declar

Nu pot să te-nlocuiesc cu altcineva

Dar știu că am nevoie de altceva

Dacă ți-aș spune că îmi e dor, mă crezi nu ?

Că mă gândesc la tine noaptea până-n unu

În poemele mele te regăsești, știu

Asta pentru că despre tine le scriu

Și parcă aș vrea să mă opresc, da’ e greu

S-ar pierde ceva din mine de nu m-aș gândi la tine mereu

Îmi plânge inima, iar durerea asta îmi place

Iar suferința mea nu mai tace

Îmi rup părți din mine, le întind pe hârtie

Și scriu despre tine, poate te-ntorci prin martie

Și o să tot scriu chiar de cuvântu-mi-e anemic

Până când nu mai rămâne nimic.

Un  gând  sau un înger îmi spune:

Nu pune la suflet , o vorbă ce doare,

Ei nu au nici un motiv de supărare...

Dar lor ce le pasă?

Că ești mai deșteaptă ? și chiar mai frumoasă?

Că ți se deschid uși ?

Lasă-i șă-și rumege ura...

Tu deschide-ți inima 

Și ai să vezi , câți sunt dornici

Să între în ea !...

Eram copii noi doi,

Când ne-am cunoscut 

Erau prea mulți ca noi,

Atunci de demult 

Dar nu toți au știut 

Să păstreze iubirea

Sau poate nu au putut ,

Să facă cucerirea 

Dar tu ai reușit să reziști lângă mine

Iar azi după mulți ani,

Sunt tot eu și cu tine!

Şi peste ani, peste mulţi, mulţi ani

Ne vom iubi.

Ne vom iubi aşa ca acum

Fericiţi şi tineri vom fi.

Peste ani, peste câţiva ani

Noi tot ne vom iubi.

Vom privi cu drag

Cum prin casă aleargă copii.

Peste ani, peste vreo douăzeci de ani

Atât de mult ne vom iubi

Iar tu vei fi atât de-ncântător

Şi pe fiica noastră la alatar vei însoţi!

Peste  mai mulţi ani

La sigur ne vom iubi,

Vom întineri pe zi ce trece

Când nepoţii ne vor zâmbi.

Peste ani, când vom avea argint în păr

Noi încă ne vom iubi

Şi prin dragostea noastră mare

Nemuritori vom fi.

Peste ani, da! Peste mii de ani,

Iubirea noastră poveste va deveni,

O vor citi-o strănepoţii

Iar noi încă ne vom iubi.

nu te-am rugat să-mi fii erou,

nici stea pe cer sau răsărit.

dar să mă strigi, măcar cu dor,

te intrebi vreo dată… ai greșit?